Follow RomanianPortal on Twitter       
Rezultate 1 la 10 din 10

Subiect: Romani celebri – Medicina

  1. #1
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.505
    Putere Rep
    10

    Implicit Romani celebri – Medicina

    Pe acest topic vor fi postate mesaje despre romani celebri in domeniul medicinii. Mesajele in afara subiectului sau care nu sunt destul de relevante pentru acest topic, vor fi sterse.

    Multumesc celor care vor posta aici!

  2. #2
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.505
    Putere Rep
    10

    Implicit Constantin Ion Parhon


    Constantin Ion Parhon (nascut la 15 octombrie 1874, oraşul Câmpulung Muscel; decedat la 9 august 1969, Bucureşti) a fost un medic endocrinolog şi neuropsihiatru român, care a îndeplinit funcţia de preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române (şeful statului) în perioada 13 aprilie 1948-2 iunie 1952. Parhon a mai făcut parte dintr-un comitet interimar prezidenţial format din cinci membri (printre care şi Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gheorghe Stere şi Ion Niculi) între 30 decembrie 1947 şi 13 aprilie 1948.

    Biografie
    Constantin Ion Parhon s-a născut la data de 15 octombrie 1874 în oraşul Câmpulung Muscel (judeţul Muscel, înglobat ulterior în judeţul Argeş). Tatăl său era originar din Ţinutul Secuiesc. A efectuat studiile secundare la Focşani, Buzău şi Ploieşti, obţinând bacalaureatul în anul 1892. A studiat apoi la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1893-1900), obţinând titlul ştiinţific de docor în medicină cu teza "Contribuţiuni la studiul tulburărilor vazomotorii în hemiplegie", în anul 1900.

    În perioada studiilor a lucrat ca extern (1896-1897) şi intern (1897-1900) al spitalelor din Bucureşti. După absolvirea studiilor şi obţinerea doctoratului, profesează ca medic la Spitalul Rural "Rallet" din judeţul Dâmboviţa (1901-1902) şi apoi medic secundar la Spitalul Pantelimon (1903-1909). În această perioadă, devine docent al Clinicii de boli nervoase din Bucureşti (1903), urmând şi un stagiu de perfecţionare la München (1906). Apoi, devine medic primar la Ospiciul Mărcuţa (1909-1912).

    Este angajat apoi în învăţământul superior medical, ca profesor universitar de neurologie şi psihiatrie la Facultatea de Medicină din Iaşi (1913-1933) şi la de clinică endocrinologică la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1933-1940 şi 1944-1958). În paralel cu activitatea didactică, îşi continuă şi activitatea profesională ca director al Spitalului Socola din Iaşi (1917-1930) şi apoi al Institutului pentru bolile nervoase, mintale şi endocrinologice din Bucureşti (1930-1940).

    În anul 1928, este ales ca membru corespondent al Academiei Române, apoi în anul 1939 devine membru titular şi preşedinte de onoare al acestui prestigios for ştiinţific. Deţine şi alte funcţii în cadrul organizaţiilor profesionale medicale şi anume: membru titular al Academiei de Medicină din Bucureşti (1935), membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale (1969), membru fondator al Societăţii de Anatomie din Bucureşti, al Societăţii de Biologie, al Societăţii Române de Neurologie, Psihiatrie, Psihologie şi Endocrinologie. În 1946, Regele Mihai fondează Institutul de Endocrinologie, sub numele de "C.I.Parhon". Primul sediu al acestui Institut a fost la Spitalul "Colentina". Ulterior, în urma naţionalizării spitalelor din 1948, sediul Sanatoriului de maici Saint Vincent du Paul, din Parohia Bisericii Franceze de la Statuia Aviatorilor, a devenit sediul Institutului.

    A fost ales ca membru al Academiilor de Ştiinţe ale U.R.S.S., R.P. Bulgaria, R.P. Ungară şi R.D.G, al societăţilor de endocrinologie din Paris, Moscova şi Praga, al Societăţii Estoniene de Neurologie, al mai multor societăţi din Paris (de neurologie, de psihiatrie, de medico-psihologie şi al Societăţii medicale a spitalelor). În anul 1948 a fost ales ca Doctor honoris causa al Universităţii Caroline din Praga.
    Este fondatorul Revistei Societăţii Române de Endocrinologie, Acta Endocrinologica, în 1938 (Revista re-funcţionează din 2005 sub egida Academiei Române). A fost membru în colegiul de redacţie al revistelor "Folia neurobiologică" şi "Revue française d'endocrinologie".

    Lucrări publicate


    • Secreţiile Interne (1909) - scrisă în colaborare cu Moise Goldstein
    • Manual de endocrinologie (3 vol., 1945 - 1949) - în colaborare cu Moise Goldstein şi Ştefan Milcu
    • Bătrâneţea şi tratamentul ei (1948)
    • Biologia vârstelor (1955),
    • Opere alese (5 vol., 1954-1962)

    Sursa: Wikipedia

  3. #3
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.505
    Putere Rep
    10

    Implicit Carol Davila (1828 - 1884)


    Carol Davila (Charles Davilla) ( nascut la data de 1828 Parma – decedat la 24 august 1884 Bucureşti) a fost medic şi farmacist român de origine italiană, născut în Parma, cu studii în Germania şi Franţa.

    Urmează Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853. Soseşte în România la 13 martie 1853, la nici 25 de ani, după ce şi-a dat doctoratul la Paris şi după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champigne şi Cherre. Ar fi trebuit să stea în Valahia doar 3 ani dar stă până la sfârşitul vieţii. A venit încă din 1853 în Bucureşti, invitat de domnul Barbu Ştirbei, pentru a organiza serviciul sanitar. A contribuit fundamental la organizarea învăţământului medical din România. A fost profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti. În 1860 a fost ridicat la rangul de general. A organizat serviciul românesc de ambulanţe, care s-a distins apoi în timpul Războiului de Independenţă. Modelează viaţa medicală sub patru domni, dintre care trei îi devin prieteni. În Bucureşti, la sosire, impresionează pe Vodă Barbu Ştirbei când se prezintă după trei zile cu rezultatele unei prime inspecţii sanitare şi cu proiecte de reformă. Al doilea domn pe care îl câştigă Davila de partea lui este Alexandru Ioan Cuza. Azilului său de orfane, întemeiat la Bucureşti, îi dă numele Elena Doamna, după soţia lui Cuza. De acest azil s-a ocupat îndeaproape şi Regina Elisabeta. Al treilea domn este Carol, sub a cărui protecţie îşi desăvârşeşte în cea mai mare măsură opera.

    Sursa: Wikipedia

  4. #4
    Data înscrierii
    03.09.2005
    Locație
    La La Land
    Posturi
    2.666
    Putere Rep
    10

    Implicit

    Gheorghe Marinescu (n. 28 februarie 1863, Bucureşti - d. 15 mai 1938, Bucureşti) a fost un medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, membru al Academiei Române, fondatorul Şcolii Româneşti de Neurologie.
    În 1882 - după absolvirea Seminarului Central - se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Cu sprijinul lui Victor Babeş, în al cărui laborator de Anatomie Patologică şi Bacteriologie începuse să lucreze ca preparator, îşi continuă studiile începând din 1889 la Paris în clinica de maladii ale sistemului nervos din spitalul Salpetričre condusă de Jean-Martin Charcot. Aici cunoaşte pe Pierre Marie, cu care va întreţine strânse legături în viitor, pe Joseph Babinski şi Fulgence Raymond. Mai târziu va lucra cu Carl Weigert în Frankfurt a.M. şi cu Emil du Bois-Raymond în Berlin. Încurajat de Pierre Marie prezintă în 1890 în Berlin la un congres international rezultatul cercetărilor asupra substratului morfopatologic în acromegalie.
    Între 1890 şi 1896 întreprinde călătorii de studii în Germania, Anglia, Belgia şi Italia.
    În 1897 susţine la Facultatea de Medicină din Paris teza de doctorat cu titlul Mâna suculentă în siringomielie. În acelaşi an - întors în ţară - primeşte funcţia de şef al serviciului de boli nervoase la spitalul Pantelimon; un an mai târziu este numit profesor la clinica bolilor nervoase a Facultăţii de Medicină din Bucureşti.
    Tot atunci, în 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, realizează primul film ştiinţific din lume: „Tulburările mersului în hemiplegia organică”. Însuşi Auguste Lumičre recunoştea, într-o scrisoare din 29 iulie 1924: „Comunicările dumneavoastră asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână, într-o vreme când primeam «La Semaine médicale», dar atunci aveam alte preocupări de ordin industrial, care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări şi vă sunt recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puţini savanţi au urmat calea deschisă de dumneavoastră”. La 25 octombrie 1899, medicul Alexandru Bolintineanu a susţinut la Paris o teză de doctorat despre coxotuberculoză care se baza pe studiul mersului bolnavilor din filmele realizate la Spitalul Pantelimon. Considerate pierdute multă vreme, o bună parte din acestea au fost descoperite în 1975, de către reporterul TV Cornel Rusu, într-un fişet de-al profesorului.

    Gheorghe Marinescu


    Marinescu a menţinut un contact strâns cu foştii lui colegi din Paris, cele mai multe din numeroasele sale publicaţii au apărut în limba franceză. Împreună cu patologul francez Paul Oscar Blocq a publicat un atlas cu aspectele anatomopatologice ale maladiilor sistemului nervos central. Descrierea sa împreună cu Blocq a unui caz de tremurătură parkinsoniană la un pacient cu leziuni ale substantiei nigra a constituit baza de lucru a lui Edouard Brissaud în demonstrarea rolului acestei formaţii în patogenesa parkinsonismului.
    În 1906 este ales membru al Academiei Române, unde rosteşte discursul de recepţie Progresele şi tendinţele medicinii moderne.
    În anul 1909 apare la Paris monografia La Cellule Nerveuse, cu o prefaţă elogioasă a renumitului histolog spaniol Santiago Ramón y Cajal.
    Ultima modificare făcută de divo; 31.01.2009 la 11:46.


    Smile…It confuses people..!!



  5. #5
    Data înscrierii
    03.09.2005
    Locație
    La La Land
    Posturi
    2.666
    Putere Rep
    10

    Implicit

    Continuare:Gheorghe Marinescu.
    Devine din ce în ce mai cunoscut şi apreciat în cercurile ştiinţifice de specialitate internaţionale; în 1912 este ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris.
    În 1919 clinica de boli nervoase se mută la Spitalul Colentina, unde va rămâne timp de 41 de ani. Aici se înconjoară cu o echipă de colaboratori valoroşi, care vor constitui nucleul Şcolii Româneşti de Neurologie.
    Întreprinde cercetări pe teme foarte variate, ale căror rezultate apar în numeroase lucrări ca Cercetări histo-chimice asupra fermenţilor oxidanţi în fenomenele vieţii (1924), Bătrâneţe şi reîntinerire (1929), Reflexele condiţionate (1935, împreună cu Arthur Kreindler), Tonusul muşchilor striaţi (1937, împreună cu Nicolae Ionescu-Siseşti, Oskar Sager şi Arthur Kreindler, prefaţată de celebrul neurofiziolog Sir Charles Sherrington), Determinism şi cauzalitate în domeniul biologiei (1938). În afara monografiilor a publicat peste 1000 de articole în reviste de specialitate. La această activitate se adaugă participarea la numeroase congrese şi reuniuni ştiinţifice, la care de multe ori a fost raportor principal.
    La 15 mai 1938 Gheorghe Marinescu încetează din viaţă în Bucureşti.

    Medalia comemorativă Gheorghe Marinescu


    Gheorghe Marinescu a fost printre primii medici din lume care a aplicat în domeniul neurologiei metode histochimice şi electrofiziologice în cercetarea ştiinţifică. Reţin atenţia contribuţiile sale originale asupra unor fenomene ca troficitatea reflexă, cromatoliza, neuronofagia, degenerescenţa retrogradă ca urmare a secţiunii axonilor. Prin cercetări la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloizilor la structura neuronului.
    Gheorghe Marinescu a fost şi un foarte preţuit profesor. În prelegerile sale aducea totdeauna idei noi şi dezvolta ipoteze de perspectivă.
    În 1925 la aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Charcot, dintre toţi discipolii a fost ales Gheorghe Marinescu să evoce personalitatea marelui maestru.
    Dintre studiile sale de neurologie clinică sunt de menţionat descrierea Reflexului palmo-mentonier în afecţiunile sistemului piramidal (împreună cu Anghel Radovici) şi izolarea unei boli eredodegenerative a sistemului nervos cunoscută în literatură sub numele de Sindrom Marinescu-Sjoegren.
    Din testamentul lui Gheorghe Marinescu: ... Plecând în lumea din care nimeni nu s-a întors vreodată, n-aşi voi să supăr pe nimeni, dar adevărul totuşi trebuie spus: prea multă nedreptate este în blagoslovita Ţară Românească.

    Operă

    Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Marinescu
    Ultima modificare făcută de divo; 31.01.2009 la 12:01.


    Smile…It confuses people..!!



  6. #6
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.505
    Putere Rep
    10

    Implicit Ana Aslan (1897 – 1988)


    Ana Aslan (nascuta la 1 ianuarie 1897, la Brăila – decedata la 20 mai 1988, la Bucureşti) a fost medic român specialist în gerontologie, academician din 1974, director al Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie (1958 - 1988).

    A evidenţiat importanţa procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital. Numeroase personalităţi internaţionale au urmat tratament cu Gerovital: Tito, Charles de Gaulle, Hrusciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali. Ana Aslan a inventat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat şi introdus în producţie industrială în 1980.

    Date biografice

    Ana Aslan s-a născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila, fiind cel mai mic dintre cei patru copii ai Sofiei şi ai lui Mărgărit Aslan, o familie de intelectuali. Urmează cursurile colegiului Romaşcanu din Brăila. La 13 ani îşi pierde tatăl. Familia Aslan părăseşte oraşul natal şi se mută la Bucureşti. În 1915, Ana absolvă Şcoala Centrală din Bucureşti. La 16 ani, visează să ajungă pilot şi chiar zboară cu un mic aparat, tip Bristol - Coandă. În cele din urmă se decide să devină medic. Declară greva foamei pentru a înfrânge împotrivirea mamei şi se înscrie la Facultatea de Medicină.

    În timpul Primului Război Mondial, îngrijeşte soldaţii în spitalele militare din spatele frontului de la Iaşi. După întoarcerea la Bucureşti, în anul 1919, lucrează alături de marele neurolog Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu, absolvă Facultatea de Medicină. Este numită preparator la clinica II din Bucureşti, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care o îndrumă şi în alcătuirea tezei de doctorat.

    Urmează o activitate didactică şi spitalicească la Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, Clinica Medicală din Timişoara, Spitalul CFR. Din 1949, devine şeful Secţiei de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din Bucureşti. Este punctul de plecare al carierei ei de gerontolog. Experimentează procaina în afecţiunile reumatice, în cazul unui student ţintuit la pat din cauza unei crize de artroză. Continuă cercetările într-un azil de bătrâni şi evidenţiază importanţa procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Obţine rezultate remarcabile, care sunt comunicate Academiei Române.

    Invenţii

    • 1952 - prepară vitamina H3 (Gerovital), produs geriatric brevetat în peste 30 de ţări
    • 1980 - a inventat, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, Aslavital, produs geriatric

    Titluri

    • Membră a Academiei de Ştiinţe, din New York
    • Membră a Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică şi Igienă Socială
    • Membră de Onoare al Centrului European de Cercetări Medicale Aplicative
    • Membră în Consiliul de Conducere al Asociaţiei Internaţionale de Gerontologie
    • Membră a Societăţii Naţionale de Gerontologie din Chile
    • Preşedintă a Societăţii Române de Gerontologie

    Premii şi distincţii

    • 1952 - Premiul internaţional şi medalia "Leon Bernard", prestigioasă distincţie acordată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, pentru contribuţia adusă la dezvoltarea gerontologiei şi geriatriei
    • Merito della Republica, Italia
    • Cavaler al Ordinului Palmes académiques, Franţa
    • Profesor Honoris Causa şi Doctor emerit al Universităţii Bragança Paulista, din Brazilia


    Sursa: Wikipedia

  7. #7
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.505
    Putere Rep
    10

    Implicit Ioan Pop de Popa (n. 1927)


    Ioan Pop de Popa (nascut la 6 octombrie 1927, Oradea) este profesor doctor docent, medic cardiolog, specialist în chirurgie cardio-vasculară. A efectuat prima operaţie pe cord deschis la 5 aprilie 1973, la Târgu-Mureş. În perioada 2000-2004 a fost senator.

    Date biografice
    S-a născut în Oradea, din părinţii: Ioan (profesor de ştiinţe agricole), mama: Lucreţia, casnică. La Oradea, în perioada 1934-1938 a urmat şcoala primară, după care Liceul Emanuel Gojdu (clasele I-II) (1938-1940). Între anii 1940-1944, familia sa s-a refugiat din Ardealul de Nord la Beiuş, unde a urmat clasele III-VII la liceul „Samuil Vulcan”.

    În anul 1944 participă voluntar în spitalul de campanie pe frontul de eliberare din Apuseni. După eliberarea Ardealului, îşi continuă studiile (clasa VIII) la liceul „Emanoil Gojdu” din Oradea (1945-1946), după care la Facultatea de Medicină Generală din Cluj(1946-1952), pe care o absolvă cu diplomă de merit Magna cum laudae şi este declarat doctor-medic.

    Între anii 1949-1954 este numit preparator la Institutul de Anatomie umană şi chirurgie operatorie a IMF, Cluj, apoi extern la Clinica de chirurgie generală nr. 1 a profesorului doctor Aurel Nana. În perioada 1953-1954 a realizat prima inimă şi primul plămân artificial din România, atunci printre primele patru din lume. Efectuează primele circulaţii extracorporale experimentale din România, inclusiv primele hemodiluţii în CEC.

    În 1958 realizează experimental primele transplante cord-plămân. Între anii 1952-1962 este numit asistent universitar la Clinica de chirurgie generală nr. 1 a profesorului doctor Aurel Nana, IMF Cluj.

    În 1957 obţine prin examen titlul de medic specialist chirurg în cirurgia generală. În 1960 se specializează în chirurgia cardiovasculară la Spitalul Fundeni, Bucureşti, sub conducerea profesorului doctor Voinea Marinescu.

    În anul 1962 se transferă, în calitate de şef de lucrări la IMF Târgu Mureş, Clinica de chirurgie generală condusă de conf. dr. Popay Zoltan, apoi în anul următor se specializează în chirurgie cardiovasculară la Institutul Baculev din Moscova, prof. I.V. Burakovski.

    În perioada 1963-1974 a fost prorector al Institutului de medicină şi farmacie, Târgu Mureş. În anul 1964 îşi susţine teza de doctorat la IMF Cluj, cu titlul: Cercetări experimentale cu un procedeu personal de transplantare a inimii. Reflectare clinică. I se conferă titlul de doctor în ştiinţe medicale. Prezintă la Atena, la Congresul Internaţional de Chirurgie Cardiovasculară lucrarea: „Procedeul personal de transplantare a inimii”.

    La data de 23 august 2004, colonelul în retragere Ioan Pop de Popa din Ministerul Apărării Naţionale a fost înaintat la gradul de general-maior (cu 1 stea) în retragere. [1]

    Activitatea de Cercetare

    • Realizarea primei inimi şi a primului plămân artificial din România, „CP-4”. Brevet nr. 453/1954. - (1953 - 1954)
    • Înfiinţarea la Clinica Fundeni a colectivului de cercetare „Valve cardiace şi transplante”, având cincisprezece cercetători cu studii superioare şi zece personal mediu. - (1978)
    • Implantarea primelor artere artificiale tip "Pop de Popa - Dodu", în revascularizare şi by pass-uri arteriale. Brevet nr. 98854/11 mai 1989 - (1983)
    • Implantarea primei valve biologice de porc mistreţ, tip "MIVA Pop de Popa". - (1983/decembrie)
    • Realizarea valvulotomului Pop de Popa pentru operaţii de by-pass safen in situ. Efectuarea primelor cincizeci de operaţii. Brevet OSIM nr. 80868/6 noiembrie 1982.
    • Realizarea arterelor artificiale colagenate, extraanatomice şi armate, lineare şi bifurcate, tip Pop De Popa-Bodnar-Trandafir, implantate în această perioada la peste patru mii de bolnavi. - (1983-1991).
    • Realizarea protezei valvulare cardiace metalice Pop De Popa-Stănescu. Brevet OSIM nr. 115176/29 aprilie 1986. Va fi implantată în 1991 la cincisprezece bolnavi. - (1986)
    • Realizarea a numeroase instrumente medicale cu aplicaţii în practica chirurgiei cardiovasculare:
      • Valvuloretractor. Brevet nr. 78846/30 ianuarie 1982.
      • Lance de aortotomie. Brevet nr. 78845/28 ianuarie 1982.
      • Sondă aspiraţie antitamponadă. Brevet nr. 78849/20 ianuarie 1982.
      • Comisurotom. Brevet nr. 78848/30 ianuarie 1982.
      • Aţă chirurgicală pentru implantări pe termen lung. Brevet nr. 97313/27 octombrie 1988.
      • Inel de montare şi susţinere a valvei biologice în inimă. Brevet nr. 85606/8 septembrie 1984
      • Aparat stereoscopic scialitic. Brevet nr. 84215/31 ianuarie 1984.
      • Valvoluretractor tetradent Pop De Popa. Brevet nr. 78847/30 ianuarie 1982.
      • Cardiostimulatorul implantabil - Pop De Popa şi colectiv ASCAR. Brevet nr. 58682/26 iulie 1974.

    • Realizarea în colaborare cu IOR a dispozitivului „Lacesot Pop De Popa-Florică” (lumină frontală şi ochelari de mărire pentru operaţii coronare şi microchirurgie). Brevet OSIM nr. 94996/28 noiembrie 1987. - (1987)
    • Realizarea aparatului „Puls dublicator” şi „Fatigue test”, Pop De Popa-Stănescu, pentru testarea valvelor cardiace. Brevet OSIM nr. 94387/26 ianuarie 1988. - (1987)
    • Omologarea finală a bioprotezei valvulare Pop de Popa prin ordinul nr. 53/24 iulie 1989.
    • Realizarea protezelor vasculare multiramificate. Brevet nr. 98854/21 iulie 1989
    • Sonda de aspiraţie toracică antitamponadă. Invenţia nr. 57165. Brevet USA nr. 3863641.

    Sursa: Wikipedia

  8. #8
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.505
    Putere Rep
    10

    Implicit Ioan Pop de Popa (continuare)

    Titluri academice


    • Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Medicale din România (1969)
    • Membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România (1991)
    • Membru al Academiei de Chirurgie din Paris (1984)
    • Membru al Academiei de Ştiinţe din New York (1979)
    • Membru al Academiei belgiano-române de cultură şi ştiinţă (2000)
    • Membru al ASLA (Academia de ştiinţe, literatură şi artă) 2002

    Titluri ştiinţifice


    • Doctor medic
    • Doctor în ştiinţe medicale
    • Medicus emeritus (1971)
    • Profesor emeritus (1987)
    • Doctor Honoris Causa Universitas
    • Cetăţean de onoare al oraşului Oradea

    Titluri militare


    • Veteran de război - general de brigadă - al doilea război mondial
    • Medic primar chirurg gradul I
    • Membru al Biroului Executiv al Asociaţiei Veteranilor de Război
    • Emblema de onoare a armatei române 2008

    Premii, decoraţii



    Sursa: Wikipedia

  9. #9
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.505
    Putere Rep
    10

    Implicit Eugeniu Gh. Proca (1927-2004)


    Eugeniu Gh. Proca (nascut la 12 ianuarie 1927, Godeni, judeţul Argeş – decedat la 7 martie 2004), medic, membru de onoare al Academiei Române, fondator al Societăţii Române de Urologie. A efectuat primele transplanturi renale din România.
    Date biografice

    Eugeniu Proca a absolvit Liceul Dinicu Golescu din Câmpulung-Muscel (1945). A urmat cursurile Facultăţii de Medicină militară din Bucureşti (1945-1949). După excluderea din Institutul militar, continuă studiile la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1951-1953). Deşi şef de promoţie, funcţionează ca medic într-o mină de cărbuni de pe Valea Trotuşului.
    În 1953 intră, prin concurs, la Spitalul Panduri. În 1957 şi-a susţinut teza de doctorat Insuficienţa renală acută, iar în 1969 a obţinut titlul de doctor docent. Până în 1965, când devine şeful Clinicii de urologie de la Fundeni, parcurge toate etapele didactice numai prin concurs 1963-1964: stagiu la Institutul de urologie din Londra; 1967: cinci luni stagiu la Boston, la Harvard.
    În 1989, a reînfiinţat Societatea Romană de Urologie (anulată în 1945), al cărui preşedinte a fost până în aprilie 1999, dovedindu-se un demn urmaş al profesorilor Herescu şi Hortolomei; de asemenea, a reînfiinţat Revista română de urologie.
    A fost profesor de clinică chirurgicală urologică la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (din 1973); rector al Institutului de Medicină din Bucureşti (1976-1978), ministru al sănătăţii (1978-1985). A fost elev al profesorului Th. Burghele, transferat la Fundeni după decesul profesorului Olănescu. A condus clinica Fundeni timp de 25 de ani, a avut o bogată activitate operatorie cunoscut ca un chirurg temerar, care a introdus în activitatea clinică tehnici noi.
    Ca performanţe deosebite,realizarea primelor homo-transplante renale la om în România. Operează împreună cu colectivul clinicii de chirurgie cardio-vasculară Fundeni tumori gigante a rinichiului drept cu invazie în vena cavă inferioară cu tromboză. A înfiinţat primul centru de dializă. Preocupările sale ştiinţifice au fost orientate spre cercetarea funcţionalităţii normale şi patologice a vezicii urinare, studierii fluxului plasmatic renal, hipertensiunii nefrogene, patologiei glandelor suprarenale. De numele său se leagă iniţierea şi elaborarea protocoalelor de diagnostic şi tratament în tuberculoza aparatului urinar, infecţiile urinare şi oncologie urinară, adoptate în întreaga ţară.
    Activitate ştiinţifică


    • realizarea primei dialize în România pentru tratamentul IRA la om, în 1959
    • efectuarea primului transplant renal la om în ţara noastră - 1980
    • în colaborare cu clinica de chirurgie cardiovasculară, operează tumori gigante ale rinichiului drept cu invazii în vena cavă inferioară cu tromboză intraluminală plonjantă în atriul drept sub protecţia circulaţiei extracorporale
    • a efectuat primele operaţii reconstructive funcţionale urologice utilizând tubul digestiv ca material reconstructiv
    • cea mai mare statistică în chirurgia endoscopică din ţara noastră
    • a studiat aspecte ale fertilităţii masculine, ale HTA nefrologice, ale patologiei glandelor suprarenale şi spaţiului retroperitoneal a elaborat metoda de recuperare în maladiile neo-plazice ale aparatului reno-urinar
    • a fost coordonatorul Tratatului de Chirurgie

    Activitate publicistică


    • Revista Română de Urologie - fondator în anul 1989 şi redactor
    • Tratatului de Patologie Chirurgicală
    • Tratatul de Chirurgie (2 vol)

    Colaboreaza la:

    • Tratatul de Medicină Internă
    • Tratatul de Nefrologie
    • Tratatul de Practica Medicinii Interne în ambulatoriu

  10. #10
    Data înscrierii
    26.08.2005
    Locație
    United States
    Posturi
    8.351
    Putere Rep
    42

    Implicit

    IOAN MORARU, laureat al Premilui Nobel !


    În 1985 românii trăiau în deşănţata megalomanie a epocii de aur impuse de regimul Ceauşescu. Deşi în ţară sărăcia era lucie, aspiraţiile lui Nicolae Ceauşescu nu ţineau deloc cont de această stare de fapt. În ciuda alimentelor date pe cartelă, a întreruperilor repetate de curent electric, a lipsei căldurii din apartamente, Ceauşescu spera în acea perioadă să obţină nici mai mult nici mai puţin decât Premiul Nobel pentru Pace... Se făcuseră toate demersurile în acest sens. În acest context, decernarea acestui premiu era aşteptată cu mare interes de clasa consucătoare. Şi, surpriză! România câştigă, într-adevăr, Premiul Nobel ! Şi încă o surpriză: nicidecum pentru Nicolae Ceauşescu!....
    În acel an Premiul Nobel pentru pace a fost decernat organizaţiei "International Physicians for the Prevention of Nuclear War" (în traducere, "Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear"). Trei persoane erau liderii acestei organizaţii mondiale: un rus, un american şi un român! Nu era un român emigrant, care fugise din România, ci un român care trăia în România condusă de Nicolae Ceauşescu. Numele său este IOAN MORARU (foto) şi, spre jena naţiunii noastre uneori nerecunoscătoare, a rămas încă (şi astăzi, după eliberare) un ilustru necunoscut printre compatrioţii săi. După ce a primit celebra distincţie, a intrat rapid într-un con de umbră, regimul de atunci neputând ierta şi trece cu vederea că al t român "i-a furat premiul lui Ceauşescu.." Câţi ati auzit de el?
    Ioan Moraru, un laureat Nobel în anonimat, a murit în 1989, doar cu trei zile înainte de 22 decembrie, dar a apucat să rămână în conştiinţa studenţilor săi şi a colegilor cu care şi-a împărţit pasiunea pentru medicină.... Domnia sa a continuat munca de cercetare începută de Victor Babeş în domeniul anatomiei patologice, remarcându-se prin numeroase descoperiri de profil. A condus Institutul de Anatomie Patologică din Bucureşti, în acest loc unul din amfiteatre purtându-i acum numele.
    Premiul Nobel pentru Pace primit de Ioan Moraru la Oslo, în 1985, l-a împărţit cu doi colegi: un rus şi un american. Este vorba de Mihail Kuzin, din fosta URSS şi Bernard Lown, din SUA. Dintre cei trei, Moraru a fost singurul despre care nu s-a ştiut nimic în ţara sa în acel an, ceilalţi doi fiind, evident, ovaţionaţi de compatrioţi. Cei trei se cunoşteau din anii '60 şi, numai LA INITIATIVA LUI MORARU, ei au decis să înfiinţeze o Organizaţie mondială pentru prevenirea războiului nuclear. Cu atât mai mare este meritul acestui savant român, ajuns la conducerea acestei Organizaţii, în condiţiile în care el nu a reuşit în România de atunci să înfiinţeze o filială a acesteia şi la Bucureşti, deşi încercase aşa ceva.
    Ioan Moraru s-a născut în 1927, La Dârlos, lângă Mediaş, cei de aici fiind printre puţinii români care ştiu că un sătean de-al lor a luat marele Premiu Nobel. Ce păcat! De altfel, Ioan Moraru este singurul român laureat al Premiului Nobel care s-a născut şi a trăit în România. Ceilalţi laureaţi: George Emil Palade, medic şi om de ştiinţă american, născut în România, specialist în biologia celulară, a primit premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină în anul 1974, pe care l-a împărţit cu Albert Claude şi Christian de Duve. Elie Wiesel, un scriitor evreu american originar din Sighetu Marmaţiei, supravieţuitor al Holocaustului, a primit Nobelul pentru Pace în 1986.. Herta Muller, născută în Banat, a câştigat în 2009 Premiul Nobel pentru Literatură pentru Germania .
    Curriculum Vitae - Ioan Moraru (pdf)
    Cristian Petru Bălan
    Chicago , S.U.A.

    p.s. primit pe email
    Îngerii exista, dar cum nu toti au aripi, uneori îi numim PRIETENI!

Subiecte similare

  1. Romani celebri - Muzica
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 18
    Ultimul post: 27.09.2011, 07:43
  2. Romani celebri – Matematica
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 8
    Ultimul post: 21.04.2009, 13:55
  3. Romani celebri - Domnitori
    De lara_iulia în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 2
    Ultimul post: 11.03.2009, 03:25
  4. Romani celebri - Chimie
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 4
    Ultimul post: 10.03.2009, 11:57
  5. Romani celebri - Sport
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 8
    Ultimul post: 02.02.2009, 18:22

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •