Follow RomanianPortal on Twitter       
Pagina 5 din 5 PrimulPrimul ... 345
Rezultate 41 la 47 din 47

Subiect: Romani celebri - Literatura

  1. #41
    Data înscrierii
    27.01.2006
    Posturi
    3.522
    Putere Rep
    29

    Implicit



    STEFAN AUGUSTIN DOINAS

    ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ s-a născut la 26 aprilie 1922 în comuna Caporal Alexa (judeţul Arad). A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Cluj.
    Deşi a debutat în 1939 în „Jurnalul literar" al lui G. Călinescu, iar în 1947 i s-a decernat premiul „Eugen Lovinescu", pentru volumul în manuscris Alfabet poetic, Doinaş şi-a publicat versurile destul de târziu, în anii maturităţii, în volumele: Cartea mareelor (1964), Omul cu compasul (1966), Seminţia lui Laokoon (1967), Alter ego (1970), Anotimpul discret (1974); Alfabet poetic (1978).
    Interesul pentru fenomenul poetic contemporan s-a materializat în volumele de eseuri: Lampa lui Diogene (1970), Poezie şi modă poetică (1972), Orfeu şi tentaţia realului (1974). Papirus (1974), Anotimpul discret (1975), Hesteria (1979), Ontopoeme (1983), Vânătoare cu şoimi (1985), Interiorul unui poem (1990), Arie şi ecou (1992), Lamentaţii (1993). A tradus din lirica franceză şi germană.
    A fost un poet de factură neoclasică, reflexiv, manifestând tendinţa de a conceptualiza sentimentele şi a imprima universului ordine şi echilibru. în creaţia lui lumea este un spectacol, iar poetul o conştiinţă contemplativă şi senină. Preocupat de temele mari ale artei, Doinaş a fost un poet echilibrat, aproape rece, care îşi purifică emoţiile printr-o disciplinare prozodică remarcabilă.

    OPERA
    Poezie
    Cartea mareelor, Buc., EPL, 1964
    Omul cu compasul, Buc., EPL, 1966
    Semintia lui Laokoon, Buc., Tin., 1966
    Ipostaze, Buc., Tin., 1967
    Alter ego, Buc., CR, 1970
    Ce mi s-a întâmplat cu doua cuvinte, Buc., CR, 1972
    Papirus, Buc., CR, 1974
    Anotimpul discret, Buc., Em., 1975
    Hesperia, Buc., CR, 1979, Poeme, Buc., CR, 1983
    Vânatoare cu soim, Buc., CR, 1985
    Interiorul unui poem, Buc., CR, 1990
    Arie si ecou, 1991
    Lamentatii, 1993
    Aventurile lui Proteu, Buc., Hum., 1995
    Psalmi, Buc., ALB., 1997.
    Critica literara si eseistica
    Lampa lui Diogene, BUC., EPL, 1970
    Poezie si moda poetica, Buc., Em., 1972
    Orfeu si tentatia realului, Buc., Em., 1974
    Lectura poeziei, Buc., CR, 1980
    Mastile adevarului poetic, Buc., CR, 1992
    Poeti români, Buc., Em., 1999.
    Literatura pentru copii
    Povesti cum altele nu-s, Buc., IC, 1974
    Povestea celor zece frati, Buc., IC, 1976.
    Teatru
    Brutus si fiii sai, tragedie, 1996.
    Proza
    T de la Trezor, proze, Buc., Ed. Fundatia Culturala "Secolul 21", 2000.
    Antologii
    Versuri, Buc., Em., 1972,
    Versuri, Buc., Alb., col. "CMFP", 1973,
    Alfabet poetic, pref. de Aurel Martin, Buc., Min., col. "BPT", 1978,
    Locuiesc într-o inima, Buc., Mil., 1978,
    Foamea de unu, Buc., Em., 1987,
    Nascut în Utopia,
    Ultima modificare făcută de lebada; 08.03.2009 la 10:01.

  2. #42
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.508
    Putere Rep
    10

    Implicit Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836 – 1907)


    Bogdan Petriceicu Hasdeu, născut Tadeu Hasdeu, (nascut la 16 februarie 1836, Cristineşti, Hotin (azi Ucraina) — decedat la.7 septembrie 1907, Câmpina) a fost un scriitor şi filolog român din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei şi istoriei româneşti. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric şi om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române din toate timpurile.
    Biografie
    S-a născut la Hotin, în Basarabia ocupată de Imperiul Ţarist, şi a studiat la universitatea din Harkov, după terminarea studiilor slujind ca ofiţer în armata rusă. La 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, a trecut în acest ţinut pentru a scăpa de împilarea şi deznaţionalizarea forţată practicată de administraţia de ocupaţie. Ruşii i-au cerut extrădarea, iar la refuzul autorităţilor române, i-au anulat dreptul de moştenire pe care-l avea asupra unor moşii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei. Mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.
    La 1857 a fost numit membru al tribunalului din [[Cahul. După şapte luni a demisionat. În 1858 s-a mutat la Iaşi, ca profesor de liceu şi bibliotecar al universităţii. A donat bibliotecii universitare 4.000 de volume. În acest timp Hasdeu a pus bazele mai multor publicaţii, între altele, revista „Din Moldova” (1862-1863) în care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.
    Între 17 mai 1876 şi 1 aprilie 1900 a fost director al Arhivelor Statului din Bucureşti, în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” şi „Cuvente den bătrâni”, atât din arhivele româneşti, cât mai ales din cele străine, fiind primul conducător al Arhivelor Statului a început să publice cňpii după acte din arhivele străine privitoare la români.
    În 1877 a fost ales membru al Academiei Române ca un omagiu al întregii sale opere de până atunci, dar şi ca recunoaştere a spiritului său enciclopedist.
    Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti. A tipărit o parte din lecţiile sale pline de originalitate şi de cunoştinţe vaste asupra literaturilor străine şi a limbii române.
    Hasdeu a cochetat şi cu politica. Partizan al lui Kogălniceanu, a susţinut lovitura de stat din 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, a susţinut dinastia străină, de Hohenzollern, apoi, pe aceeaşi linie a ideilor de factură paneuropeană, a devenit membru al Partidului Liberal, ajungând deputat liberal în parlamentul României.
    După moartea singurei sale fiice, Iulia, în 1888, a devenit mistic şi fervent practicant al spiritismului, scop în care a construit Castelul Iulia Hasdeu de la Cânpina. A murit la 7 septembrie 1907 la Câmpina, lăsând în urmă o operă vastă şi perenă. În ciuda criticilor, foarte dure uneori, asupra metodelor de lucru, Hasdeu rămâne un mare om de cultură, un neobosit cercetător şi un pionier al mai multor domenii ale filologiei şi istoriei României.

    Lucrări
    Filologie şi istorie
    La Iaşi, a publicat Arhiva historică a României (1865-1867) în care multe documente vechi slavone şi româneşti au fost publicate pentru prima dată. În 1870 a inaugurat Columna lui Traian, cea mai bună revistă filologică din România. În lucrarea sa Cuvente den Bătrâni (2 volume, 1878-1881) a fost primul să contribuie la istoria literaturii apocrife din România.
    În Historia antică a Românilor (1875), deşi incompletă, începe investigaţiile critice asupra istoriei României. Hasdeu a editat Psaltirea lui Coresi din 1577, publicând-o în 1881.
    Etymologicum Magnum Romaniae din 1886 a fost începutul unui dicţionar enciclopedic al limbii române, dar, din cauza dimensiunii monumentale a proiectului, a ajuns până la definiţia bărbat.
    Literatură
    Lucrările lui Hasdeu, între care drama Răzvan şi Vidra, dau impresia unei originalităţi a gândirii, iar autorul divaghează deseori purtat de erudiţia sa profundă şi imaginaţia vastă.
    A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele cităm una satirică „Duduca mamuca” (1861), pentru care a şi avut în Iaşi un proces legat de un fragment din această nuvelă, considerat imoral, chiar obscen, dar a fost achitat după ce s-a apărat singur in faţa instanţei. În urma acestui scandal ajunge în Bucureşti în 1863, unde publică în semn de protest varianta cenzurată a nuvelei, intitulată „Micuţa” (1864). Volumul de poezii (1873) cuprinde poezii ocazionale, fabule, poezii sociale şi politice, precum şi o traducere din Tristele lui Ovidiu. Cugetări profunde exprimate într-o „formă dură” (după cum a considerat însuşi autorul), versuri scrise în momente de supărare sau chiar de deznădejde: opera poetică a lui Hasdeu, care n-a avut un răsunet deosebit. El a caracterizat-o prin următoarele rânduri:
    O poezie neagră, o poezie dură,
    O poezie de granit,
    Mişcată de teroare şi palpitând de ură,
    Ca vocea răguşită pe patul de tortură
    Când o silabă spune un chin nemărginit.
    Teatru
    Dintre piesele de teatru, cea mai însemnată este „Răzvan şi Vidra”, foarte criticată la vremea apariţiei (1867) de criticii revistei Convorbiri literare. Ea zugrăveşte una din epocile zbuciumate ale trecutului românilor, sfârşitul secolului XVI, pline de lupte pentru tron între boieri şi de lupte între bogaţi şi săraci. Înfăţişarea epocii este arătată cu o cunoştinţă desăvârşită a oamenilor şi a lucrurilor; dialogul este natural şi foarte viu; se observă însă oarecare tendinţă spre declamaţie, mai ales în ce priveşte naţionalismul. Cu toate scăderile ei, piesa se reprezintă şi astăzi cu succes, mai ales din pricina căldurii şi simpatiei cu care este înfăţişată pătura ţărănească.
    Conform datelor istorice, sunt prezentate întâmplările principale din viaţa lui Răzvan, aliatul lui Mihai, anume cum acest ţigan, căpitan de haiduci, ajunge ofiţer în armata poloneză, hatman în Moldova şi apoi domn. Modificările sunt prea puţine. Sfârşitul lui Răzvan, despre cronicile relatează că ar fi murit tras în ţeapă, este modificat, arătându-se că decesul survine din cauza unei răni căpătate într-o luptă cu polonezii. Răzvan apare înfocat, generos, eroic. Alături de el, Vidra este ambiţioasă şi trufaşă. Nepoată a marelui boier Moţoc, Vidra îl întâlneşte pe Răzvan în pădure şi se îndrăgosteşte de el şi îl vede în stare de fapte mari. Apoi îl determină să săvârşească rând pe rând toate isprăvile care aveau să-l conducă la o glorie atât de mult dorită, dar şi atât de scurtă.

  3. #43
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.508
    Putere Rep
    10

    Implicit Bogdan Petriceicu Hasdeu (continuare)

    Istoria si filologia
    Cea mai mare parte a activităţii sale Hasdeu a consacrat-o istoriei şi filologiei. Dintre lucrările istorice: Ioan Vodă cel Cumplit (1865, ed. a II-a, 1894), monumentala Arhivă istorică a României şi Istoria critică.
    Începută în 1865, Arhiva este o colecţie în trei mari volume de documente străine şi interne privitoare la istoria românilor. Au fost publicate în premieră un marenumăr de acte inedite româneşti şi străine. Lucrarea a contribuit la înaintarea studiilor istorice de istoriografie, ducând mai departe opera începută de Cronica lui Şincai, de „Magazinul istoric” al lui Nicolae Bălcescu şi Laurian şi de letopiseţele lui Kogălniceanu.

    Istoria critică
    Istoria critică (1873-1874) îşi propune studierea secolului al XIV-lea, epoca înfiinţării formaţiunilor statale româneşti din nordul Dunării. Au apărut numai un volum şi un fascicul din al doilea volum.
    Volumul I cuprinde trei studii: Întinderea teritorială, Nomenclatura, Acţiunea naturii asupra omului.
    Întinderea teritorială dovedeşte că Muntenia în secolul XIV şi XV se întindea foarte mult: cuprindea (în afară de ce înţelegeam în veacul trecut prin Muntenia) şi ţinutul Făgăraşului, sudul Moldovei până la Bârlad şi Bacău, sudul Basarabiei, Dobrogea, ţinutul Haţegului şi o parte din Temişana. Numai o asemenea întindere explică faptele mari ale muntenilor şi rezistenţa contra atâtor duşmani puternici: sârbi, unguri, turci. Creşterea s-a făcut treptat. La început sâmburele coloniei romane cuprindea: Oltenia, Haţegul şi partea orientală a Temişanei, alcătuind Banatul Severinului. În secolul XII s-a întins pe malul Dunării până la Chilia şi în al XIII-lea şi-a adăugat ducatul Amlaşului.
    Nomenclatura explică originea multor termeni întrebuinţaţi ca să arate teritoriul Munteniei. Tot aici se tratează şi chestiunea fundării principatului Ţara Românească, socotindu-se nu că descălecătorii au venit de peste munţi, ci românii din Banatul Severinului s-au întins la nord şi răsărit.
    Acţiunea naturii asupra omului este titlul studiului al III-lea. Natura (atmosferă, hidrologie, topografie) are o mare influenţă asupra omului. Omul din sud e mai inteligent, dar mai lipsit de sânge, omul din nord mai puţin inteligent, dar mai bogat în sânge; de aci mai puţină vitalitate la acela, mai multă la acesta. Acţiunea naturii nu e absolută şi inatacabilă; ea poate fi modificată. În primul rând o poate modifica gintea. De exemplu: familii olandeze, stabilite de trei secole în sudul Africii nu şi-au schimbat culoarea. Aceste două elemente, natura şi ginta, nu sunt suficiente ca să explice diferenţierea unei naţiuni de alta, ci trebuie să fie adăugate şi alte elemente.

    Criticii de la „Convorbiri literare”
    A avut însă şi critici: astfel au fost articolele publicate de Gheorghe Panu în „Convorbiri literare” şi o broşură a lui Ion C. Massim. Cercetările ulterioare au modificat multe din concluziunile lui Hasdeu, dar opera sa prezintă interes de a fi citită nu numai pentru a se vedea starea studiilor istorice din acea vreme, ci şi pentru a se constata talentul autorului în felul acesta de scrieri.

    Filologie
    Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt: Cuvente den bătrâni şi Etymologicum Magnum Romaniae.
    Sub titlul arhaic Cuvente den bătrâni (1878-1879) a publicat o serie de documente şi de studii de o mare valoare. Volumul I se ocupă cu limba dintre 1550-1600. Din acest timp noi posedăm un număr foarte restrâns de opere, mai toate bisericeşti şi mai toate traduceri. Hasdeu şi-a dat seama că ar fi mai interesante pentru istoria limbii compuneri româneşti propriu-zise. Compuneri literare n-a găsit, dar a găsit acte publice şi particulare, scrisori etc. în care - dacă nu se putea urmări dezvoltarea unor idei - se pot vedea fazele evoluţiei limbii. El nu s-a mulţumit să le transcrie, ci le-a însoţit de observaţii felurite despre care marele filolog german Schuchard a zis: "Pătrunderea şi erudiţia lui Hasdeu se pun în evidenţă aici în modul cel mai splendid". Volumul al II-lea poartă titlul special de Cărţile poporane ale românilor în sec. XVI. În el se publică colecţia de texte cunoscute sub numele de Codex Sturdzanus. Textele sunt publicate cu transcrierea în litere latine şi cu un studiu asupra fiecăruia. Volumul se termină cu o serie de monografii asupra diferitelor chestiuni de ligvistică, precum reduplicarea şi triplicarea articolului definit ş.a.
    Etymologicum Magnum Romaniae (1887-1898), operă monumentală, are în vedere nu anume limba literară de azi, ci mai cu seamă limba vorbită şi limba veche şi de aceea a şi fost intitulat: dicţionarul limbii istorice şi poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dicţionar s-a oprit când d-abia începuse şi nimeni nu l-a continuat, căci Academia a stabilit alte norme pentru noul dicţionar. Hasdeu voia să facă din fiecare cuvânt o monografie. La fiecare vorbă ne dă forma cea mai răspândită şi formele dialectice vechi şi noi; - diferitele însemnări ale cuvântului, cu exemple; - derivarea cuvântului. Autorul a avut în vedere răspunsurile la un chestionar trimis preoţilor şi învăţătorilor ca să poată şti cum se pronunţă sunetele în diferite ţinuturi, care sunt formele, care sunt numirile date diferitelor obiecte, care sunt deosebitele credinţe ale poporului. În cele 4 volume pe care le-a publicat n-a ajuns decât până la cuvântul bărbat.
    Alături cu aceste opere de istorie şi filologie, trebuie să aşezăm revista Columna lui Traian (1870-1877) în care a pus, prin studiile sale, baza ştiinţei etno-psihologice în ţara noastră.
    Ultimii ani ai vieţii, i-a consacrat Hasdeu altor preocupări: acum a scris articole şi poezii filozofice, multe satire literare (Sarcasm şi ideal 1897), şi, de la moartea fiicei sale, Iulia, s-a dedicat cu totul cercetărilor asupra spiritismului (Sic cogito 1892).
    Spirit cu o cultură vastă, cu o vioiciune rară, Hasdeu are adesea sclipiri geniale în combinarea detaliilor pentru a închega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor celor mai grele şi mai obscure. Din nenorocire, el nu a urmărit vreme îndelungată studiul unei chestiuni pentru a da o operă desăvârşită, ci a trecut în cursul vieţii, prea de multe ori, de la o serie de preocupări la altele, încât cele mai de frunte din operele lui rămân neterminate.

    Sursa: Wikipedia

  4. #44
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.508
    Putere Rep
    10

    Implicit Titu Maiorescu (1840 – 1917)


    Titu Liviu Maiorescu (nascut la 15 februarie 1840, Craiova – decedat la 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

    Biografie
    Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte şi, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formaţie (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învăţământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor la Şcoala Centrală din Craiova. În timpul revoluţiei de la 1848 a stabilit legătura dintre revoluţionarii munteni şi ardeleni şi a activat ca agent al Guvernului provizoriu lângă Dieta germană din Frankfurt. În acest timp, familia lui, constând din soţia, Maria, născută Popasu, şi cei doi copii, Emilia şi Titu, a călătorit la Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Blaj, rămânând mai mult timp la Braşov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români şi redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în ţară după Unire, a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Obşteştii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei Instrucţiunii Publice şi profesor la Şcoală Superioară de Litere din Bucureşti.

    Copilăria
    Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova. În zilele revoluţiei, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu copiii pribegeşte la Bucureşti, Braşov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub conducerea lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Braşov. Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 şi 1849/1850) la şcoala protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.
    Între 1850 - 1851 – absolvind şcoala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul românesc din Schei-Braşov, gimnaziu înfiinţat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop al oraşului. Clasa întâi a gimnaziului românesc din Braşov. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann care îi va lăsa o impresie de neşters.

    La Academia Theresianum
    În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Theresiane. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.
    În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

  5. #45
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.508
    Putere Rep
    10

    Implicit Titu Maiorescu (continuare)

    Studiile universitare
    Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin obţine la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licenţa în litere şi filosofie la Sorbona şi, după încă un an de studii universitare la Paris, licenţa în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.
    Trimite la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania cu intenţia de a servi ca prezentare unor traduceri ale sale din Jean Paul, pe care le trimitea revistei. În numărul următor este publicată traducerea unei povestiri de Jean Paul, intitulată "Noapte de Anul Nou". Deşi traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureşianu în Gazeta cărţilor, nr. 1, 1934 este considerată totuşi „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a şi fost retipărită. În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare şi franceza în casa Kremnitz.
    Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecţii celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soţie), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soţul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) şi Hermann. Titu Maiorescu îşi trece doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în ţară, publică articolul „Măsura înălţimii prin barometru” în revista Isis sau natura.

    Doctorat
    În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen. In anul urmator ii apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form („Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.
    La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (Ceva filosofie pe înţelesul tuturor), şi după „o apărare verbală făcută înaintea facultăţii în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé čs lettres“. În continuare Titu Maiorescu îşi va pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârşitul lui 1861, când va părăsi Franţa.

    Cariera universitară
    În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror, Se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.
    În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale „Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă.
    În 1863 Titu Maiorescu publică la Iaşi „Anuariul Gimnasiului şi Internatului din Iaşi pe anul şcolar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertaţia lui: „Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.
    Între 18631864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.


  6. #46
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.508
    Putere Rep
    10

    Implicit Titu Maiorescu (continuare)

    Fondarea Junimii
    Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecţiunile populare“ (conferinţe asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor şi Th.Rosetti, începerea activităţii de avocat, directoratul la Şcoala Normală „Vasile Lupu“ din Iaşi, înfiinţarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.
    Deşi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor paşoptiste, totuşi unele accente se schimbaseră, condiţiile erau altele decât pe vremea tinereţii romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluţii naturale, organice şi temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în care condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român..

    Titu Maiorescu, critic literar
    Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.
    Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă Maiorescu întreaga viaţă, împărţită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la funcţia de prim-ministru, dar şi să piardă un prieten din tinereţe, pe P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut şi a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade şi alţii), de avocat şi de critic literar. I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.
    În privinţa comportării, a felului de a fi i s-a reproşat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald şi frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii şi discipolilor său, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viaţa acestuia, ne relevă însă un om de o mare şi, în acelaşi timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav, care îşi făcea scrupule în legătură cu provenienţa mijloacelor materiale permiţând întreţinerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicateţe sufletească:
    „Vrei să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvântul exact, deşi este mai tare), admiraţia adeseori entuziastă ce o am eu şi tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toţi prietenii d-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţi materiale ce le reclama situaţia. Şi n-ai fi făcut şi d-ta tot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.


    Selecţiuni din opera literară





    Sursa: Wikipedia

  7. #47
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.508
    Putere Rep
    10

    Implicit Ion Heliade-Rădulescu (1802 - 1872)


    Ion Heliade-Radulescu - (nascut la 6 ianuarie 1802, Targovişte – decedat la 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic roman, membru fondator al Academiei Romane si primul sau presedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura romana prepaşoptista.

    După obiceiul şi în spiritul vremii, Ion Heliade Radulescu invata limba greaca, inainte de a invaţa să citeasca romaneşte, din istoria pentru începutul romanilor în Dachia a lui Petru Maior (asemeni lui C. Negruzzi, în Moldova). În 1818, el devine elevul lui Gh. Lazar, căruia îi va urma la conducerea scolii de la "Sf.Sava". Este membru activ al asociatiilor culturale din epoca: "Societatea Literara" (din 1827), "Societatea Filarmonica" (din 1833), intemeietor al presei din Tara Romanească: Curierul Romanesc (1829) şi Curierul de ambe sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În 1846, Heliade propune planul unei "biblioteci universale", menita sa inzestreze cultura noastra cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, intreprindere uriaşa, ce depaşea cu mult chiar puterile unei generatii, oricat de ambiţioase.

    I s-a zis parintele literaturii române si i s-a ridicat o statuie la Bucuresti. Este, a doua mare personalitate a literaturii române dupa D. Cantemir" (G. Calinescu). Vede lumina zilei la Târgoviste, ca fiu al lui Ilie Radulescu. Urmeaza Scoala greceasca de la Schitu Magureanu. Trece la Colegiul Sf. Sava, ajutându-l pe Gh. Lazar si devenind, la retragerea acestuia, succesor de nadejde. Va preda aici româna si matematica. Publica la Sibiu Gramatica Româneasca (1828). Înfiinteaza primul ziar Curierul românesc (1829), urmat de suplimentul literar Curierul de ambe sexe (1837). În 1836, îsi aduna productia literara în volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze si de poezie. Participa la pregatirea Revolutiei de la 1848, redacteaza proclamatia ce s-a citit la Izlaz, e membru al guvernului provizoriu si e silit a se expatria, traind 10 ani departe de tara la Paris, Constantinopol si Insula Chios. Abia în 1859 se înapoiaza din exil.
    Cel care pregatise revolutia n-a împartasit ideile radicale, violente ale confratilor politici. În opozitie cu aripa radicala a revolutionarilor, I.H.R. era adept al actiunilor moderate, pentru a feri tara de interventia straina. S-a pronuntat în potriva împroprietaririi clacasilor, pentru desprinderea totala de sub influenta Rusiei si pentru o întelegere cu Turcia. Multi din fostii prieteni i-au devenit adversari. Îsi ia aere de profet, împroscându-si adversarii cu furie nestapânita.
    Scriitor, filolog si îndrumator cultural, Heliade domina o jumatate de secol de poezie româneasca. Îsi face planuri mari, dar nu le duce la îndeplinire. Încearca toate speciile genului liric, însa productiile literare sunt inegale: unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit înzestrat pentru poezia satirica si fabula. Si în proza, unde are talent, se distinge spiritul sau satiric. Cea mai importanta opera este Echilibru între antiteze, prima schita româneasca a unui sistem filosofic.
    Capodopera literara a lui H. ramâne Zburatorul:

    "Vezi, mama, ce ma doare! si pieptul mi se bate,
    Multimi de vinetele pe sân mi se ivesc;
    Un foc s-aprinde-n mine, racori ma iau din spate,
    Îmi ard buzele, mama, obraji-mi se palesc!"


    Porneste de la mitul folcloric, de care vorbeste si Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae. Acelasi mit îl inspira si pe Eminescu în Calin (File de poveste) si în Luceafarul.
    Poetul nostru national îl admira astfel în Epigonii:

    "Eliad zidea din visuri si din basme seculare
    Delta biblicelor sfinte, profetiilor amare, -
    Adevar scaldat în mite, sfinx patrunsa de-nteles.
    Munte cu capul de piatra de furtune detunata,
    Sta si azi în fata lumii o enigma nesplicata,
    Si vegheaz-o stânca arsa dintre nouri de eres."


    Surse: ici.ro si Wikipedia

Pagina 5 din 5 PrimulPrimul ... 345

Subiecte similare

  1. Romani celebri – Medicina
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 9
    Ultimul post: 28.07.2010, 16:26
  2. Romani celebri-Istorie
    De christianT în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 14
    Ultimul post: 13.04.2009, 15:38
  3. Romani celebri - Chimie
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 4
    Ultimul post: 10.03.2009, 11:57
  4. Romani celebri – Biologie
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 8
    Ultimul post: 04.03.2009, 11:36
  5. Romani celebri - Sport
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 8
    Ultimul post: 02.02.2009, 18:22

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •