Follow RomanianPortal on Twitter       
Rezultate 1 la 3 din 3

Subiect: Șarpele și marmura

  1. #1
    Data înscrierii
    05.06.2013
    Locație
    Galați
    Posturi
    7
    Putere Rep
    0

    Implicit Șarpele și marmura

    Supra lunam sunt aeterna omnia.
    (Cicero, De Republica, VI, 17, 17)





    Şarpele şi marmura
    A doua parte a trilogiei
    Raze de întuneric



    Şarpele şi marmura
    Trilogia Raze de întuneric


    Pelerina neagră fâlfâia în bătaia vântului. Era atât de roasă de vreme încât nu o dată, fusese luat drept cerşetor, primind bani de la unii trecători şi îmbrânceli de la alţii. Nu acceptase niciodată banii iar cât despre îmbrânceli, nu se sinchisea de ele. Însă pelerina rămase neschimbată. Era o ultimă legatură cu un trecut atât de înderpărtat, încât până şi lui îi era greu să-i dateze originile.
    Privi la luna care se întrezărea printre nori, atât de crudă în voluptatea ei, şi zâmbi trist. Cât timp trecuse? Un an? Doi? O sută? Nu mai ştia... Socoteala anilor era doar unul dintre lucrurile pe care le pierduse... Păşind înainte, împinse poarta ruginită şi asfixiată de buruieni şi cercetă turnul dărăpănat , rana sângerândă a unei vieţi căzute în uitare. Îl ocoli cu grijă şi făcându-şi loc printre dărâmături şi tufe găsi ceea ce căuta: o deschidere în zid, cândva acoperită de o altă poartă. Privind cu atenţie în jur, începu să înainteze. Sunetul uscăciunii se auzea constant de sub tălpile sale, zgâriindu-i timpanele... Coti brusc şi se trezi în grădina din spatele turnului, un pătrat de cu latura de vreo zece metri, pavat cu dale de piatră, acum crăpate şi acoperite în întregime de iarbă şi muşchi. Trase aer în piept şi închise ochii... Era atât de aproape, acum... Ştia că venise fără scop, mânat de o ultimă dorinţă, poate cea mai arzătoare... Se uită la lespedea de marmură înnegrită... Simplu... Să fie simplu... îşi aminti în timp ce se apropia. Răceala pietrei îl înfioră, dar îşi plimbă degetele de-a lungul marginilor fine şi rotunjite. Din buzunarul hainei scoase o cârpă, cândva o batistă, şi se apucă să şteargă piatra. Pe măsură ce îndepărta murdăria, în mintea-i obosită reveneau scântei, fragmente de amintiri, îndârjindu-l şi mai tare... Toţi aceşti lungi ani băuse din cupa cu otravă, cu sete, visând la mierea de pe fundul paharului. Simţea acum pe deplin amarul dezamăgirii... Moartea se înstrăinase de el, îl condamnase... un verdict iremediabil. Devenise condamnat la viaţă când el şi-ar fi dorit să moară, condamnat să nu aibă somn, când el şi-ar fi dorit odihna cea din urmă...
    Cu perfectă indiferenţă, întinse mâna spre sol, apucând blând şarpele care se târâse atât de aproape de el. Învăţase de mult să nu-i mai fie frică de ei... Mângâie delicat capul lucios şi îl ridică la nivelul ochilor, privindu-l intens.
    - Ce s-a întâmplat? şopti. Ţi-au dat foc la bârlog şi au încercat să te omoare? Dar tu eşti isteţ, nu-i aşa? Ai scăpat... Şarpele şuiera uşor după fiecare întrebare, mişcându-şi uşor capul, ca într-o încunviinţare conştientă. Lăsându-l jos, îl mai mângâie o dată şi-i spuse:
    - Să nu muşti copii... Du-te... dar să ai grijă. Voi şti dacă ţi-ai încălcat cuvântul... Îi indică cu mâna o direcţie şi şarpele prinse a se târî încetişor.
    Rămas din nou singur, termină de şters şi se dădu în spate pentru a-şi admira opera. Marmura sclipea în lumina lunii. Mi-e atât de milă de tine... Singur... Se clătină pe picioare şi întinse mâna pentru a se sprijini de piatră. Strânse până când încheieturile degetelor i se albiră... Şi-ar fi dorit atât de mult... Măcar o ultimă dată... Dar marmura era rece şi ţărâna mută... Era singur, de acum şi până la sfârşitul ce avea să vină...
    Genunchii loviră dalele de piatră şi lacrimi amare udară pământul crud... Ridică pumnul spre cer dar braţul căzu repede, fără vlagă, pe lângă corp... Plângea cu adevărat, după atâţia ani, după tot ce trăise, totul se descătuşa din el în această ultimă manifestare de umanitate. Lacrimile sincere sunt cea pe de urmă mântuire... Începu să râdă isteric, necontrolat. Mântuire? Pocăinţă? Îl vor aştepta vreodată pe el asemenea lucruri? Pumnul i se zdreli de una din dalele de piatră...
    - Ajută-mă... şopti stins, privind lespedea de marmură. Ajută-mă să mor... Mi-e atât de dor... de odihnă, de pace... Se opri. Ar fi vrut să mai adauge de tine, dar nu mai putu. Ajută-mă! Un strigăt jalnic răbufni din pieptu-i secătuit. Închise ochii şi-şi aminti totul... Cireşul în floare... Mirosul de iasomie atât de drag ei... Un râs cristalin şi o adiere de vânt... Erau veşnic pierdute... Veşnic... Veşnic... Vântul prinse a bate, trecând uşor peste coroanele uscate şi decăzute ale copacilor, în timp ce luna făcea marmura să strălucească din ce în ce mai tare.
    - Cum nici nu-ţi poţi închipui de departe vin, iubitule... Ridică fruntea înmărmurit. Îl privea cu duioşie, cu dragoste nespusă şi cu milă... la fel ca ultima dată.
    Nu îndrăznea să se mişte, devorând-o din ochi, nesăţios. Într-un final, ridică un genunchi, apoi pe celălalt. Primul pas fu urmat de al doilea şi întinse mâna spre silueta albă, cu teamă, ţinându-şi respiraţia. Cele două mâini, cea bătrână, murdară şi roasă de ani, scofâlcită şi descărnată şi cea albă, ca marmura din care apăruse, se întâlniră... Era caldă... Uman de caldă... Strânse cu putere şi o trase brusc lângă el. Voia să-i simtă greutatea, parfumul, părul mătăsos pe obrazul lui aspru. Îmbrăţişarea îi readuse lacrimile în ochi... Dar nu mai erau amare... O depărtă puţin şi o privi.
    - Cum... ? reuşi să îngaime.
    - Eşti nebun... zâmbi straniu. Ai înnebunit, iubitule... O privi cu ochii măriţi. Începu să râdă dar mult prea brusc clinchetul vocii i se transformă într-un hohot drăcesc. Ai înnebunit, prostule! Crezi că poţi înşela Moartea?!
    O împinse cu putere şi ţipă... O durere orbitoare în piept îl readuse în genunchi. Fusese învins... Lăsându-şi capul pe spate, privi încă o dată luna şi simţi o lacrimă pe obraz. Încercă să tragă aer în piept dar nu mai reuşi...
    Şarpele privea nedumerit scena, studiind cu atenţie silueta albă care-i cuprinse capul stăpânului său, căzut în genunchi, sărutându-l nesăţios...
    - Ah, iubitul meu! De ce m-ai chemat? Eu ţi-am făcut asta... De i-ai fi cunoscut puterea... M-a obligat... Îmi pare atât de rău... Suspinele îi zguduiau pieptul în timp ce lacrimile picurau pe faţa lui imobilă.
    Dar el nu mai auzea suspinele fantomatice care se îngânau cu adierile prin iarba uscată, nici lacrimile reci ce-i picurau pe buze, pe obraji nu le mai simţea... Privirea-i înmărmurise pentru totdeauna asupra lunii; durerea din ochii ficşi avea să fie veşnică, un hotar primordial...
    Silueta se depărtă încet de el, păşind spre lespedea de marmură. Înainte de o atinge mai întoarse o ultimă dată capul spre cadavrul propriei lumi şi cu un suspin prelung se disipă în noapte.
    -Adio... purtau şoaptele vântului în noapte oftatul unei despărţiri eterne. Adio, iubitule...
    Totul căzu brusc în amorţire... ramurile copacilor se opriră, afundându-se într-o letargie mortificantă. Doar şarpele se mai târî încet lângă corp, şi urcându-se la pieptul stăpânului său, închise şi el ochii...

  2. #2
    Data înscrierii
    16.11.2006
    Locație
    Hungary, Budapest
    Posturi
    707
    Putere Rep
    10

    Implicit

    Dragă Nesquick,
    Interesantă poveste. Se doreşte romantică, sentimentală, sau doar lugubră?
    Zici că e o trilogie, dar unde sunt partea 1 şi 3?
    Această parte a 2-a suferă de câteva "imprecizii". De exemplu: "luna ... crudă în voluptatea ei...". Cum poate fi luna "în voluptate"? Poate cineva o vede cu voluptate, dar dacă simte voluptate privind luna s-ar putea să aibă de fapt unele probleme.
    În "s
    unetul uscăciunii" uscăciunea este o însuşire, deci probabil că e mută.
    Iar aici: "
    dale de piatră, acum crăpate şi acoperite în întregime de iarbă şi muşchi" este o contradicţie: dacă sunt acoperite în întregime, cum de se mai vede că sunt din piatră? Ar trebui să fie un covor verde şi moale, în care piciorul se adânceşte până la... genunchi, de pildă.
    Cu un singur cuvânt ai schimbat tot sensul poveştii: "pocăinţă". Dacă e vorba de pocăinţă, atunci e vorba de un păcat, de o vină care se vrea ispăşită - vină rămasă însă ascunsă pe tot restul povestirii.
    Iar aici mi-ai luat piuitul: "
    durerea din ochii ficşi avea să fie veşnică, un hotar primordial.". Hotar "primordial" (?!) al cui, sau al ce?
    Una peste alta, impresia mea este că ai descris un coşmar. Şi eu aş putea visa aşa un coşmar, dar numai după a 12-a carafă...
    Pentru a fi povestire are prea multe "fire logice necusute". Este însă remarcabil modul cum sugerezi şi mânuieşti imaginile, sunetele, atmosfera. Iar şarpele pare să fie singurul erou pozitiv, un drăguţ animăluţ de companie, înţelegător şi modest. Îţi vine să-l iei acasă, lângă pisică şi căţel...
    Nu te lăsa, ai şanse să devii un scriitor bunicel. E drept, până atunci câteva condeie mai aşteaptă să le toceşti, dar dacă nu începi niciodată, nici nu le vei toci niciodată. Ţine-o tot aşa, ţine-o bine, n-o lăsa!

    Nicuşor,
    "critic literar" amator
    Sunt tare deştept!
    Dar nu deajuns, fiindcă de-aş fi atât de deştept pe cât mă cred, nu m-aş crede atât de deştept! ;)

  3. #3
    Data înscrierii
    05.06.2013
    Locație
    Galați
    Posturi
    7
    Putere Rep
    0

    Implicit

    Mulțumesc mult pentru timpul acordat citirii modestei mele încercări literare. Într-adevăr, ordinea postării este cam neortodoxă, însă am optat pentru partea a doua deoarece prima parte este încă neșlefuită iar ultima este mai mare decât mi-ar permite o singură postare. ( aproximativ 13 pagini de Word ). Apreciez critica, îmi face plăcere, căci îmi dovedește că cineva chiar a citit, dacă îmi este îngăduit să spun, pe îndelete, opera mea. Într-adevăr, această mică încercare se vrea a fi puțin din toate: romantică, sentimentală dar și lugubră. Departe de a-mi asuma aroganța că unele pasaje sunt mai greu de descifrat, realizez abia acum că formularea, ce conține într-adevăr câteva hibe, lasă loc unor dubii în ceea ce privește înțelesul. Vederea lunii ca voluptoasă denotă un dezechilibru al personajului, care de altfel e departe de sfera normalului putând, într-un fel cunoscut numai de el, să comunice cu șerpii. Prin uscăciune am vrut să( deși aici admit o eroare din partea mea, mulțumesc pentru atenționare, voi încerca să editez ) fac referire la sunetul uscăciunii plantelor, ierbii.

    Cât despre acea vină, nu am dorit intenționat să o dezvolt, nefiind tema acestui text care încearcă să tindă spre un fantastic semi-absurd, dacă doriți, o evadare din Timp și Spațiu eliadiană prin puterea unei singure și finale trăiri.

    În orice caz, vă mulțumesc sincer pentru timpul acordat și pentru sfaturile utile, voi încerca să țin seama de ele. Cât despre condeie, credeți-mă, voi toci câte voi putea.

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •