Follow RomanianPortal on Twitter       
Rezultate 1 la 4 din 4

Subiect: Expresul de noapte

  1. #1
    Data înscrierii
    05.06.2013
    Locație
    Galați
    Posturi
    7
    Putere Rep
    0

    Implicit Expresul de noapte

    Am deschis ușa și am inspirat cu nesaț aerul rece al nopții. Frigul îmi limpezea mintea, mă ajuta să scap de apăsarea iritantă a alcoolului. Din interior, m-am auzit strigat, dar punându-mi paltonul, am plecat mai departe, de-a lungul străzii. Uram petrecerile, la fel cum detestam lumea care le frecventa. Mi-era silă de vulgaritatea formelor fară contur, de unduirile perverse ale unor curbe grosolane si de atingerile ostentative. Zgomotul pașilor grăbiți din spatele meu m-a făcut să mă întorc zâmbind.
    - Ce ți-a luat atât? am întrebat-o când, cu răsuflarea întretăiată, roșie în obraji și cu părul răvășit a ajuns în dreptul meu. Mi s-a părut foarte frumoasă atunci...
    - Trebuie să-ți scuze cineva bădărănia, a glumit și apucându-mă de braț s-a uitat intrebător la mine. Nu i-am răspuns; m-am mulțumit să mă întorc și să pornesc înainte. Am simțit-o cum tremură și cum se strânge mai tare în mine. Nu știam unde mergeam, însă clipele de liniște cu ea, când o simțeam aproape, mi-erau infinit mai prețioase decât cele petrecute în vâltorile mondene printre cunoscuți și amici de ocazie. O simțeam cum mă caută, pe mine, dogoarea trupului meu, suflul meu, toate îi erau indispensabile... Restul lumii era doar o sursă de divagație pentru atenția ei. Știam că mă privește dar nu îndrăznea să-mi întrerupă șirul gândurilor, mulțumindu-se să mă contemple în tăcere. Într-un final am ajuns la gară. De mic copil obișnuiam să vin la gară, să privesc, nu să analizez. Eram prea necopt pentru analiza ființei umane. Incă sunt... Atâtea destine, perfect parelele, fără nici un punct de concurență și totuși atât de apropiate încât singura cale de a le diferenția este recunoașterea existenței distanței. Am trecut pe lângă un bețiv care mergea clătinându-se spre o bancă, patul lui din noaptea aceea. De ce nu aș fi eu în locul lui? Frigul îmi alungase și ultima urmă de inhibiție psihică datorată alcoolului și am auzit departe, sunetul imperceptibil al roților de tren.
    - Ce-ar fi dacă ne-am urca într-unul din ele? mă întrebă deodată. Te urci într-un compartiment, tragi obloanele și cobori la întâmplare... O analogie modestă dar totuși mulțumitoare a vieții. Văzând că tac se strânse și mai tare în mine. În fond de ce nu? Dintre atâtea povești, cui i-ar păsa dacă două s-ar termina brusc pentru a începe altele? Trenul se apropia rapid și i-am simțit trupul cuprins de un tremur incontrolabil... Vuietul roților deveni asurzitor și trenul trecu in viteză pe lângă peron. S-a lăsat moale pe brațul meu și m-a privit obosită...
    -Mergem acasă? Părea aproape tristă că trebuia să plecăm.
    -Mergem acasă, i-am răspuns și braț la braț am pornit încet, lăsând gara în urmă. Nu m-am putut însă abține să nu mă mai întorc odată s-o privesc așa cum era, goală, plină de regrete, pierdută-n noapte... Mi-a surprins privirea și cu un zâmbet amar s-a cutremurat toată.
    -Ce ai? Ți-e frig? am întrebat stupid. A ridicat ochii și m-a privit încurcată.
    -Nu... Poate ai să râzi, dar mie... mie mi-e frică de gări... Mi-e frică de singurătatea morții. Nu înțelegi... a clătinat tristă din cap când a văzut că o privesc mirat. Haide, mi-a spus, apucându-mă de braț și trăgându-mă în susul străzii. Haide acasă! mai adăugă înainte de a porni sprintenă în fața mea. Am întors spatele gării și în timp ce urcam îmbrățișați drumul spre stație, sirena unei locomotive afundându-se în noapte sparse tăcerea nopții, dând fiori unui cuplu singuratic și neștiut de nimeni...


    A doua zi am petrecut-o împreună, închiși în casă, eu citind, ea răspunzând exasperată la telefoanele nedumerite ale prietenilor noștri care voiau cu orice preț să participăm la serata apropiată. Am urmărit-o amuzat cum își dă ochii peste cap și trântind receptorul, scoase telefonul din priză.
    -Cine o să ne scuze nouă bădărănia, acum că și tu ai coborât la nivelul meu? am tachinat-o. Brusc, mi-am plecat capul pentru a mă feri de proiectilul pufos, perna, care-mi amenința integritatea corporală.
    Cu toate propunerile mele de a încuia ușa și geamurile, a trebuit mai târziu să primim vizita unor amici care țineau să se asigure că vom veni, bineînțeles, la petrecere. Eram cuprins de scârbă la sfârșitul vizitei, iritat de toate pretextele false, aruncate în numele prieteniei, folosite cu scopul de a mă convinge să mă alătur gloatei care umplea numărul de rezervări.
    Peste câteva ceasuri, mă priveam indiferent în oglindă, gata de plecare, când în haine de casă, intră veselă în cameră, întrebându-mă ce vreau să mănânc. La privirea mea curioasă, îmi indică cu o ușoară mișcare a capului cablul încă scos al telefonului. Un val de recunoștință mă cuprinse pentru făptura din fața mea și probabil a observat asta căci mă cuprinse într-o îmbrațișare fugară și apoi dispăru în bucătărie de unde începu imediat să iasă un miros delicios.
    În timpul mesei mă privea întrebător, așa că am lăsat tacâmurile jos și împreunându-mi mâinile i-am dat de înțeles că își poate satisface curiozitatea.
    - Ce ai pățit, fată dragă?
    - De ce încerci mereu să te izolezi de societate? Nu te dezaprob, adăugă repede, dar nu-ți înțeleg motivele.
    -Deși mi-e greu să-ți explic, mi-e neplăcută superficialitatea sufletească pe care semenii noștri contemporani țin s-o afișeze în acest amalgam dezgustător de minciuni, intrigi, imoralități și vulgarități pe care inconștienți și incapabili de schimbare, o numim societate. La ce bun această mascaradă, te întreb? În ce scop? Am ajuns să credem în propiile minciuni. Nevoia de integrare este involuntară inițial, dar devine patologică după o periodă, având consecințe morale dezastruoase. Această fază terminală a nevoii de integrare este simultană cu inițierea auto-distrugerii propii. Unicitatea noastră este sufocată de convențiile sociale, exterminată, lăsând un vas frumos ornamentat dar fragil ca structură și gol pe interior. Ai înțeles? A dat din cap ușor dar a păstrat tăcerea, așa că am continuat să mănânc. Când am ridicat privirea, am suprins-o uitându-se în gol, cu bărbia sprijinită în palme, ca un copil mic.
    -La ce te gândești așa încruntată? am glumit, dar nu a zâmbit și fixându-mă cu privirea m-a întrebat brusc:
    -Așa-i că nu o să mă lași niciodată singură? Am fost puțin surprins de întrebarea ei, dar apoi am înțeles și zâmbind,i-am cuprins capul cu mâinile, și am sărutat-o pe frunte cu atâta dragoste încât mi-a simțit răspunsul. Îmi strânse mâinile într-ale ei și își lipi buzele de ele.
    -Iubitul meu, am auzit-o șoptind, iubitul meu, iubitul meu...



    -Ce-ai zice dacă am pleca din oraș pentru o vreme? am întrebat-o dimineața următoare. Ce zici de Predeal? am adăugat, destul de timid de altfel, căci știam cât iubea marea. Spre surprinderea mea și-a lăsat romanul deoparte și, cu un aer serios, mi-a răspuns:
    - Și eu mă gândeam la plecare. Aș vrea să evadez, să fiu înconjurată de pulsul naturii, nu de ecoul lipsit de viață al dalelor de piatră... Ai avut dreptate aseară, continuă ea. Mereu am încercat să mă adaptez, îngrijorată însă să nu mă schimb. Știu că e o prostie, a adăugat repede, căci deschisesem gura s-o contrazic, că nu există adaptare fără alterarea primordialității personale care ne definește pe fiecare dintre noi, dar totuși am sperat că ... am sperat că mă pot cel puțin detașa de societate, sau măcar, să încerc a o face. De izolat, nu o să te poți izola niciodată complet, dar poți, și asta e, cred, ceea ce faci tu, să reduci absolut totul pâna la extrema rudimentară a comunicării. Doze mici, insesizabile de otravă, oferă imunitate într-un final, a încheiat zâmbind.
    Trebuie să recunosc că am rămas puțin surprins de răspunsul ei, care-mi oferea o nouă dimensiune a ființei din fața mea. Mi-a observat mirarea, cred, căci m-a privit îmbufnată.
    -Nu numai tu citești cărți, să știi... Și apoi parcă citindu-mi gândurile: Da, sunt de acord cu plecatul la munte. Dar trebuie să-mi promiți ceva în schimbul sacrificiului pe care-l fac eu, renunțând la mare, a glumit.
    -Cum ar fi?
    -Te vei apuca să-ți scrii cartea, m-a fixat cu privirea. Într-adevăr, înainte s-o cunosc lucram la un roman, aveam adunate teancuri de notițe, pasaje, capitole chiar... Dar apoi am lăsat totul baltă. Nu mai puteam scrie nimic. Ideile mi se încâlceau în minte atât de repede și într-un haos atât de inimaginabil încât renunțam aproape instantaneu. O vreme nu m-a deranjat, chiar m-a flatat oarecum idea. Mă simțeam, în orgoliul meu, ca un personaj eliadian dintr-un roman drag, „ Nuntă în cer‟. La începtul relației i-am dat voie să-mi frunzărească prin hârtii și admirația ei pentru ceva ce eu consideram a fi mediocru m-a ambiționat să continui dar în scurt timp mi-am dat seama că nu făceam ceva bine. Scriam pentru ea. Voiam să-i placă ei și atât. Idei pe care le șlefuisem în săptămâni de insomnii erau aruncate la cea mai mică strâmbătură involuntară a ei. Nu era vinovată, așa că nu i-am spus nimic, dar de atunci am lăsat baltă literatura.
    -N-am să pot scrie cartea pe care o dorești tu niciodată, am zâmbit trist. A lăsat capul în jos și s-a depărtat de mine, îndreptându-se spre fereastră. Nu am știut ce să-i spun așa că am trecut în camera cealaltă ca să mă schimb. Când m-am întors era tot acolo unde o lăsasem. M-am apropiat de ea și i-am șoptit:
    -Iartă-mă... Parcă atunci mi-ar fi auzit întâia oară glasul. Se întoarse și mă privi uimită și am observat că avea lacrimi în ochi. Mi-a cuprins gâtul cu brațele și mi-a șoptit:
    -Tu să mă ierți pe mine...
    M-am simțit dator să-i explic.
    -Ascultă, cartea n-o pot scrie pentru că... Dar nu mă lăsă să continui și-mi acoperi gura cu o avalanșă de sărutări...



    Acestea ar fi primele capitole (mici, ce-i drept) din încercarea mea de a face proză scurtă, pentru revista unui liceu. Orice fel de critică este binevenită.
    Ultima modificare făcută de n3zqik; 06.06.2013 la 02:44.

  2. #2
    Data înscrierii
    05.06.2013
    Locație
    Galați
    Posturi
    7
    Putere Rep
    0

    Implicit Expresul de noapte (continuare)

    Plecarea la munte a fost ca o gură de aer proaspăt pentru amândoi. Obișnuiam să ieșim seara și luând-o agale de-a lungul șoselei, făceam kilometri întregi până când oboseala gerul și foamea ne făcea să ne întoarcem plini de nerăbdare la așternuturile moi. Arar vorbeam în timpul acestor perindări, poate pentru că între noi nu mai era nimic de spus... O auzeam uneori fredonând frânturi de melodii... Nimic mai mult. Niciodată n-am putut să-mi definesc dragostea ideală. De multe ori, în timpul crizelor de insomnie, încercam să analizez lucid și obiectiv relația. De prisos să menționez că nu reușeam decât să-mi obosesc mintea.
    Diminețile lânceazeam in pat. Mi-era indispensabilă. precum aerul unui astmatic. Eram dependent de prezența ei și mă trezeam brusc în momentul în care cuprinsă de inconștiența somnului se departa de mine. Nu am fost niciodată de acord cu cei care pretind că dragostea pentru cineva constă in abilitatea de a vorbi despre orice cu acea persoana. Foarte rar am vorbit între noi în timpul călătoriei și totuși niciodată nu m-am simțit mai îndrăgostit. Privirile noastre se încrucișau în atâtea semnificații iar tresăririle mâinilor încleștate transmiteau absolut tot ceea ce era necesar. Lumea nu era pentru noi decât un decor pentru desfășurarea dragostei noastre.
    -Știi...îmi spuse simplu într-o dimineață, nu mă mai pot despărți de tine. Am zâmbit încurcat, nu neapărat pentru că nu știam ce să-i răspund ci mai ales pentru că mi se părea vulgar orice răspuns pe care l-aș fi dat.
    - Nici eu... am mărturisit într-un final. Mult prea simplu! Ah! Vulgaritatea replicii mele... Dar era de prisos, căci privirile ni s-au încrucișat si toate discursurile, declarațiile și strigătele care clocoteau în sufletul meu au curs șuvoi într-al ei. M-a înțeles și mi-a zâmbit cu atâta dragoste și fericire absolută încât mintea mi s-a golit de orice altceva.
    O ocazie neașteptată s-a ivit, totuși, cu o două zile înainte de plecare când, din curiozitate frunzăream niște broșuri turistice. O idee m-a străfulgerat simultan cu intrarea ei în cameră bombănind furioasă despre insitența telefoanelor din partea cunoscuților care continuau să insiste asupra faptului că trebuia să ne întoarcem peste exact două zile cu scopul de a participa la petrecerea sezonului. Mi-a privit curioasă broșurile așa că mi-am luat inima în dinți și am întrebat:
    - Nu ai vrea să mergem în străinătate în loc să ne întoarcem în oraș? După uimirea care i-a cuprins fața inițial, am crezut, cu un junghi în stomac, că va refuza, dar repezindu-se ca un bolid în brațele mă răsturnă pe pat unde se alintă ca o școlăriță până când am amenințat-o, în glumă, că mă răzgândesc dacă nu încetează.
    Ah! Dulci clipe... Niciodată n-am mai regăsit acea unicitate și voluptate a momentului. Chiar și acum mi se strânge inima... Am iubit-o? Pentru cea mai mare parte a relației noastre, mi se părea înjositor termenul de iubire. Nu mai știu la ce m-am gândit atunci ... dar îmi amintesc că în noaptea dinaintea plecării, în pat, mintea mi-a fugit la întâmplarea din gară. Replicile ei, tonul cu care le-a rostit, toate mi-au răsărit în minte. Am alungat însă imaginile și am privit-o cum doarme, în liniște, cu chipul senin. Aș fi vrut s-o trezesc, să-i mărturisesc toate neliniștile mele, dar nu am putut. M-am întors pe o parte și am alunecat într-un vis nebunesc cu gări, scrâșnit de roți și lumini orbitoare...



    -Unde ai fost?! mă întâmpină din prag. Era palidă și după părul răvășit și cearcănele de la ochi, mi-am dat seama că nu dormise. Nu i-am răspuns și dând-o la o parte am traversat holul și m-am lăsat moale pe canapea. Am surprins-o studiindu-mă cu atenție și nu stiu de ce asta m-a enervat...
    -Ai băut... am auzit-o spunând. Brusc, m-am simțit rușinat de mine, și de tot ceea ce făcusem, dar înainte de a putea deschide gura, s-a îndreptat spre bucătărie.
    -Am să-ți fac o cafea, mai spuse, înainte de a porni. Lăsat singur cu gândurile mele, am încercat să ma adun și să-mi reamintesc ce se întâmplase. Eram la Berlin de 2 săptămâni și în timpul uneia dintre discuțiile noastre i-am pus o întrebare despre trecutul ei, destul de vag pentru mine. A ezitat însă a răspunde și datorită alcoolului și geloziei mele, bănuieli absurde au încolțit imediat în mintea mea, așa că am continuat să o întreb deși vedeam cât de mult suferă. Simțeam o plăcere sălbatică s-o văd cum se chinuie... Am acuzat-o că m-a mințit, că nu a fost niciodată sinceră cu mine, care o iubeam enorm și alte astfel de absurdități. Nu mi-a răspuns, își plecase doar capul și privea în jos. Privind în retrospectivă, cred că tocmai lipsa ei de reacție m-a iritat și mai tare. M-am ridicat de la masa, care devenise centrul atenției tuturor oamenilor din restaurant, și am ieșit furios afară. Nu m-am întors la hotel în noaptea acea. Am colindat străzile, neras, murdar, mirosind a alcool până când dimineață am realizat stupiditatea reacției mele...
    Clinchetul ceștilor m-a făcut să deschid să deschid ochii. Tocmai punea tava pe masă iar apoi s-a așezat lângă mine. Nu știam ce să-i spun... Brusc m-am simțit smuncit de la locul meu dar parfumul părului ei, parfum pe care n-am reușit să-l identific sau să-l mai întâlnesc vreodată, mi-a dat de înțeles că mă îmbrațișase. Uimit, nu știam ce să-i zic sau ce să fac. Faptul că i-am simțit trupul zguduit de plâns m-a paralizat de-a dreptul. Cu greu am reușit s-o apuc de umeri și s-o fac să mă privească. Avea ochii înecati în lacrimi...
    - De ce plângi fată dragă? am întrebat încetișor. Nu mi-a răspuns imediat ci mi-a cuprins fața cu palmele devorându-mă cu privirea ca și cum nu mă văzuse de ani de zile. Apoi, deodată, o cuprinse iar plânsul...
    - De ce m-ai lăsat singură iubitule? Să nu mă mai lași niciodată, niciodată, rostea printre suspine, niciodată... Un cuțit dacă mi-ar fi fost înfipt în trup nu aș fi simțit mai dureros remușcarea...
    -Iartă-ma te rog... am murmurat. Recunoștința din privirea ei m-a făcut să înțeleg inutilitatea oricărei alte explicații.
    -Tu să mă ierți pe mine... mi-a șoptit. Am tresărit puternic... Cum??! Eu să o iert pe ea? Iuda să-l ierte pe Hristos... Ciudată analogie... Nu mai țin minte unde am auzit-o... I-am cuprins trupul, și pe canapea am rămas amândoi îmbrațișați, ea dormind, eu mângâind-o ușor pe frunte,dânndu-i șuvițele de păr la o parte.
    Nimeni nu băuse cafeaua...


    S-a oprit o clipă și a inspirat cu nesaț. Îi era greu să continue și ducându-și mâna la piept a adăugat:
    - Aș vrea să iau o gură de aer proaspăt... i-a mărturisit privirii întrebătoare care-l țintuia, și ridicându-se încet de pe scaun, deschise ușa și privi afară, în întunericul pădurii care înconjura cabana. E atâta liniște aici, continuă. I-ar fi plăcut și ei... Dar e târziu și poate vrei să te odihnești, spuse repede. Neprimind nici un răspuns, se așeză pe scaun și după un moment de liniște, își reluă povestirea:
    Ne cunoșteam de 3 ani de zile, și pot spune, cu mâna pe inimă, că au fost cei mai fericiți și tulburători ani ai vieții mele. Doar că certurile se înmulțeau... N-o să-ți ascund că eu eram cauza tuturor. Amândoi căutam acea pasiune inițială de la început. O căutam frenetici, asemenea marinarilor care se agață de orice bucată plutitoare de lemn, când vaporul se scufundă. O căutam furibunzi în plimbări lungi pe șosea, vacanțe în afară, nopți nedormite, petrecute vorbind despre viitor. Dar pe măsură ce timpul trecea, golul dintre noi se adâncea. O vedeam cât suferă, cât se chinuia să mențină totul în echilibru. Nu știu de ce nu am încercat și eu... Poate pentru ca bănuiam rezultatul inevitabil. Se schimbase mult în ultima vreme... Părea mereu obosită, mai ales privirea ei purta o durere surdă si totuși atât de îndepărtată...
    Într-o seară, m-a anunțat că pleacă pentru câteva zile la o mătușă. Niciodată nu mai plecase fără mine, așa că am ridicat privirea curios și am surprins-o cercetându-mă avid, cu sete, cum mai făcuse doar cu un an în urmă, în Berlin. Am insistat s-o conduc până la gară căci era aproape miezul nopții.
    Pe peron, stăteam unul lângă altul, așteptând trenul. Am auzit-o zicându-și sieși, în șoaptă:
    - Și totuși, ce s-a întâmplat? Nu i-am răspuns căci nu stiam despre ce vorbește dar, brusc, am simțit nevoia s-o opresc, să o rog să stea, să o implor... Auzeam vuietul roților în noapte și mi-am dat seama că trebuia să-i spun ceva...Orice... Trenul se opri în dreptul nostru și i-am privit ochii... Mă implorau... Orice...Orice...
    - Ai grijă de tine, i-am spus fără nici o emoție, sarutând-o pe frunte. Să mă anunți când vii...
    Mi-a zâmbit și urcându-se în tren, dispăru din raza mea vizuală pănă cănd își făcu apariția la geamul compartimentului. Trenul se puse în mișcare. Am ridicat privirea și m-am uitat la ea, stând cu tâmpla lipită de geam, privind în jos... Nu știu de ce... Dar am simțit o durere acută în piept și în acel moment și-a ridicat ochii și preț de o clipă căutăturile ni s-au întâlnit. Trenul coti brusc și lumina ochilor ei dispăru... Nu am mai văzut-o niciodată de atunci... Nu am căutat-o. Simțeam că nu ar fi vrut. Dragostea noastră se sfârșise... încheie bătrânul cu un oftat.
    Undeva, departe, o locomotivă sparse tăcerea, și fie din cauza unui vechi obicei, fie din cauza unei dureri bruște, moșneagul își duse mâna la piept.
    - E târziu...remarcă vecinul lui. Trebuie să fie expresul de noapte. E singurul care circulă pe aici, la ora asta.
    -Expresul de noapte... „ O analogie modesta dar totuși mulțumitoare a vieții...‟ își aminti bătrânul și zâmbind trist, privi pe fereastră în întunericul care promitea lumină...


    Sfârșit
    Ultima modificare făcută de n3zqik; 06.06.2013 la 04:19.

  3. #3
    Data înscrierii
    20.11.2004
    Locație
    Germany, Köln
    Posturi
    2.188
    Putere Rep
    29

    Implicit

    O critica literara nu-ti pot face, dar mi-a placut ce am citit. Daca esti la vârsta liceului ai, dupa parerea mea un potential excelent, iar daca scrii cu placere te îndemn sa o faci în continuare.
    tonita=toni42

  4. #4
    Data înscrierii
    05.06.2013
    Locație
    Galați
    Posturi
    7
    Putere Rep
    0

    Implicit

    Multumesc foarte mult. Apreciez comentariul, si voi incerca sa va urmez sfatul.
    Ultima modificare făcută de n3zqik; 06.06.2013 la 15:44.

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •