Follow RomanianPortal on Twitter       
Rezultate 1 la 2 din 2

Subiect: Abis. Capitolul 1.

  1. #1
    Data înscrierii
    05.06.2013
    Locație
    Galați
    Posturi
    7
    Putere Rep
    0

    Implicit Abis

    ,, Dacă te uiți adânc în abis, se reflectă și abisul în tine."- Friedrich Wilhelm Nietzsche



    M-am trezit în întuneric, cuprins de o groază infinită. Nu doream a privi in vid, pentru că niciodată nu mi-am dorit o sigilare spirituală, ci mai degrabă o etanșeitate eronată, susurând suficient cât să par neînțeles. Pur narcisism... și totuși nu am nici o îndoială legată de limitele mele. Le urăsc. Bariere pur convenționale, materiale și vulnerabile la orice ce încercare de a-mi depăși condiția. Sunt împiedicat de propria-mi natură să cunosc, căci prin cunoaștere aș da naștere la goluri pe care nu le voi putea umple nicicând. Un reflex atat de indizerabil...
    Caut un echilibru, deși sunt conștient că nu există. Nu există pentru că nu vreau Eu să existe. Îmi auto-impun această stare latentă și totodată mă revolt. Împotriva cui? N-aș putea spune. Încă nu am creat ceva împotriva căruia să mă revolt, pe care să arunc toată vina de a fi încătușat . Și dacă totuși, inconștient, am făcut-o, damnarea este propria-mi ființă, pe care încerc s-o eliberez, într-o crâncenă contracție spasmodică. Stau deasupra unui abis, în gol, și totuși nu mă prăbușesc... Eu mă împiedic pe mine să cad căci sunt propriul meu sprijin. Mi-am născut voința din abis, și o parte din el s-a gravat în mine. Mi-am născut spiritul din abis, și o parte din el s-a gravat în mine cel trupesc... Nu voi mai cădea nicicând în abis, căci sunt parte din el, însă nu total...
    Mă voi întoarce însă, la sfârșitul timpului, căci fiecare fibră din mine tânjește după el... Și atunci îmi voi putea arunca privirea adânc în tainele negurii de care mi-a fost teamă, căci vom fi contopiți în cea de pe urmă descătușare... Nu mă aștept să înțelegi, sfârși Alexandru, pentru că nici eu nu înțeleg mai mult decât simțurile mele îmi destăinuie...
    Soarele apunea resemnat în spatele tânărului, scăldând masa plină de hârtii mototolite în lumina muribundă a apusului. Alexandru rămase tăcut, așteptând ca prietenul lui să zică ceva, însă tăcerea încăpățânată a interlocutorului său îi dădu ocazia să-și adune gândurile.
    - Vasăzică ești hotărât să nu rămâi peste noapte? îl întrebă după un timp destul de lung, Alexandru. Omul din scaun mimă o grimasă la auzul familiarității excesive și desigur, nepotrivite.
    -Da...răspunse într-un final, cu greutate. Sunt așteptat... mai adăugă, și zâmbi încurcat. Mulțumesc pentru timpul acordat și cred sincer, că am găsit, în dumneata, omul potrivit. Îți voi da de știre neîntârziat, și ridicându-se, îi întinse mâna, pe care tânărul o strânse vesel. Te anunț imediat ce aflu ceva, îi mai spuse bărbatul din prag, înainte de a ieși.
    În momentul în care ușa se închise, Alexandru răsuflă ușurat, ca scăpat de o mare povară și sprijinindu-se de perete se lasă ușor în jilțul de pe hol. Îi era scârbă de el și de faptele sale, dar nu avea încotro... Își aruncă privirea pe mescioara din hol, la scrisoarea, pe care o cunoștea pe dinafară de acum, primită în dimineața aceea. Nesigur, se ridică, și luând-o încet în mână, o reciti, pentru a suta oară:

    Alexandru,

    Am reușit să-l găsim! A fost exact așa cum ai prezis tu. Toate etapele acestei aventuri nebunești încep să prindă contur... dar ce urmează după? O nouă aventură? O, Alexandru... Tare mult aș vrea o nouă aventură. Nu aș vrea să mai fac un singur pas, de teamă că totul s-ar termina... Dar deviez de la subiect și te plictisesc...

    O să-ți prezint datele concrete, așa cum îți place ție. Bărbatul, căci este într-adevăr un bărbat, are în jur de 50 de ani, dacă nu și mai bine, e puțin adus din spate, cu părul cărunt la tâmple, cu fața osoasă, mustață soldățească de ofițer ( cred că tare mult se chinuie s-o țină așa strictă!) și ochii de un cenușiu spălăcit. Știu asta, căci privirea ni s-a încrucișat odată pe bulevard ( probabil o s-o numești imprudență) dar nu mai mult de o clipă, căci imediat s-a întors și a plecat în altă direcție. În fiecare seară, apare însă, la poarta acelui parc de lângă vechiul cinematograf. Asta se întâmplă regulat, robotic chiar, în jurul orei 8, seara. E mereu singur și după un sfert de oră în care stă pe bancă ( cea de pe partea dreaptă a intrării ) se ridică și se pierde în tufărișul de lângă colțul stâng al parcului, un loc destul de neîngrijit, de altfel, cu bălării și mărăcini scăpați de sub control. În fiecare seară același tabiet, încât ceea ce ți-am considerat la început manie, a ajuns să mă obsedeze și pe mine.

    Într-o după-amiază, însoțită de Emilia, am intrat în acel mărăciniș, care mi se păruse, cel puțin la început, de nepătruns. După ce am înaintat puțin, cu prețul unor zgărieturi, am ajuns într-o poieniță, deși e impropiu spus, căci spațiul nu e mai mare de 2 metri pătrați. Am dat acolo peste doi copaci, încolăciți unul în jurul celuluilalt, lăsând dedesubt o boltă înaltă cam de doi metri si lată cam de unul. Mi s-au părut frumoși, și mi-a părut rău că stăteau acolo, ascunși între mărăcini. Apropiindu-mă am observat că pe scoarța fiecărui copac erau scrijelite, destul de grosolan (probabil golani) numerele 12 si 18. Ce ar putea să însemne, las la latitudinea și competențele tale. Emilia mi-a sugerat că ar putea fi o oră, așa că ne-am hotărât să pierdem noaptea asta în parc. Numerele sunt astfel scrise încât ora poate fie doar 12:18 nu 18:12. Oare aventura noastră este chiar o aventură? Poate sărmanul domn pe care-l urmărim așa de hotărâte eu și Emilia de câteva saptămâni preferă singurătatea celor doi copaci, și atât. Sau poate, și inima-mi tresaltă, Alexandru, ai dreptate, și între cei doi copaci are loc ceva ce ne depășeste cu mult puterea de înțelegere... Dar uite, mă strigă Emilia, căci e timpul să plecăm. Îți voi scrie imediat ce voi apuca o foaie de hârtie. Tu când vii? Aș vrea să fii și tu aici...
    Prietena ta,
    Ioana


    Alexandru împături cu grijă scrisoarea și o puse înapoi. Imaginea Ioanei îi răsări din nou în minte, prospețimea și vitalitatea făpturii ei îl obsedau crunt. Toate acestea se împleteau într-o nebuloasă instabilă, sentimentele lui pentru cea mai aproapiată persoană pe care o avea de la moartea părinților săi. Nu știa dacă o iubea... așa cum nici Ioana nu dăduse vreodată un contur definit tovărășiei lor, lăsând totul să plutească într-o nevinovată inconștiență. Intrarea lui în cadrul universității îi ocupase și puținul timp liber pe care-l mai avea iar distanța dintre el și Ioana se mărise. Se vedeau mai rar, își vorbeau mai puțin... până de curând, când o întâmplare ciudată îi aruncase pe amândoi în mijlocul unei aventuri „ spectaculoase ‟. Alexandru zâmbi din cauza adjectivului folosit de Ioana, dar trecându-și mâna prin păr, își aduse aminte de mormanul uriaș de hârtii care-l aștepta pe birou. Dezgustul pentru propria persoana îl cuprinse iar și oftând se îndreptă spre camera lui. Totul avea să se schimbe... Și toți își vor da seama...

    Ioana se trezi brusc și realiză cu stupoare că era pe jos, cu spatele sprijinit de cei doi copaci. Probabil ca a adormit în timp ce o aștepta pe Otilia... Se încruntă brusc. Pe cine? Otilia? Nu era ăsta numele pe care-l voia... Se încruntă, vizibil enervată, și se ridică, scuturându-și rochia. Emilia! își aminti deodată, pe Emilia o aștepta. Cum de a putut uita numele Emiliei? Îi va spune lui Alexandru, care va râde de ea probabil, o va numi împrăștiată, și-i va zâmbi indulgent, ca unui copil mic care a făcut o prostie. Surâse, dar surâsul îi îngheță pe buze. De ce i-ar spune ceva lui Alexandru? În fond, cine e el? Ioana se opri îngrozită. Cine era Alexandru? Era prietenul ei din copilărie bine-nțeles! Era...Încremeni. Amintirile veneau șuvoi, dar parcă ar fi trecut pe lângă ea. Le vedea preț de o clipă, iar apoi dispăreau, lăsând o imensă frustare în urmă. Ochii i se umeziră, din cauza neputinței și lăsându-se în genunchi, indiferentă față de pâmăntul reavăn care-i îmbrățișa, începu să plângă... Nu știa nici ea de ce plânge. Pierduse ceva ce nu ar fi trebuit în veci să piardă. Numele lui Alexandru îi răsărea în minte uneori, dar printre suspine și sughițuri cu o scuturare bruscă a capului, îl alunga. Nu-i mai știa semnificația, și prezența acelui nume, în imaginația ei, o irita. Sprijinindu-se cu spatele de cei doi copaci, Ioana adormi, cu rochia murdară de pământ și fața brăzdată de lacrimi...
    Ultima modificare făcută de n3zqik; 18.06.2013 la 14:42.

  2. #2
    Data înscrierii
    05.06.2013
    Locație
    Galați
    Posturi
    7
    Putere Rep
    0

    Implicit

    Coborând din tren, Alexandru se îndreptă spre cinematograf, singurul de altfel din oraș, vechi și aproape în paragină. Odată ajuns acolo, coti brusc și intră într-un parc destul de mare însă neîngrijit, cu buruieni scăpate de sub control și făcu stânga, afundându-se în tufișurile și mărăcinii care mușcau din trotuarul presărat cu frunze moarte. Înainta cu pas hotărât și sigur, ca un om care știe exact unde merge și ce vrea să găsească odată ajuns la destinație. Într-un final, ajunse în dreptul celor doi copaci împletiți și privi cu mirare la baza lor, unde o Ioană murdară, obosită, cu rochia ruptă pe alocuri, dormea. Apropiindu-se încet de ea, Alexandru o privi cu afecțiune și realizarea că ceva rău s-ar putea abate asupra ființei aceleia atât de delicate îl făcu să se dea un pas înapoi... Învingându-și teama, o apucă ușor de umeri și o scutură ușor, până când, buimacă, Ioana deschise încetișor ochii. Nu-l recunoscu imediat, rămânând câteva clipe privind undeva în spatele lui, dar înconjurâdu-i gâtul cu brațele, îl trase lângă ea și-i șopti la ureche:
    - E groaznic să nu te cunosc... Alexandru nu-i răspunse căci în spatele lor apăruse deodată bărbatul. Îi privi cu uimire, ea murdară, plânsă, întinsă pe jos, el aplecat deasupra ei, ținând-o de umeri. Alexandru roși din cauza circumstanțelor stupide în care se afla, însă Ioana, se ridică, își scutură, pe cât posibil rochia și luându-l de mână îl trase afară din desiș.
    - Unde e Emilia? îl întrebă ea, odată ieșiți.
    - Am trimis-o acasă, răspunse Alexandru sec. Nu o vreau implicată în așa ceva, adăugă el aspru. Ioana își plecă privirile și rămase așa o bună bucată de vreme, întrebându-se dacă să-i povestească ce s-a întâmplat. Când se hotărî să-i spună și deschise gura, Alexandru o întrerupse.
    - Știu ce ai pățit, Ioana... Dar oare el nu pățește asta? Dacă da, atunci de ce o face intenționat? Și asta în fiecare seară... Nu, clătină el din cap, nu poate rămâne așa. El nu e de aici... adăugă el cu o privire ciudată. Nu poate suporta toate emoțiile de zi cu zi ale oamenilor... așa că și le scufundă...le aruncă, scapă de ele... copacii sunt doar rama, Ioana, începu el deodată. Am găsit doar un contur...o formă. Trebuie s-o umplem... Noi doi, adăugă el, privind-o victorios. Toate datele noastre, ora 12:18, sunt doar mâzgâleli și zgârieturi. Poate cifrele chiar au fost făcute de golani. Oricum nu ne mai interesează... O aventură spectaculoasă, zâmbi. Am acum direcții... Nu vom mai orbecăi prin întuneric... Vino! mai spuse, înainte de a porni hotărât spre tufișuri.
    Ioana îl urmă emoționată. Bărbatul era exact acolo unde îl lăsaseră. Locul avea ceva straniu...era imobil...Nimic nu se mișcase, nici macar el. Alexandru îl fixă cu privirea.
    - Vrem să trecem! spuse el poruncitor, arătând spre spațiul dintre cei doi copaci.
    - Nu se poate... spuse încet bărbatul. Ioana se înfioră la auzul vocii sale. Era o voce calmă, domoală, dar profundă, venită, parcă, de la mari depărtări... Nu poți trece...
    - Ba voi putea trece! se răsti Alexandru și întorcându-se împreună cu Ioana dădu să se îndrepte spre copaci, dar încremeniră brusc în momentul în care văzură că el era în fața copacului, deși când se răsuciseră era în spatele lor.
    - Nu poți trece...rosti din nou vocea. Bărbatul se apropie de ei. Brusc devenise mai mic și mai uman. Aparții acestui loc și nicăieri altundeva, spuse el. Vocea devenise brusc monotonă, placidă. Va fi ca și cum ai încerca să bagi două cărți în aceiași copertă. Îi puse mâna pe umăr și Alexandru își simți tot trupul pătruns de o fierbințeală insuportabilă. Se trase brusc înapoi. Mâna Ioanei îl strângea cu putere de braț și pulsația vieții în mâna aceea mică și albă îi dădu curaj. Se hotărî brusc... Țâșni înainte, trăgând-o pe Ioana dupa el. Bărbatul nu se împotrivi, ci zâmbi trist. Alexandru și Ioana trecură pe sub cei doi copaci și în momentul în care tânărul întoarse capul, bărbatul dispăruse. Se uită mirat la Ioana, care îl măsura și ea cu privirea, ca și cum nu l-ar fi cunoscut. Brusc, Alexandru îi dădu drumul la mână fetei, roșind.
    - Dar... dar... noi nu cred că ne cunoaștem, spuse fata, îmbujorată. Tânărul o privi încurcat... Într-adevăr, nu se cunoșteau, și totuși, îi era atât de familiară fata aceea. Probabil de la universitate. Alexandru se simți deodată tras de spate. Se întoarse dar nu era nimic... Fata îi zâmbea în continuare, stânjenită. Și totuși o cunoștea de undeva... O durere cumplită îl fulgeră, și ducând mâna la cap, Alexandru se simți iar tras de spate.
    - Nu se poate, șopti fata. Tânărul o privi cu ochii mari. Nu aparții aici... Dar nu era vocea ei. Era o voce domoală, venită din străfundul pământului...


    Alexandru se trezi brusc și cercetă cu privirea locul în care se afla. Era la el acasă, în camera lui, în patul lui... Se ridică din pat și alergă în hol. Pe măsuță era scrisoarea de la Ioana. Răsufla ușurat dar uitându-se mai bine pe scrisoare înlemni... Nu era ce credea el...

    Nimic interesant. Mă întorc mâine. Bărbatul doar citește în liniște acolo...
    Ioana

    Alexandru întoarse scrisoarea pe toate părțile însă nu mai era nimic pe ea. Se îmbrăcă sumar și ieși în curte ca să inspire niște aer rece. Când dădu să se întoarcă, observă silueta puțin adusă din spate a unui bărbat, îmbrăcat în negru, dispărând după colț. Pentru prima dată după mulți ani, Alexandru făcu o cruce, și deschizând poarta, ajunse până la locul unde stătuse silueta. Acolo, pe un bilețel alb stătea scrisă o strofă din Luceafărul lui Eminescu.
    Din chaos, Doamne, am apărut
    Și m-aș întoarce-n chaos...
    Și din repaos m-am născut,
    Mi-e sete de repaos.

    Simțindu-se deodată obosit, Alexandru intră-n casă și punând bilețelul pe masă, se așeză în pat și închise ochii. Încă-i mai răsuna glasul acela în cap...
    -Nu se poate... Nu poți trece...
    Ultima modificare făcută de n3zqik; 15.06.2013 la 15:43.

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •