Follow RomanianPortal on Twitter       
Pagina 1 din 2 12 UltimulUltimul
Rezultate 1 la 10 din 15

Subiect: Romani celebri-Istorie

  1. #1
    Data înscrierii
    31.12.2004
    Locație
    Canada, Deux-Montagnes
    Posturi
    2.333
    Putere Rep
    30

    Implicit

    Nicolae Iorga (1871 - 1940)





    Adevarat geniu monumental al romanilor Iorga a fost considerat inca de foarte tanar un geniu. Cateva exemple: In 1889 (deci la 18 ani!!)termina Universitatea din Iasi intr-un singur an!! cu mentiunea "Magna cum laudae", iar apoi face studii stralucite in Franta si Germania iar in 1893 isi sustine un doctorat stralucit la Leipzig.
    La 23 de ani (sic!!)devine membru corespondent al Academiei Romane (uimitor, nu?) iar tot la aceeasi varsta devine profesor la Universitatea de Istorie din Bucuresti!!
    Este cel mai mare poligraf al neamului nostru, a scris peste 1250 de volume publicate si peste 25.000 de articole!! Mare istoric, filozof, umanist, ziarist, politician, scriitor, dramaturg, orator Iorga cunostea CAM TOATE LIMBILE MODERNE, in multe din ele a si scris. Cunostea limbi moarte, cum ar fi latina si greaca veche. Se spune ca inca din studentie cunostea 14 limbi. Genial! Am citit de mult, cand eram prin liceu, despre un fapt real cu privire la Iorga. Pe vremea cand era prim ministru trebuia la un moment dat sa-l intampine pe ministrul de externe al Turciei. Ce a facut Iorga...dupa o audienta la Carol al II-lea la Sinaia s-a imbarcat in tren ptr Bucuresti seara la 10, a doua zi urmand sa-l intampine pe turc. Pe vremea aceea, deci prin anii '30 trenului ii lua o noapte intreaga pe distanta Sinaia-Bucuresti. Ce s-a gandit Iorga,ce-ar fi sa-l intampin pe acest ministru in limba lui materna turca..uzantele erau ca limba vorbita sa fie franceza si...cu un Coran in limba turca si un dictionar turco-roman a invatat turceste tot timpul drumului pana la Bucuresti in asa fel incat sa sustina o conversatie fara nici o problema cu ministrul turc. Bineinteles ca turcului nu i-a venit sa creada candmarele savanti-a spus de cat timp studiaza limba turca.
    Apoi alta intamplare..contemporanii erau cu totii uimiti de personalitatea marelui savant roman; si la un moment dat intr-o discutie la Palatul Regal, nu-stiu-ce ambasador ar fi intrebat..."Bine domne...dar cum poate un om sa stie atat de multe lucruri?", la care Regina Maria, mama lui Mihai I,ar fi spus,"Va spun eu secretul domnule ambasador..Iorga nu doarme.
    Aceasta ar putea fi o alta explicatie dragi forumisti ale performantelor intelectuale alelui Iorga. Am mai citit ca marele nostru savant ar fi avut o metoda originara de a citi, de a discerne informatia dintr-o carte, asa zisul citit pe diagonala.
    Mare iubitor de popor si tara Iorgaa fost omorat miseleste de niste criminali de legionari, ploiesteni de-ai mei din pacate,(niste cacaturi, baligi lase si scarboase) in noiembrie 1940. L-au batjocorit, l-au batut, au defecat pe el; iar in final i-au sfaramat capul cu o ranga si l-au ciuruit cu gloante. A murit cu degetele mainii drepte impreunate ca ptr o ultima rugaciune. Mai jos va transcriu ultima lui poezie, scrisa cu o zi inainte de a fi omorat :

    Brad batran

    Au fost taind un brad batran
    Fiindca facea prea multa umbra
    Si-atuncea din padurea sumbra
    Se auzi un glas pagan:

    "O, voi, ce-n soare cald traiti
    Si ati rapus stramosul nostru,
    Sa nu va strice rostul vostru,
    De ce sunteti asa grabiti?

    In anii multi cat el a fost,
    De-a lungul ceasurilor grele,
    Supt paza cracilor rebele
    Multi si-au aflat un adapost.

    Mosneagul stand pe culme drept
    A fost la drum o calauza
    Si-n vremea aspra si hursuza
    El cu furtunile-a dat piept.

    Folos aduse cat fu viu,
    Ci mort acuma cand se duce,
    Ce alta poate-a va aduce,
    Decat doar inca un sicriu?!..."

    Nicolae Iorga

  2. #2
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.491
    Putere Rep
    10

    Implicit Dimitrie Cantemir (1673 - 1723)


    Dimitrie Cantemir (nascut la 26 octombrie 1673 – decedat la 1723), domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român.

    Viaţa şi cariera politică

    Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin şi al Anei. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.

    În perioada martie - aprilie 1693 , după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul unui război turco-austriac, a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia să se convingă de unitatea lingvistică a poporului român. Antioh, fratele mai mare, şi-a însuşit întreaga moştenire, lăsându-l într-o situaţie precară. Din 1695 a fost capuchehaie la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.
    S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit doi copii, Maria şi Antioh (viitorul poet, scriitor şi diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 - 1744).)

    Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.

    După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.
    A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

    Dimitrie Cantemir – cărturar

    A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.

  3. #3
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.491
    Putere Rep
    10

    Implicit Dimitrie Cantemir (continuare)

    Opere principale

    • Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică.


    • Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii.


    • Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare.


    • Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană.


    • Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină dar tradus apoi de autor în română[1] (1719 - 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.

    Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin.
    Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi:

    • Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a lungul timpului.


    • În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi, înmormântări.


    • În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavoneşti. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci şi pentru observaţiile etnografice şi folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia şi folclorul.

    Sursa: Wikipedia

  4. #4
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.491
    Putere Rep
    10

    Implicit Nicolae Bălcescu (1819 – 1852)


    Nicolae Bălcescu (nascut la 29 iunie 1819 – decedat la 29 noiembrie 1852) a fost un istoric, scriitor şi revoluţionar român.

    Viaţa şi activitatea
    Născut în Bucureşti, într-o familie de mici boieri, era fiului pitarului Barbu sin Petre şi al "serdăresei" Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălceşti, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi fraţi: Costache şi Barbu, precum şi două surori: Sevasta şi Marghioala. Într-un alt document se mai pomeneşte şi de o altă soră: Eleni.
    Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani ajunge în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naţionalul, la conspiraţia Filipescu, care este descoperită, şi este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde va rămâne doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu. Mitiţă Filipescu este ţinut doi ani, cu picioarele în apă.
    După ce este eliberat înfiinţează împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell o altă organizaţie secretă denumită Frăţia, călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români: Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum şi prin Franţa şi Italia şi studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, la o revistă istorică numită Magazin istoric pentru Dacia, care a apărut începând cu 1844. În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal.
    Fiind arestat pe 13 septembrie de autorităţile Imperiului Otoman care au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autorităţile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena şi ajunge în Constantinopol. Apoi, la Debreţin, se întâlneşte cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, pentru un aranjament între revoluţionarii români şi maghiari. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună. În 1849 se găseşte la Pesta, încercând să negocieze un acord româno-maghiar cu revoluţionarii unguri, dar după ce acesta este semnat, revoluţia maghiară este înfrîntă.
    Ca istoric, marea sa operă a fost "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul", pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă manuscris şi publicată de Alexandru Odobescu. Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene. Cu un paşaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, "au nom de Sa Majesté l'Empreur des Ottomans", în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galaţi şi încearcă să pătrundă în Ţara Românească, însă autorităţile nu-i permit, deşi era bolnav şi voia să o vadă pe mama sa, care era în vârstă şi bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul "Alla Trinacria". Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani. În anul 1977, Cantemir Riscutia a facut parte dintr-o delegaţie romana plecată la Palermo pentru a descoperi locul in care se spunea ca ar fi inmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort in exil se afla in galeria de mumii a călugărilor capuccini. Riscuţia a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, au aflat că românul fusese înmormântat intr-un osuar de onoare al capuccinilor, loc sigilat în urma unei epidemii de holeră. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.
    Ideologia comunistă românească, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl Marx[2], îl considera pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaş al acesteia. De aceea, pe biletele bancare româneşti, de 100 de lei, ediţiile 1952 şi 1966, a fost gravată imaginea lui Nicolae Bălcescu. Peste 10 localităţi rurale, precum şi străzi din România comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluţionarului paşoptist.
    Iată un exemplu de caracterizare făcută de către ideologia comunistă lui Nicolae Bălcescu: „Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă a revoluţiei de la 1848. E tipul revoluţionarului care, înţelegând mersul istoriei, şi-a dat seama că adevărata revoluţie trebuie să se sprijine pe forţa poporului, să-i exprime năzuinţele şi drepturile. Bolnav de ftizie, având de îndurat lipsurile şi greutăţile exilului, în preajma ultimei sale călătorii spre ţărmurile cu climă blândă ale Mediteranei, unde îşi va da sfârşitul, Nicolae Bălcescu ne apare în acest portret[3] cu fruntea vastă de gânditor, dominată de focul privirii, cu ochii mari, pătrunzători, care exprimă o adâncă viaţă interioară.
    Acest portret[4], de o mare sobrietate, nu ne transmite numai imaginea personajului, ci şi admiraţia pictorului pentru adevăratul conducător al revoluţiei de la 1848. Lucrat cu măiestrie, portretul exprimă personalitatea vastă de gânditor şi de luptător al lui Nicolae Bălcescu şi se înscrie în galeria portretelor psihologice de seamă din istoria picturii noastre.”[5]

  5. #5
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.491
    Putere Rep
    10

    Implicit Nicolae Bălcescu (continuare)

    Cronologie


    1849 - Împreună cu Ştefan Golescu şi cu Ion Brătianu, Nicolae Bălcescu face parte din comitetul periodicului La Tribune des Peuples, editat de scriitorul polonez Adam Mickiewicz

  6. #6
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.491
    Putere Rep
    10

    Implicit Nicolae Bălcescu (continuare)




    A murit la Palermo, dar nu a fost îngropat la groapa săracilor cum s-a scris, ci transportat la mânăstirea Capucinilor, specializată în mumificări. Mumia lui se poate vedea şi astăzi în galeria acelei mânăstiri, cu menţiunea: "Nicolae Bălcescu, prim ministru al Valachiei".

    • 1861 - 1863 - Apare postum, în Revista română a lui Odobescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.
    • 1877 - Al. I. Odobescu îngrijeşte editarea în volum a celei mai importante scrieri a lui Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.

    Sursa: Wikipedia

  7. #7
    Data înscrierii
    03.09.2005
    Locație
    La La Land
    Posturi
    2.665
    Putere Rep
    10

    Implicit Vasile Goldis

    Vasile Goldiş - fiu al satului Om politic care a slujit cu credinţă idealurile de libertate şi unitate naţională a românilor, Vasile Goldiş se numără printre inspiratorii şi organizatorii măreţului act al Unirii din 1918, cu tot se a însemnat el pentru făurirea satului unitar român, printre gânditorii progresişti ai vremii care au promovat ideile generoase ale emancipării maselor populare şi ale înţelegerii între toate popoarele lumii.

    Vasile Goldiş s-a născut la 12 noiembrie 1872 în casa bunicului său Teodor Goldiş, în satul Mocirla, din părinţii Isaia şi Floarea. Familia tatălui îşi are origine pe meleagurile bihorene în localitatea Chişcău de lângă Băiţa - Bihor unde până astăzi Goldişeştii formează o bună parte din populaţia ocupată cu băieşitul la minele de aur din Munţii Apuseni. Pe la 1740, Teodor Goldiş, unul dintre strămoşii viitorului cărturar şi om politic, se mută la Mocirla de unde familia este constant menţionată în perioada ulterioară. Teodor, bunicul lui Vasile Goldiş este preot în acest sat. Cei doi copii ai săi Isaia şi Petru îmbrăţişează şi ei cariera tatălui lor, preoţi primul în Mocirla, Seleuş, şi Cermei, cel de al doilea în satul natal. Mama lui Vasile Goldiş este fiica preotului Ioan Cornea din Răpsig - Arad ce se trage dintr-o veche familie de români din ţinutul Făgăraşului.

    Primii ani ai copilăriei, Vasile Goldiş şi-i petrece la Mocirla, Seleuş şi Cermei în casa părinţilor şi în cea, a bunicilor. Începe şcoala primară la Cermei în 1869 unde învaţă primele două clase în româneşte cu dascălul Nicolae Albu pe care cu dragoste îl evocă mai târziu ca pe unul dintre numeroşii învăţători umili care însă ştiau să plămădească în sufletul copiilor sentimentul de mândrie naţională. Clasa a III-a o urmează la şcoala generală din Padanul Nou, azi Horea - judetul Arad, iar clasa a IV-a la o şcoală primară cu limba de predare română din Arad. Între anii 1873-1881, Vasile Goldiş este elev al Liceului Teoretic din Arad pe care îl absolvă ca şef de promoţie. În timpul studiilor liceale se remarcă prin aptitudini deosebite pentru istorie, literatură şi filozofie, discipline pe care le va aprofunda cu mult interes mai târziu.

    La 1 octombrie 1881 se înscrie şi urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie, ca bursier al Episcopiei Ortodoxe Române din Arad, la Universitatea din Budapesta(1881-1882 şi 1884-1885) şi la Universitatea din Viena(1882-1883 şi 1883-1884). În anii studenţiei la Budapesta şi Viena, Vasile Goldiş activează în cadrul societăţilor studenţilor români „Pentru Maior” şi „România Jună” începând de fapt educaţia sa politică în slujba idealurilor naţionale şi formulându-şi de pe acum crezul de luptător. După absolvire, obţine diploma de licenţiat în litere şi filozofie şi este numit de la 1 septembrie 1885, candidat de profesor la Liceul Eotvos din Budapesta. Din considerente patriotice în anul următor renunţă la acest post şi se stabileşte la Caransebeş ca profesor de istorie şi limba latină, la Institutul Pedagogic-Teologic. În această perioadă începe activitatea publicistică la „Foaia diecezană” organ de presă al Episcopiei Române din Caransebeş; tot în această perioadă îndrumă societatea de lectură a tinerilor români şi foaia acesteia „Progresul”.

    Dornic să se afirme în lupta pe care intelecualii români o duceau pentru propăşirea naţiunilor, la 5 martie 1888 îi adresează lui Gheorghe Bariţiu o scrisoare prin care îl roagă să-i înlesnească ocuparea unei catedre la Sibiu. Un an mai târziu de la 1 septembrie 1889 este numit profesor la Braşov unde funcţionează până în anul 1901. Aici desfăşoară o intensă activitate didactică şi culturală. Editează manuale de latină, istorie şi constituţie pentru elevii din liceu, programe şi abecedare pentru şcolile primare. Începând din 1890 devine membru şi apoi secretar al Casinei Române din Braşov unde promovează cu consecvenţă tradiţiile naţionale româneşti. În timpul procesului Memorandiştilor, intentat conducătorilor Partidului Naţional Român de către autorităţile maghiare, la Cluj în 1892, este mobilizată din Braşov, prin activitatea agitatorică a lui Vasile Goldiş şi a altor fruntaşi politici, o delegaţie de 200 de români care participă la proces exprimându-şi solidaritatea cu acuzaţii.
    De altfel, un an mai târziu în 1893, devine el însuşi membru al Partidului Naţional Român şi colaborator activ al ziarului „Tribuna” din Sibiu. Între 1895-1901, Goldiş este secretar al „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român”, sprijină mişcarea teatrală a românilor transilvăneni publicând articole pe această temă, preocupându-se de alcătuirea de repertorii adecvate echipelor de artişti amatori, iniţiind anuarul societăţii şi stimulând permanent strângerea de mijloace băneşti necesare creării fondului propus. Din 1897 devine colaborator permanent al ziarului „Tribuna poporului” din Arad unde semnează articolul redacţional, susţinând alături de Vasile Lucaciu şi Ioan Rusu-Sirianu noua orientare politică a românilor, bazată pe activismul parlamentar. Legăturile cu acest cerc îl determină ca la 1 iulie 1901 să părăsească definitiv Braşovul şi să stabilească la Arad unde devine secretar al Episcopiei Ortodoxe Române iar mai târziu profesor şi director al Şcolii Superioare de Fete din localitate.

    Începând cu anul 1905, Vasile Goldiş se consacră mai ales activităţii politice. La 10 ianuarie 1905, în cadrul conferinţei Partidului Naţional Român, cere cu insistenţă alături de alţi membri să fie ambandonată tactica rezistenţei pasive faţă de politică oficială promovată de guvernele de la Budapesta şi Viena faţă de români şi să fie înlocuită cu o tactică activă, elastică, care să ţină cont de conjunctura actuală şi de sarcinile imediate ce stau în faţa poporului român din Transilvania. Această tactică cunoscută sub denumirea de „noul activism” deşi nu a fost adoptată principial la conferinţă a fost însă urmată de aproape toţi conducătorii şi activiştii P.N.R. Goldiş însăşi în calitate de deputat în parlamentul maghiar pentru circumscripţia Radna, între anii 1906-1910 a intervenit de numeroase ori(22 discursuri) împotriva diverselor legi asupritoare de naţionalităţi. Redactează împreună cu Emanoil Ungureanu şi Ioan Mihu un memoriu pe care acesta din urmă îl înaitează guvernului la 13 septembrie 1910 din partea Partidului Naţional Român ca răspuns la propunerile de tratative ale acestuia.

    Memoriul cuprinde revendicările româneşti: recunoaşterea legală a P.N.R., legiferarea votului universal, introducerea limbii române în administraţie şi justiţie, autonomia bisericii româneşti, abrogarea legii Apponyi. Toate aceste cereri îndreptăţite sunt respinse, oferindu-se în schimb dizolvarea P.N.R. şi contopirea cu alte partide politice oficiale din Ungaria. În legătură cu poziţia adoptată de guvernul maghiar, Vasile Goldiş îi scrie lui Ioan Mihu „Fără recunoaşterea Partidului Naţional Român ca partid constituţional şi fără admiterea validităţii politice a poporului român în conformitate cu însemnătatea sa numerică, economică şi culturală în statul ungar, niciodată nu voi primi nici un fel de tranzacţiune nici cu guvernul ţării nici cu vreun partid”, dovedindu-se încă odată militant consecvent, situat pe poziţie fermă în mişcarea naţională românească.
    Diferenţele de opinii faţă de tratativele cu guvernul maghiar crează în jurul anilor 1910-1911 greve disensiuni în cadrul Partidului Naţional Român având ca rezultat conturarea a două orientări diferite în problema formelor pe care este necesar să le îmbrace lupta de emancipare naţională : orientarea radicală susţinută în general de membrii tineri ai partidului grupaţi în jurul ziarului Tribuna, în frunte cu Octavian Goga, Ilarie Chendi, Onisofor Ghibu, Vasile Bocu etc. şi cea moderată reprezentată de membrii mai vârstnici ai partidului. Vasile Goldiş face parte mai întâi din grupul intransigenţilor, apoi dându-şi seama că un conflict ar putea avea consecinţe ireparabile asupra activităţii partidului, adoptă o atitudine de compromis între cele două orientări încercând alături de Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Vasile Lucaciu şi Ştefan Cicio-Pop să menţină unitatea de acţiune a românilor ardeleni.

    În aceste condiţii primeşte să conducă ziarul „Românul” fondat la Arad de la 1 ianuarie 1911, care după încetarea apariţiei în martie 1912 a ziarului „Tribuna” a devenit cartierul general al luptei politice româneşti, pregătind Unirea cea mare, anunţând pe orice cale prăbuşirea iminentă a Imperiului Austro-ungar. În calitate de director al ziarului, Vasile Goldiş refuză semnarea declaraţiei de fidelitate faţă de guvernul contelui Tisza în condiţiile intrării României în război împotriva Austro-Ungariei. Acest act de curaj, calificat de autorităţile maghiare drept atitudine duplicitată şi lipsită de patriotism a determinat suspendarea, în martie 1916, a ziarului „Românul” care va reapare abia în preajma evenimentelor de la Alba Iulia. În perioada Primului Război Mondial, Vasile Goldiş continuă să combată politica oficială care urmărea cu şi mai mare asiduitate desnaţionalizarea românilor din Transilvania.


    Smile…It confuses people..!!



  8. #8
    Data înscrierii
    03.09.2005
    Locație
    La La Land
    Posturi
    2.665
    Putere Rep
    10

    Implicit Vasile Goldis-continuare

    El protestează împotriva abuzurilor faţă de populaţia românească, împotriva internării în lagăre a unor români consideraţi suspecţi de către guvern, împotriva gravelor prejudicii aduce învăţământului prin ocuparea şcolilor de către armată sau prin restrângerea autonomiei şcolilor româneşti. În condiţiile înfrângerii monarhiei austro-ungare pe toate fronturile, lupta de eliberare a popoarelor din Imperiu şi în mod firesc şi a poporului român lua amploare deosebită, afirmându-se în mod categoric prinpiul autodeterminării naţionale. Membii comitetului executiv al Partidului Naţional Român se întrunesc din iniţiativa lui Aurel Lazăr la Oradea şi în urma examinării situaţiei politice hotărăsc redactarea unei declaraţii care urma să fie prezentată în parlamentul maghiar. Declaraţia redactată de Vasile Goldiş invocă dreptul firesc al naţiunilor de a dispune singure de soarta lor şi reclamă şi pentru naţiunea română dreptul „ca liberă de orice înrâurire străină să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere”.

    Conducerea P.N.R. respinge autonomia administrativă oferită de guvernul Karoly prin Iaszi şi nu recunoaşte pretenţiile parlamentului şi a guvernului maghiar de a reprezenta naţiunea română din Transilvania la Congresul de pace „căci apărarea intereselor ei, naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria ei adunare naţională”. Evenimentele precipându-se, are loc la Budapesta la 29 octombrie 1918, constituirea Consiliului Naţional Român Central, însărcinat cu puterea în practică a măsurilor ce decurgeau din Declaraţia de la Oradea. Printre cei şase reprezentanţi ai P.N.R. în acest Consiliu se numără şi Vasile Goldiş. Consiliul Naţional Român Central îşi stabileşte sediul la Arad unde începe din 7 noiembrie 1918 reapariţia ziarului „Românul”. Din îndemnul Consiliului, exprimat în manifestul „Către naţiunea română” se constituie în Transilvania gărzile şi consiliile naţionale române locale, gata să asigure preluarea puterii în condiţii de deplină ordine.

    Consiliul Noţional Român Central adresează la 18 noiembrie 1918 un alt manifest intitulat „Către popoarele lumii” redactat în limba română şi franceză prin care se exprimă hotărârea nestrămutată a naţiunii române din Transilvania de a se uni cu România, indiferent de ceea ce s-ar decide la Conferinţa de pace. În cursul lunii noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central numit acum Marele Sfat al Naţiunii Române desfăşoară intense pregătiri în vederea convocării unei adunări a reprezentanţilor tuturor categoriilor sociale din Transilvania. Textul convocării, ca de altfel şi al celor două manifeste ale CNRC a fost redactat de Vasile Goldiş, care a conceput această adunare ca un forum al întregii ţări a cărei voinţă avea să fie legitimată aici.

    La 1 decembrie 1918 Vasile Goldiş rosteşte la Marea Adunare de la Alba Iulia celebrul său discurs în care relevă asuprirea naţională şi socială exercitată de-a lungul veacurilor asupra românilor din Transilvania şi Banat, subliniind perenitatea acestora în condiţii vitrege, inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare, a eliberării popoarelor asuprite şi a constituirii pe ruinele acesteie a unor noi state naţionale. Libertatea naţiunii române din Transilvania nu poate fi concepută în afara unirii ei cu România între hotarele fireşti moştenite de la strămoşi. În concluzie, arată Vasile Goldiş „unirea tuturor românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiunii” şi astăzi, în 1918 după atâtea veacuri de luptă şi suferinţă „poporul român nu mai revendică faţă de nimeni dreptul său la autodeterminare, nu-l cere nimănui ci-l decretează ca pe un drept natural, sacru al său”.

    Hotărârea adunării de la Alba Iulia, act de o deosebită importanţă politică şi juridică, prevede unirea definitivă a Transilvaniei şi Banatului cu România, şi stipula principiile fundamentale ce ar urma să stea la baza noului stat român: deplina egalitate în drepturi a tuturor cetăţenilor fără deosebire de naţionalitate şi religie, înfăptuirea unui regim democratic, libertatea presei, reforma agrară, colaborarea cu toate naţiunile lumii. Hotărârea a fost întâmpinată cu un entuziasm de nedescris atât de cei peste 100 000 de participanţi la adunarea de pe Câmpul lui Horea din Alba Iulia, cât şi de întregul popor român de pe ambele versante ale Carpaţilor. În Consiliul Dirigent ales la 2 decembrie 1918, care avea să conducă treburile Transilvaniei până la 2 aprilie 1920, Vasile Goldiş a deţinut funcţia de ministru al instrucţiunii şi naţionalităţilor. El a fost preşedinte al delegaţiei care a prezentat la Bucureşti actul Unirii.

    Cu ocazia primirii delegaţiei în sala tronului a rostit o vibrantă cuvântare în care făcea bilanţul luptelor de secole a poporului român pentru unitatea naţională. După Unire, Vasile Goldiş a făcut parte din guvernele de la Bucureşti conduse de I.C. Brătianu (1918-1919), A. Văitosanu (1919-1920), A. Averescu (1920-1926), a fost ales deputat al Partidului Naţional Român în circumscripţiile Radna(1919), Pecica şi Ineu(1922). În 1919 este ales membru al Academiei Române. Continuă să militeze cu intransigenţă pentru respectarea de către toate guvernele şi partidele a principiilor democratice exprimate în Declaraţia Adunării de la Alba Iulia preocupat ca la procesul desăvârşirii idealului de stat naţional unitar şi democratic să ia parte activă toate clasele sociale. Denunţă în repetate rânduri îndepărtarea claselor avute de programul de democratizare a vieţii publice româneşti, fapt care determină scăderea treptată a rolului său politic.

    În 2 mai 1926, congresul Partidului Naţional Român convocat la Sibiu din iniţiativa lui Vasile Goldiş, îl alege pe acesta ca preşedinte şi declară rupte relaţiile cu Iuliu Maniu. După scurt timp însă, Vasile Goldiş preferă să se retragă din viaţa politică mâhnit de nedreptăţile sociale, de corupţia şi ambiţiile oamenilor politici şi să se dedice mai ales activităţii culturale. Între anii 1923-1932, Vasile Goldiş deţine funcţia de preşedinte al societăţii Astra a cărei activitate o orientează spre emanciparea socială şi culturală a maselor. Organizează sărbătorirea cu fast a unor personalităţi ardelene cum sunt Gheorghe Lazăr şi Avram Iancu, cu care ocazie elogiază în discursuri memoriale viaţa şi activitatea acestora, închinată naţiunii române. Vasile Goldiş şi-a trăit ultimii ani la Arad, ducând o viaţă modestă, austeră. Sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani i s-a dus un cald omagiu pentru neobosita sa activitate de îndrumător, dascăl, de ideolog şi conducător politic.

    Peste puţină vreme marele om politic înceta din viaţă la 10 februarie 1934, după o viaţă închinată marelui ideal de făurire al României. I s-au organizat funerariile naţionale şi în ziua înmormântării s-a instituit doliu naţional. Pentru vasta activitate pusă în slujba idealurilor naţionale, Vasile Goldiş s-a bucurat de o binemeritată cinstire din partea contemporanilor şi a urmaşilor. În articolul pe care ziarul „Tribuna poporului” din Arad i-l închină în 1903 sunt scoase în evidenţă trăsăturile luptătorului intransigent şi clarvăzător, în cel din „Patria” se descifrează portretul moral al omului „care a ţinut a fi un îndreptător al vieţii noastre publice, prin francheţea şi realismul atitudinii sale".

    Al. Lapedatu îl numea „spiritul rector al acestor epocale evenimente trăite de România în primele decenii ale secolului al XX-lea” subliniind ţinuta sa de înaltă conştiinţă şi demnitate naţională. Istoricul S. Dragomir. vedea în el imaginea proletismului transilvănean care „scormoneşte trecutul, caută taina obârşiei noastre şi admiră misiunea persistenţei neamului românesc”, iar acad. Şt. Pascu îl consideră „unul din cei mai vrednici bărbaţi ai neamului, din cei mai talentaţi şi fertili publicişti români, din cei mai înaintaţi gânditori social-politici pentru vremea sa”.

    Sursa:http://vasilegoldis.sapte.ro


    Smile…It confuses people..!!



  9. #9
    Data înscrierii
    03.09.2005
    Locație
    La La Land
    Posturi
    2.665
    Putere Rep
    10

    Implicit Avram Iancu

    Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus - d. 10 septembrie 1872, Ţebea) a fost un avocat român transilvănean care a jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Ţării Moţilor în anul 1849, calitate în care a comandat armata românilor transilvăneni, cu ajutor austriac, împotriva trupelor revoluţionare maghiare ale lui Lajos Kossuth.
    Cuprins
    Originea şi studiile

    S-a născut în Munţii Apuseni într-o familie de moţi înstăriţi. Tatăl său, Alexandru Iancu, a fost pădurar, apoi jude domenial. Având o situaţie materială bună, a urmat clasele elementare la Poiana Vadului şi Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar gimnaziul superior la Liceul Piarist din Cluj. Începând cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la Cluj. Din anul 1846 a devenit cancelarist la Târgu Mureş. Îşi ia examenul de avocat în anul 1848.

    Activitatea politică


    Avram Iancu

    În preajma izbucnirii revoluţiei făcea parte dintre fruntaşii intelectualităţii româneşti transilvănene, luptătoare pentru emancipare socială şi naţională. A fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii adunărilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai şi 15-23 septembrie 1848 şi conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi de mineri din Munţii Apuseni, în rândurile cărora şi-a câştigat o mare popularitate.
    Punerea greoaie în practică a legii privitoare la desfiinţarea iobăgiei în Transilvania, refuzul guvernului revoluţionar ungar de a acorda libertăţi naţionale românilor şi votarea unirii Transilvaniei cu Ungaria la Dieta din Cluj, au dus la dezbinarea forţelor revoluţionare române şi ungare şi la ridicarea ţărănimii la lupta pentru rezolvarea problemei sociale şi a celei naţionale. Avram Iancu a devenit conducătorul oştii ţărăneşti antirevoluţionare. În fruntea acestei oşti şi în colaborare cu autorităţile militare austriece a organizat apărarea în Munţii Apuseni şi a respins numeroasele atacuri ale trupelor revoluţionare maghiare, superioare ca număr şi ca armament, câştigându-şi renumele de "craiul munţilor".
    Pe 4 mai 1849 a dat o nouă organizare civilă Munţilor Apuseni. În vara anului 1849 a efectuat o şedere de 10 luni la Viena, unde a ţinut legătura cu autorităţile imperiale austriece.
    Luptele din Munţii Apuseni slăbiseră atât forţele revoluţionare ale maghiarilor cât şi pe cele ale românilor. Armata ţaristă, chemată în ajutor de împăratul Austriei, Franz Joseph, a înfrânt armata revoluţionară maghiară la Sighişoara. Copleşite de armatele austriece şi de cele ruseşti, trădate de unii generali, trupele revoluţionare maghiare au capitulat la Şiria pe 13 august 1849.

    După 1848


    Mormântul lui Avram Iancu de la Ţebea, jud. Hunedoara

    În anul 1852 tânărul împărat Franz Joseph a întreprins o vizită în Transilvania, agenda călătoriei fiind stabilită de Felix Schwarzenberg, guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei. La cererea lui Avram Iancu împăratul a modificat traseul vizitei, a mers în Munţii Apuseni, a prânzit la Găina, a trecut prin Vidra şi a înnoptat pe 21 iunie 1852 la Câmpeni. Avram Iancu s-a prezentat seara târziu la cartierul împăratului, după ce acesta se culcase, obosit de călătorie. Nemulţumit că nu este primit pe loc în audienţă, Avram Iancu a iscat o altercaţie cu şeful de cabinet al împăratului, motiv pentru care a fost dat afară de jandarmi. Ulterior a refuzat să primească decoraţia acordată de împărat pentru meritele sale din timpul luptelor contra revoluţionarilor maghiari.


    Smile…It confuses people..!!



  10. #10
    Data înscrierii
    03.09.2005
    Locație
    La La Land
    Posturi
    2.665
    Putere Rep
    10

    Implicit

    Avram Iancu-continuare

    Viaţa privată

    Iubita cu care a avut cea mai îndelungată relaţie a fost Johanna Farkas, cunoscută ca Háni, o tânără maghiară din Abrud.[1] Tatăl Johannei Farkas locuia în Abrud, unde activa fie ca preot[2], fie ca avocat[3]. Se numea Tamás Farkas şi era protestant de confesiune unitariană. Mama Johannei era de religie romano-catolică. Potrivit datinii, Háni a fost botezată în confesiunea mamei. Tânăra se născuse în 1834 şi era cu zece ani mai tânără decât Iancu. O mărturie orală consemnată de Ioan Lupaş[4] menţionează că Háni l-a salvat pe iubitul ei în cea mai periculoasă clipă din viaţa acestuia, în luna mai a anului 1848, când maiorul Hatvani intra pe neaşteptate în Abrud pentru a-l surprinde pe Iancu, care se afla în casa avocatului Tamás Farkas, tatăl Johannei. Aflând că trupele revoluţionare maghiare se apropie de oraş, Háni l-a înştiinţat pe Iancu, l-a rugat să plece numaidecât pentru a-şi salva viaţa şi l-a condus prin grădina din spatele casei. Astfel Iancu a părăsit Abrudul în ultima clipă şi s-a îndreptat spre Câmpeni, unde a organizat contraofensiva împotriva lui Hatvani.

    Sfârşitul

    În ultimele două decenii ale vieţii sale a suferit de o boală psihică. A rămas în memoria colectivă ca umblând din sat în sat şi cântând din fluier. S-a stins din viaţă la 10 septembrie 1872 la Baia de Criş. A fost îngropat la Ţebea, jud. Hunedoara, lângă "Gorunul lui Horea".

    Sursa:Wikipedia


    Smile…It confuses people..!!



Pagina 1 din 2 12 UltimulUltimul

Subiecte similare

  1. Romani celebri - Muzica
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 18
    Ultimul post: 27.09.2011, 07:43
  2. Romani celebri – Medicina
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 9
    Ultimul post: 28.07.2010, 16:26
  3. Romani celebri - Inginerie
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 6
    Ultimul post: 18.03.2009, 11:55
  4. Romani celebri - Domnitori
    De lara_iulia în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 2
    Ultimul post: 11.03.2009, 03:25
  5. Romani celebri – Fizica
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 3
    Ultimul post: 10.03.2009, 11:58

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •