2. Trenul gonește în noapte spre Drobeta, unde mă așteaptă cu nerăbdare mama.
În compartimentul de clasa 2-a, o slabă lumină de veghe mă lasă să observ in liniște puținii călători care dormitează pe câte un colț de banchetă. Este chiar bine, liniștea ce mă înconjoară imi permite să mă gîndesc la toate necazurile apărute în ultimul perioadă. Pe bancheta de lângâ ușă stau așezați doi tineri, care privesc speriați în jurul lor. Vorbesc în șoaptă, iar fata se agață cu putere de brațul flăcăului. Le întâlnesc privirile speriate, chipul băiatului se crispează ușor, iar fata se cuibărește mai tare în brațele acestuia.
Îmi asigur mai bine bagajul sub banchetă și mă întorc iar la problemele mele.
Cu puțin timp în urmă, mai concret în ziua de praznic a Sfântului Ion, am vizitat-o pe mama cu gândul de a o sărbători de ziua numelui acesteia, dar și de a o convinge să meargă cu noi la București. Asta, cu atât mai mult cu cât starea acesteia nu era una foarte bună, fiind slăbită și fără prea multă poftă de mâncare.
- Nu merg nicăieri, mamă! Lăsați că depășesc eu momentul ăsta, mai bine făceți-mi un ceai de pelin, că mă ajută mult...
Numai gândul la amăreala ceaiului mă cutremură și acum!
A reușit să ne determine să mai rămânem încă o zi cu dumneaei, numai să nu plece de acasă. Chiar s-a ridicat din pat, a încercat să ne pregătească ceva de mâncare cu mâinile tremurânde și slăbite de boală.
Atunci am plecat cu strângere de inimă și cu promisiunea vecinilor de palier Dorina și Lică că o vor ajuta și vom păstra permanent legătura telefonic.
Acum imi dau seama că nu trebuia să o lăsăm singura! Doamne, multe greșeli facem, dar oare din comoditate uneori?
Gândurile mă frământă de zor, iar ochii mei urmăresc prin geamurile pline de promoroacă umbrele întunecate ale nopții.
Mă rog la Dumnezeu să nu mai ningă, astfel încât să nu mai rămân blocat în tren, între Filiași și Strehaia, cum mai pățisem cu un an în urmă. Atunci a fost un viscol atât de aprig, încât a reușit să blocheze liniile de cale ferata din câmpia olteană mai mult de 12 ore! Și trenul fiind făra curent electric în toată această perioadă, am tras o dârdâială pe care n-o voi uita curând., ajung
Furat de somn sunt trezit brusc de glasul controlorului care cere documentele de călătorie. Profit ca să-l întreb dacă sunt probleme în circulația trenului pe mai departe și acesta îmi răspunde căscând de zor:
- Avem ceva întârziere, dar plugurile au reușit să elibereze linia, încât acum 10 minute am trecut de Strehaia....
Îi mulțumesc politicos și observ privind pe geam că afară s-a luminat bine, iar soneria telefonului mă trezește complet. Este Laur, care cu amabilitatea care-l caracterizează îmi dictează numărul de mobil al unui amic taximetrist, ce urmează să mă aștepte în gara din Severin.
- Bună dimineața...vă sun din partea lui Laur...
Mă înțeleg cu Gabi taximetristul, să mă aștepte în holul mare al stației CFR din localitate.
Vreau să sun și acasă la mama, o fac chiar cu insistență, dar nimeni nu-mi răspunde. Oftez resemnat, dându-mi seama că mama nu poate să-mi răspundă fiind singură și bolnavă. Precis vecinul Lică e plecat la serviciu, iar dna Dorina, soția acestuia, s-a retras pentru alte treburi și odihnă.
Între timp controlorul s-a oprit la cei doi tineri călători de lângă ușă, pe care prin semne discrete îi liniștește, șoșotind ceva la urechea baiatului. Acesta, cu mișcări nervoase scoate din buzunar un ghemotoc de bani, care dispar ca prin minune în palma mare a controlorului.
- Vă așteapt și mâine, porumbeilor!
După plecarea funcționarului, cei doi devin mai relaxați, fata chicotind de zor la glumele băiatului.
După ce a oprit la Balota pentru verificarea frânelor, trenul începe coborârea, cu icneli și pocnituri de saboți, către cotul Dunării de la Severin.
Cu bagajul la picior, stau în așteptare pentru coborâre lângă ușa vagonului, iar prin geamul înghețat, privesc apele învolburate ale Dunării. Afară ninsoarea a încetat, dar vântul suflă cu putere, viscolind zăpada și așezând-o în troiene din ce în ce mai mari.
După câteva sunete stridente de sirenă, trenul oprește în gara din Drobeta Turnu Severin. Aici, prin norii de zăpadă viscolită, zăresc un monstru de clădire aproape terminată care, îmi spune Gabi taximetristul, este noua gară de vreo 5000 metrii patrați, din care se folosesc efectiv nici zece la sută!
Trecerea spre ieșirea din hărăbaia numită gară, ne obligă să defilăm efectiv prin fața unui grup de polițiști de frontieră, care cu chipul încruntat ne supraveghează mișcările și bagajele pe care le tragem după noi. Nu mă pot stăpâni și îl întreb pe Gabi:
- Cine i-a supărat așa de rău ? A evadat cineva din pușcărie?
Făcându-mi cu ochiul, acesta se adresează unui individ mic și crăcănat, cu ceva grade pe umeri și chipiul împins spre ceafă, care ține mâinile vârâte adânc în buzunare:
- Ai prins un cintezoi coane Vasile, sau ce ascunzi acolo matale?
Roșindu-se ca un școlar prins la furat cireșe, acesta scoate mâinile la vedere și îi trage o înjurătură de mamă, însoțită de-o ploaie de salivă izvorâtă din gura sa bâlbâită. Râzând ca de o glumă bună, ceilalți polițiști îl salută pe Gabi, ca pe o veche și agreată cunoștință.
Instalat de acum în taxiul lui Gabi , constat că acesta știe deja necazul meu povestit cu amănunte de Laur și îl rog să se grăbească. Apăsând cu sârg pedala de accelerație, mașina derapează de zor prin troienele de zăpadă și numai îndemânarea șoferului ne ferește de blocare, sau intrarea într-un șanț de pe marginea străzii.
Soneria telefonului mă aduce la realitate. Este vecinul Lică, care abia ieșit din schimb, s-a postat deja la căpătâiul mamei. Mă anunță să mă grăbesc, mama nu-i bine de loc, este foarte slăbită și are dureri insuportabile.
Îl asigur că ajung în maxim zece minute și chiar nu mint, căci prin geamul înghețat zăresc intrarea în blocul în dreptul căruia taxiul a oprit deja.
Cobor grăbit adresându-ma lui Gabi:
- Te rog să mă ajuți în continuare, am mare nevoie de tine, acum cu vremea asta!
- Sunați-mă și sunt prezent în câteva minute, este răspunsul său.
Cu mâna tremurândă deschid ușa apartamentului. Cum nu se aude nici-un zgomot, deduc că vecinul Lică și soția acestuia Dorina, nu sunt prezenți și cu emoție deschid ușa la dormitor.
- Mult ți-a trebuit să ajungi la mine!
Așezată ghemuit pe o margine de pat mă privește mama. Are chipul slab și palid, iar din ochii săi aprinși de boală țâșnesc lacrimi ce-mi împietresc inima.
Dau să o îmbrățișez și constat cât de mult s-a micșorat. Văd mâinile slabe și tremurânde întinse către mine, cu care îmi prinde fața, șoptind ușor:
- Mamă, să nu mă lăsați să mor!