Follow RomanianPortal on Twitter       
Pagina 3 din 5 PrimulPrimul 12345 UltimulUltimul
Rezultate 21 la 30 din 47

Subiect: Romani celebri - Literatura

  1. #21
    Data înscrierii
    28.04.2006
    Posturi
    2.254
    Putere Rep
    18

    Implicit Ionel Teodoreanu...



    Ionel Teodoreanu (n. 6 ianuarie 1897, Iaşi - d.3 februarie 1954, Bucureşti) este un romancier şi avocat român interbelic, cunoscut mai ales pentru scrierile sale evocatoare ale copilăriei şi adolescenţei.
    Biografie.....
    S-a născut în Iaşi la 6 ianuarie 1897, în casa părinţilor săi de pe strada Ştefan cel Mare. Este cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu şi al Sofiei Musicescu Teodoreanu, profesoară de pian la conservator. Bunicii sunt, dinspre tată, Alexandru Teodoreanu (magistrat) şi Elencu Teodoreanu, iar dinspre mamă, Gavriil Musicescu (director al conservatorului şi conducătorul corului mitropoliei) şi Ştefania Musicescu. I-a avut ca fraţi pe Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel) şi Laurenţiu Teodreanu (Puiu), fratele mai mic, mort pe frontul francez în 1918. Primii doi ani de şcoală primară (1904-1906) îi urmează la şcoala primară germană Pitar-Moş din Bucureşti, după care revine la Iaşi. Între 1908 şi 1912 este elev al Liceului Internat din Iaşi (astăzi Colegiul Naţional Costache Negruzzi). Clasele superioare a V-a şi a VI-a de liceu le continuă la Liceul Internat, după care se transferă la Liceul Naţional (astăzi Colgeiul Naţional), urmând clasele a VII-a şi a VIII-a, secţia modernă, pe care le absolvă în 1916. Spre sfârşitul anului 1918, tânărul Ionel Teodoreanu o întâlneşte pe viitoarea sa soţie, Maria Ştefana Lupaşcu, Lily. S-au cunoscut la Iaşi, în împrejurările tulburi ale refugiului, prin intermediul fiicelor lui Delavrancea, cu care tînăra Lily este rudă apropiată. La rândul lor, fiicele lui Delavrancea frecventează aceleaşi medii ieşene pe care le frecventează şi familia Teodoreanu, dată fiind, între altele, şi pasiunea pentru muzică a Cellei Delavrancea, cât şi a Sofiei Teodoreanu, mama viitorului scriitor. Apropierea dintre cei doi tineri se produce pe terenul comun al pasiunii pentru literatură, pasiune concretizată atât în setea de lectură, cât şi în înclinaţia pentru scris. La doi ani după terminarea liceului, Ionel Teodoreanu promovează, în trei sesiuni consecutive, toate examenele din cei trei ani de studii ai Facultăţii de Drept de la Universitatea din Iaşi. În 1920 i se eliberează diploma de licenţiat în drept, în baza examenului pe care îl trece cu deosebit succes. În acelaşi an se căsătoreşte cu Ştefana Lupaşcu (scriitoarea Ştefana Velisar Teodoreanu), ceremonia având loc în casa familiei Teodoreanu, de pe strada Kogălniceanu, în Iaşi. Un an mai târziu, la 3 februarie 1921 se nasc cei doi fii gemeni, Ştefan şi Osvald. Ionel Teodoreanu a murit la 3 februarie 1954, la vârsta de 57 de ani, în Bucureşti.

    Activitatea literară
    Debutează în revista Însemnări literare în 1919 cu „Jucării pentru Lily”. Debutul editorial l-a avut cu volumul de nuvele „Uliţa copilăriei” (1923). Este legat, ca şi fratele sau Păstorel Teodoreanu, eminent epigramist, de grupul Viaţa Românească, tutelat de Garabet Ibrăileanu. Prima descoperire a noului scriitor în mediul literar ieşean aparţine lui Demostene Botez. Pe acesta, Ionel Teodoreanu îl cunoştea încă din anii de liceu. Fiind unul din animatorii Însemnărilor literare – de sub conducerea directă a lui Mihail Sadoveanu şi George Topârceanu – şi deja colaborator al lui Garabet Ibră-ileanu, Demostene Botez prezintă pe mai tânărul său prieten marelui critic. Tenacitatea lui Garabet Ibrăileanu de a susţine pe Ionel Teodoreanu, în care vedea un membru al grupării de la Viaţa Românească cu drepturi egale faţă de ceilalţi, se sprijinea nu atât pe valoarea intrinsecă acordată „Jucăriilor pentru Lily”, cât pe speranţele mari pe care şi le pune în viitorul artistic al protejatului său. Speranţele criticului nu sunt înşelate, şi încă din primul an al noii ei apariţii Viaţa românească începe sa aibă în Ionel Teodoreanu pe unul dintre colaboratorii ei tot mai activi şi mai de valoare. Anii 1920, 1921, 1922 si 1923 nu sunt deosebit de productivi, căci în acest răstimp scriitorul publică destul de puţin: povestirile ce vor intra în volumul „Uliţa copilăriei” şi alte câteva ce nu vor rămâne decât în paginile revistei Viaţa românească, la care se adaugă traducerea articolului „Amintiri despre Tolstoi” al lui Maxim Gorki. Începând cu anul 1924 însă, Ionel Teodoreanu începe lucrul la trilogia „La Medeleni”, publicând succesiv în revista Viaţa românească, până în anul 1928, părţi ale celor trei volume ce compun acest roman. Critica a subliniat prospeţimea condeiului său în evocarea copilăriei şi a adolescenţei exuberante. Criticul literar George Călinescu îi ironiza stilul încărcat, uşor baroc, poreclindu-l "Metaforel" şi îi desfiinţează în „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent” cele trei romane ale ciclului „La Medeleni”. Călinescu creează chiar şi un verb pentru a desemna stilul lui Teodoreanu, a "medeleniza". Presărând cele trei părţi ale cărţii cu întâmplări din propria viaţă, se pierde subtil în analiza sufletului omenesc. Creează câteva tipuri memorabile de fete (Olguţa, Monica) (vezi studiul lui Garabet Ibrăileanu).

    În ciuda ironiilor lui Călinescu putem spune că romanul emană viaţă, învăluindu-şi cititorii într-un voal al poeziei sufletului adolescentin. La doar 30 de ani, Ionel Teodoreanu era deja un nume cunoscut al generaţiei interbelice, un scriitor consacrat, având deja în palmaresul său literar trei volume de largă circulaţie, ce-l impun atât în faţa publicului cât şi a criticii, în ciuda unor rezerve ale celei din urmă. Trilogia „La Medeleni” a adus creatorului ei unul dintre cele mai neobişnuite succese, atât de public, cât şi de librărie, din câte a cunoscut vreodată un scriitor român. Apariţia acestui roman este momentul cel mai de seamă din ansamblul biografiei scriitoriceşti a lui Ionel Teodoreanu, el intrând sub tutela tiranică a primelor sale scrieri. De acum încolo, el va avea de purtat această povară a gloriei timpurii, aşteptările criticii şi ale publicului fiind mult mai mari.

  2. #22
    Data înscrierii
    28.04.2006
    Posturi
    2.254
    Putere Rep
    18

    Implicit Ionel Teodoreanu...

    Chestiunea adecvării viziunii stilistice la problematica particulară a romanului va fi obsedantă pe întregul parcurs al activităţii scriitorului. „Tirania” stilului „medelenist” va fi pentru unii de-a dreptul neîndurătoare, iar alte maniere, unele în viziunea criticii cu totul facile, îl vor urmări şi ele pe Ionel Teodoreanu, ca o fatalitate. În decursul anilor ce urmează după încheierea ciclului medelenist, vitrinele librăriilor vor beneficia de prezenţa permanentă a scriitorului ieşean. Numeroasele ediţii ale Medelenilor vor fi însoţite de noi şi noi titluri, romane în primul rând, dar şi cărţi de amintiri şi memorialistică. Împărţindu-şi timpul între baroul avocăţesc (după Delavrancea, se pare că Ionel Teodoreanu a fost cel mai de seamă avocat-scriitor din câţi am avut) şi masa de scris, Ionel Teodoreanu va elabora, până prin 1947, aproape în fiecare an câte un volum, vizibilă fiind ambiţia sa de a depăşi tutela exercitată de propria sa capodoperă, romanul „La Medeleni”.

    Puţin cunoscut este faptul că, neîntrerupându-şi activitatea de avocat şi scriind în această perioadă două ample romane ( „Fata din Zlataust” si „Golia”), ambele în câte două volume, între 1930 – 1933, Ionel Teodoreanu deţine postul de director al Teatrului Naţional din Iaşi. Este singura funcţie oficială pe care o are de-a lungul vieţii. Perioada directoratului lui Ionel Teodoreanu rămâne un moment distinct, prin calitatea sa ridicată, în istoria Teatrului Naţional. Conştiinciozitatea exemplară şi pasiunea nedezminţită, dublată de o remarcabilă competenţă, caracterizează în cel mai înalt grad persoana tânărului director. Tentativele sale de emancipare, convertite în opere de distinctă originalitate sunt primite cu entuziasm de cititori. Prin compensaţie faţă de duritatea şi prozaismul vieţii de după primul război mondial, anumite categorii de cititori se abandonează spiritului tumultos, vital, dar şi traversată de marile nostalgii ale adolescenţei pierdute. Pană la plecarea sa definitivă la Bucureşti (1938), Ionel Teodoreanu a scris aproape anual un roman, unele considerate inconsistente, fiind respinse de critică („Crăciunul de la Silvestri”, 1934, „Secretul Anei Florentin”, 1937), iar altele, scrise fie sub semnul unei fericite inspiraţii lirice („Lorelei”, 1935), fie sub acela al unor ambiţioase tentative de înnoire („Arca lui Noe”, 1936). Ionel Teodoreanu este considerat un minunat evocator al vieţii şi gândirii copiilor şi adolescenţilor, dar Garabet Ibrăileanu îl numea pe drept „sciitorul unei generaţii” (scriitorul generaţiei sale).
    Împreună cu Garabet Ibrăileanu la Mănăstirea AgapiaIonel Teodoreanu este şi evocatorul oraşului Iaşi, oraş în care s-a născut şi a trăit până în anul 1938. Acţiunea a aproape fiecărui roman se desfăşoară în „dulce Târgul Ieşului” (aşa cum a fost numit de autor) sau este măcar amintit. Deşi unul din cei mai fanatici îndrăgostiţi de bătrânul oraş moldovean, un paradoxal antiieşenism se afirmă încă din perioada Medelenilor, pentru ca în romanul „Bal mascat” fenomenul să ia forma programatică a unui rechizitoriu. Aceste sentimente dar şi mutarea Vieţii româneşti la Bucureşti, plecarea pe rând a celei mai mari părţi din mebrii grupării tot aici şi dureroasa moarte a lui Garabet Ibrăileanu, la care se adaugă sfârşitul tatălui său, Osvald Teodoreanu în 1937, deci toate acestea vor contribui la decizia de a părăsi Iaşul în favoarea Bucureştiului. La Bucureşti îşi continuă fireşte atât activitatea literară, cât şi pe cea de avocat. Odată cu stabilirea în Bucureşti, însăşi propria biografie ieşeană devine sursa de inspiraţie pentru una din direcţiile cele mai interesante ale operei lui Ionel Teodoreanu: memorialistica. Începutul este făcut de volumul „În casa bunicilor” (1938), spre a fi continuat de „Masa umbrelor” (1941) şi de „Întoarcerea în timp” (1946). Scrierile ce urmează în această perioadă nu contrazic în esenţă structurile permanente ale personalităţii sale. Din perspectiva biografiei artistice nu se poate vorbi de o perioadă bucureşteană, după cea ieşeană. Este adevărat că unele din romanele acestor ani, fie în întregul lor („Hai Diridam” şi „La porţile nopţii”, 1946, „Zdrulă şi Puhă”, 1948), fie fragmentar („Tudor Ceaur Alcaz”, 1940 – 1942), vădesc o accentuată preocupare de înnoire tematică, de abordare a tipologiilor şi de creionare a cadrului de loc si timp, ce trimit direct la resursele oferite de imaginea existenţială a capitalei. În ciuda unor vehemente contestaţii ale criticii, scriitorul îşi urmează cu aceeaşi fidelitate propriul destin artistic, fiind şi acum tot atât de productiv. Notorietatea sa publică nu suferă cu nimic, iar consacrarea sa „oficială” prin introducera în manualele şcolare, în antologii şi culegeri, după cum şi prin unele transpuneri în alte limbi, continuă netulburată. Prieteniile literare mai vechi sau mai noi se continuă şi ele, fiind apropiat de Sadoveanu, Arghezi, Al. A. Philippide, Adrian Maniu, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Demostene Botez, Perpessicius, Tonitza etc. Din marele număr de romane pe care prozatorul le publică între 1939 şi 1948, singurul care se detaşează prin reala sa valoare este „Prăvale Baba” (1939), acesta împreună cu cele trei cărţi de amintiri şi volumul de poeme postume „La porţile nopţii” (după romanul cu acelaşi titlu) încheind în chip fericit traiectoria sinuoasă a creaţiei lui Ionel Teodoreanu. Din păcate, în anii în care a mai trăit după cel de-al doilea război mondial, scriitorul nu s-a mai făcut remarcat prin alte tentative de roman.

  3. #23
    Data înscrierii
    28.04.2006
    Posturi
    2.254
    Putere Rep
    18

    Implicit Ionel Teodoreanu...

    Întrebat ce prozatori din generaţia ivită după cel dintâi război mondial i-au reţinut atenţia, Liviu Rebreanu menţiona printre primii, pe Ionel Teodoreanu, căruia îi transmit salutul si mulţumirea mea pentru toate paginile pe care le-a scris si pe care le-am citit cu atât mai mare plăcere cu cât eu nu le-aş fi putut scrie niciodată. (Felix Aderca, Mărturia unei generatii, Editura Ciornei, Bucureşti 1929)


    Romane publicate

    La Medeleni, 1924-1928
    Bal mascat, 1929
    Fata din Zlataust, 1931
    Golia, 1931
    Turnul Milenei, 1931
    Crăciunul de la Silvestri, 1934
    Lorelei, 1934
    Arca lui Noe, 1936
    Secretul Anei Florentin, 1937
    Fundacul Varlaamului, 1938
    Prăvale Baba, 1939
    Ce-a vazut Ilie Pânişoară, 1940
    Tudor Ceaur Alcaz, vol. I-IV, 1940-1943
    Hai-Diridam, 1945
    La porţile nopţii, 1946
    Zdrulă şi Puhă, 1948

    Scrieri cu caracter memorialistic

    Uliţa copilăriei
    În casa bunicilor
    Întoarcerea în timp
    Masa umbrelor
    Motanul bunicii

    (sursa-wikipedia)

  4. #24
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.508
    Putere Rep
    10

    Implicit Mihail Sadoveanu (1880 – 1961)


    Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Paşcani - d. 19 octombrie 1961, Bucureşti) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician şi om politic român. Este considerat cel mai mare prozator român din toate timpurile, fiind supranumit Ceahlăul literaturii române.

    Biografie

    Părinţii lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu din Oltenia şi Profira Ursache, fată de răzeşi. Urmează gimnaziul "Alecu Donici" la Fălticeni. În timp ce studia la gimnaziu, în 1896, intenţionează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie asupra lui Ştefan cel Mare, renunţând, însă, din lipsă de izvoare istorice. Urmează apoi cursurile Liceului Naţional din Iaşi, iar la Bucureşti studiază dreptul. Debutează în revista bucureşteană Dracu în 1897. În 1898 începe să colaboreze la foaia Viaţa nouă alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ş.a., semnând cu numele său, dar şi cu pseudonimul M.S. Cobuz. Se stabileşte la Bucureşti, în 1904, se căsătoreşte, şi va avea unsprezece copii. În acelaşi an are loc debutul editorial cu patru volume deodată - Povestiri, Dureri înăbuşite, Crâşma lui Moş Precu, Şoimii - în care Sadoveanu manifestă predilecţie deosebită pentru istorie. Nicolae Iorga va numi anul 1904 "anul Sadoveanu". În 1910 este numit în funcţia de director al Teatrului Naţional din Iaşi. În acest an publică volumele Povestiri de seară (la Editura Minerva), Genoveva de Brabant, broşura Cum putem scăpa de nevoi şi cum putem dobândi pământ ş.a. Colaborează la revista Sămănătorul, dar se va simţi mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iaşi, Viaţa Românească. În anul 1919 editează, împreună cu Tudor Arghezi, la Iaşi, revista Însemnări literare. În decembrie, revista îşi anunţă încetarea apariţiei: Viaţa românească îşi porneşte iar munca pentru cultură şi folos. Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace. În editura revistei ieşene publică volumul de nuvele Umbre şi broşura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul, volumul Priveghiuri. Devine membru al Academiei Române în 1921. În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin. În 1928 publica povestirea Hanul Ancuţei, aparţinând perioadei de maturitate a scriitorului, fiind un volum de 9 povestiri, o imbinatie ideala a genului epic şi liric. În anul 1936 Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Mihai Codreanu şi Grigore T. Popa scot, începând cu luna ianuarie, revista lunară Însemnări ieşene. La moartea lui Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu va evoca cu cuvinte elogioase personalitatea criticului de la revista Viaţa românească. După anul 1947, scrisul său virează spre ideologia noului regim comunist, publicând opere afiliate curentului sovietic al realismului socialist, celebre fiind romanul Mitrea Cocor sau cartea de reportaje din URSS Lumina vine de la Răsărit. Ca recompensă pentru această orientare, devine preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, funcţia politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist şi se bucură de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta.

    Epoca în care scrie Sadoveanu este epoca marelui roman realist, dar şi a romanului modern. Cel ce a fost supranumit "Ceahlăul prozei româneşti" sau "Ştefan cel Mare al literaturii române" ori "... al treilea mare Mihai din istoria poporului roman" - Mihai Sadoveanu - una dintre principalele şi maiestuoasele coloane de lumină ale culturii şi ale existenţei noastre - şi-a consacrat extrem de bogata sa creaţie artistică, adunată în peste 120 de volume, unui singur erou: poporul român, surprins în diferite ipostaze şi întruchipări şi evocat în diferite momente, începând din cele mai îndepărtate timpuri ale alcătuirii fiinţei neamului şi până în contemporanietate.

  5. #25
    Data înscrierii
    09.12.2003
    Locație
    Chicago & Constanta
    Posturi
    13.508
    Putere Rep
    10

    Implicit Mihail Sadoveanu (continuare)

    Opera (selectiv)

    • Floare ofilită, nuvele (1905)
    • Mormântul unui copil (1905)
    • Amintirile căprarului Gheorghiţă (1905)
    • Vremuri de bejenie (1906)
    • La noi în Viişoara (1906)
    • Esopia (1906)
    • Însemnările lui Neculai Manea, nuvele (1906)
    • Oameni şi locuri (1907)
    • O istorie de demult (1907)
    • Duduia Margareta (1907)
    • Istoria marelui împărat Alexandru Macedon în vremea când era emirul lumii 5250 de ani (1907)
    • Povestiri de seară (1909)
    • Genoveva de Brabant (1909)
    • Cum putem scăpa de nevoi şi cum putem dobândi pământ (1909)
    • Cântecul amintirii (1909)
    • Apa morţilor (1911)
    • Povestiri de petrecere şi folos (1911)
    • Bordeenii, roman, (1912)
    • Un instigator(1912)
    • Privelişti dobrogene(1914)
    • Neamul Şoimăreştilor, roman (1915)
    • Foi de toamnă (1916)
    • Printre gene (1916)
    • 44 de zile în Bulgaria (1916)
    • Umiliţii mei prieteni (1917)
    • Umbre (1919)
    • În amintirea lui Creangă (1919)
    • Priveghiuri (1919)
    • Povestiri pentru moldoveni (1919)
    • Cocostârcul albastru (1921)
    • Strada Lăpuşneanu (1921)
    • Neagra Şarului (1922)
    • Pildele lui cuconu Vichentie (1922)
    • Lacrimile ieromonahului Veniamin (1922)
    • Oameni din lună (1923)
    • Ţi-aduci aminte (1923)
    • Războiul balcanic (1923)
    • Venea o moară pe Siret (1924)
    • Ţara de dincolo de negură (1926)
    • Dumbrava minunată (1926)
    • Povestiri pentru copii (1926)
    • Dimineţi de iulie. Stigletele (1927)
    • Demonul tinereţii (1928)
    • Hanul Ancuţei (1928)
    • Împărăţia apelor (1928)
    • O întâmplare ciudată (1928)
    • Olanda, reportaje de călătorie în Olanda (1928)
    • Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, roman (1929)
    • Baltagul, roman (1930)
    • Depărtări, roman (1930)
    • Măria Sa, puiul pădurii, roman (1930)
    • Nunta domniţei Ruxandra, roman (1932)
    • Uvar (1932)
    • Creanga de aur, roman (1933)
    • Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933)
    • Soarele în baltă sau aventurile şahului (1934)
    • Nopţile de Sânziene, roman (1934)
    • Viaţa lui Ştefan cel Mare, biografie (1934)
    • Trenul fantomă (1934)
    • Cele mai vechi amintiri (1934)
    • Cuibul invaziilor (1935)
    • Povestiri alese (1935)
    • Paştile blajinilor (1935)
    • Inima noastră, (1935)
    • Povestiri pentru copii (1935)
    • Cazul Eugeniţei Costea (1936)
    • Ion Creangă, conferinţă (1936)
    • Ion Neculce, conferinţă (1936)
    • Ţara cangurului (1937)
    • Istorisiri de vânătoare (1937)
    • Ochi de urs (1938)
    • Valea Frumoasei (1938)
    • Morminte (1939)
    • Fraţii Jderi, (1935-1942), vol I, Ucenicia lui Ionuţ, 1935, vol II, Izvorul Alb, 1936, vol III, Oamenii Măriei Sale, 1942
    • Divanul persian, roman (1940)
    • Cincizeci de ani de la moratea lui Creangă, conferinţă (1940)
    • Vechime (1940)
    • Ostrovul lupilor (1941)
    • Povestirile de la Bradu- Strâmb (1941)
    • Anii de ucenicie (1944)
    • Fantazii răsăritene (1946)
    • Caleidoscop (1946)
    • Nada Florilor, amintirile unui pescar cu undiţa (1951)
    • Nicoară Potcoavă, roman (1952)
    • Însemnări pe marginea articolului 80 (1952)
    • Aventuri în Lunca Dunării (1954)
    • Evocări (1954)

    Sursa: Wikipedia

  6. #26
    Data înscrierii
    28.04.2006
    Posturi
    2.254
    Putere Rep
    18

    Implicit Panait Istrati...



    Panait Istrati (n. 10 august 1884 Brăila — d. 16 aprilie 1935, Bucureşti, cu numele la naştere Gherasim Istrati) a fost un scriitor român de limbă română şi franceză.

    Viaţa
    Panait Istrati s-a născut în Brăila, ca fiu nelegitim al unei spălătorese, Joiţa Istrate şi al unui contrabandist grec.
    A copilărit în Baldovineşti, a terminat şase ani de şcoală primară, doi fiind nevoit să-i repete. Ca şi Maxim Gorki, scriitorul rus şi apoi sovietic cu care a fost comparat adesea, şi-a câştigat existenţa ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar şi al unui vânzător ambulant. O vreme a fost şi cărbunar la bordul navelor Serviciului maritim Român. În acest timp a citit cu aviditate tot ce i-a căzut în mână. Hoinărelile l-au purtat prin diferite oraşe: Bucureşti, Constantinopol, Alexandria din Egipt, Cairo, Napoli, Paris şi Lausanne.

    Primele încercări literare datează din 1907, cu preponderenţă făcând publicistică în presa muncitorească din România, debutul fiindu-i articolul Hotel Regina în revista România muncitoare. Între 1910-1912 îşi publică, în aceeaşi revistă, primele povestiri: Mântuitorul, Calul lui Bălan, Familia noastră, 1 Mai. Colaborează şi la alte ziare: Viaţa socială, Dimineaţa, Adevărul etc. Se apropie de cercurile socialiste.
    Trăind în sărăcie, bolnav şi singur, a încercat să se sinucidă în 1921 pe când era la Nisa, dar a fost salvat, iar în buzunar i s-a găsit o scrisoare netrimisă, adresată lui Romain Rolland. Acesta este avertizat şi îi răspunde imediat încurajându-l să urmeze cariera sa de scriitor. Povestirea Chira Chiralina a fost publicată în 1923, cu o prefaţă semnată chiar de Romain Rolland. A publicat romanele: (Ciulinii Bărăganului), Les récits d'Adrien Zograffi(Povestile lui Adrian Zograffi).

    Nicolae Iorga nu l-a apreciat deloc pe Panait Istrati. Într-un interviu luat de Ioan Massoff şi apărut în ziarul Rampa din 12 noiembrie 1924, Iorga declara:
    "Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicaţie. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. [...] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean". [2]
    În 1927 a vizitat Moscova şi Kiev (şi a asistat chiar la filmarea unui film despre călătoria sa acolo). În Rusia îl intâlneşte pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis (care îl va menţiona mai târziu în romanul său Zorba Grecul). În 1929 a călătorit din nou în Rusia sovietică. Voiajul său în Rusia a fost sursa de inspiraţie a operei Vers l'autre flamme-Confession pour vaincus (tradusă în limba engleză sub titlul The Confession of a Loser) în care denunţă abuzurile regimului comunist. Una din remarcile sale celebre la adresa regimului sovietic şi a omletei proverbiale: "Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?". Antologia Vers l'autre flamme cuprinde nu doar textul Spovedaniei unui învins a lui Istrati, ci şi alte scrieri căci Victor Serge este, de pildă, un alt autor. Publicarea cărtii va provoca izolarea scriitorului, acesta fiind abandonat de prietenii săi de ideologie socialistă (unii din prietenii săi comunişti considerându-l fascist).

    În 1930 se reîntoarce definitiv în ţară. Aici publică în 1933 eseul L’homme qui n’adhčre a rien, în care se conturează atitudinea sa în privinţa independenţei. Chintesenţa acestui eseu îi atrage vehemente contestări.
    A fost tratat de T.B.C. în Franţa la Nisa şi apoi a revenit la Bucureşti. Izolat, singur şi bolnav de tuberculoză, a murit la sanatoriul Filaret.

    Prozele şi romanele sale descriu lumea proletariatului, pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape, mirificele ţinuturi ale Brăilei natale, Delta Dunării, un amestec de rase şi religii, şi diverse oraşele din Europa prin care a trecut de-a lungul vieţii. Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză şi română, a fost tradusă în peste 30 de limbi.

    Bibliografie selectivă
    Alexandru Oprea-"Panait Istrati",Editura pentru literatură",1964;Alexandru Oprea-"Prozatori iluştri-Procese literare"-Editura Albatros,1971;"Panait Istrati notre contemporain-Le Livre du Centenaire",Edisud et Les Amis de Panait Istrati,1984;Constandina Brezu Stoian-"Panait Istrati-photographe-photographié,Editura Meridiane,1984;Mircea Iorgulescu- Celălalt Istrati, Editura Polirom, 2004, ediţia întâi, Spre alt Istrati, (1984) .
    Cicluri autobiografice
    Povestirile lui Adrian Zografi
    Ciclul Viaţa lui Adrian Zografi din care de remarcat romanele si povestirile:
    Chira Chiralina (1924)
    Moş Anghel (1924)
    Codin (1925)
    Prezentarea haiducilor (1925)
    Domniţa din Snagov (1926)
    Mihail (1927)
    Ciulinii Bărăganului (1928)
    Casa Thüringer (1933)
    Biroul de plasare (1933)
    Răsarit de soare (1934)
    Spovedania unui învins, (1929), reeditată la editura Gramar în 2006.

    Postum
    Opere (6 volume) (1966 - 1974)
    Ecranizări
    Kira Kiralina, film mut sovietic, 1927, regia: Boris Glagolin
    Ciulinii Bărăganului, coproducţie Franţa-România, 1957, regia: Louis Daquin, Gheorghe Vitanidis. Ecranizare după romanul omonim.
    Codin (Codine), coproducţie Franţa-România, 1962, regia: Henri Colpi. Ecranizare după romanul Copilăria lui Adrian Zograffi. Scenariul: Dumitru Carabăţ, Henri Colpi, Yves Jamiaque. Premiul pentru Cel mai Bun Scenariu, Festivalul de film de la Cannes, 1963.
    Balkán! Balkán! coproducţie Ungaria-Franţa-Turcia, 1993, regia: Maár Gyula. (Ecranizare după Chira Chiralina.)
    (sursa-wikipedia)

  7. #27
    Data înscrierii
    28.04.2006
    Posturi
    2.254
    Putere Rep
    18

    Implicit Ioan Budai-Deleanu...

    Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara - d. 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric şi jurist român, reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene.

    Familia
    A fost primul dintre cei zece copii ai preotului greco-catolic Solomon Budai din Cigmău.

    Studii
    Studii elementare la Cigmău. A urmat seminarul greco-catolic din Blaj (din 1772) şi apoi Facultatea de Filosofie din Viena (1777-1779). Trece la Facultatea de Teologie (1780-1783) ca bursier al Colegiului Sf. Barbara. Obţine titlul de doctor în filosofie. Câştigă o solidă cultură umanistă şi adânceşte studiul limbii latine şi învaţă limbile germană, franceză şi italiană. În timpul studiilor de la Viena, proiectează întocmirea unui lexicon, în 10 volume, pentru care culege material. Este unul din reprezentanţii de frunte ai Şcolii Ardelene. În timpul studiilor de la Viena i-a cunoscut pe Samuil Micu, Petru Maior şi pe Gheorghe Şincai. A împărtăşit convingerile iluministe ale acestora.

    Activitatea pedagogică, administrativă şi ştiinţifică
    La Viena, îndeplineşte – pentru un timp – slujba de psalt la biserica Sf. Barbara. Este profesor şi prefect de studii, pentru scurt timp, la seminarul de la Blaj (1787). A intrat în conflict cu episcopul Ioan Bob şi a renunţat la intenţia de a fi hirotonisit ca preot. S-a stabilit la Liov, unde a obţinut, prin concurs, postul de secretar juridic al tribunalului provincial. În 1796 este avansat consilier la Curtea de Apel, funcţie pe care o deţine tot restul vieţii. Elaborează numeroase lucrări, cele mai multe rămase însă în manuscris, şi publicate – doar în parte – mult după moarte sa. Îl preocupă domenii variate: drept, pedagogie, istorie, etnografie, lingvistică şi literatură. La scrierile originale se adaugă traduceri de opere legislative şi literare.

    Activitatea literară
    Autorul primei epopei în limba română, "poemationul eroi-comic" Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, ediţie definitivă de Jacques Byck, 1800-1812. Opera sa reprezentativă (poemul eroi-comic "Ţiganiada") tratează un subiect alegoric cu tendinţe satirice antifeudale şi anticlericale. Un alt poem satiric (Trei viteji), rămas neterminat, valorifică motive din "Don Quijote" de Cervantes.

    Lucrări literare
    Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, Iaşi, În revista "Buciumul Român" I, 1875; II, 1877
    Trei Viteji, poem satiric, Bucureşti, Ed. Ancora, 1928


    Filologice
    Temeiurile gramaticii româneşti, manuscris, 1812
    Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti, lucrare neterminată, manuscris (tipărită parţial de Gh. Bulgăr, Bucureşti, 1957)
    Teoria ortografiei româneşti cu litere latineşti, manuscris, ciorna unei scrisori ample
    Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae, 1812
    Lexicon românesc-nemţesc şi nemţesc-românesc, Liov, 1818
    Scrieri lingvistice, Bucureşti, 1970


    Istorice
    De originibus populorum Transylvaniae
    De unione trium nationum Transylvaniae
    Kurzgefasste Bemerkungen über Bukovina (publicată, în traducere românească, cu titlul "Scurte observaţii asupra Bucovinei" în "Gazeta Bucovinei" IV, 1894)
    Hungaros ita describerem
    Hungari vi armorum Transylvaniam non occuparunt


    Juridice
    Rândueala judecătorească de obşte, Viena, 1787, traducere
    Pravila de obşte asupra faptelor rele şi pedepsirea (a pedepsirii) lor, Viena, 1788, traducere
    Carte de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor rele, Cernăuţi, 1807, traducere
    Codul penal, Liov, 1807
    Codul civil, Liov, 1812


    Pedagogice
    Carte trebuincioasă pentru dascălii şcoalelor de jos, Viena(?), 1786


    Ţiganiada
    Autorul şi-a declarat el însuşi modelul, cel al literaturii neserioase, început încă din antichitate de Homer prin Bătălia şoarecilor cu broaştele. În Epistola închinătoare către Mitru Perea îşi alcătuieşte, ca Cervantes, o biografie fantezistă de ţigan supus austriac, care a participat la campania din Egipt a lui Napoleon şi a rămas acolo. În finalul scrisorii parodiază proiectele Şcolii Ardelene de a evoca veridic trecutul naţional.
    Ţiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă şi cu o acţiune mai complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată şi mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decît tîrziu, publicată mai întîi într-o revistă obscură, Buciumul român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.
    Opera aparţine genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.
    Subiectul.
    Cele douăsprezece cînturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile ţiganilor înrolaţi în armata lui Vlad Ţepeş, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii pămînteni au duşmani şi protectori supranaturali.
    Autorul are simţul artei ca joc, subiectul şi personajele fiind pretexte pentru o „comedie a literaturii” (N. Manolescu). De aceea, universului naraţiunii îi corespunde un metaunivers, prezent în subsolul paginilor şi alcătuit dintr-o armată de critici care supun „adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de contestaţii umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este de asemenea parodic, ficţiunea amestecîndu-se cu critica ficţiunii, pentru că autorul „are simţul artei ca joc, intuiţia gratuităţii şi a absurdităţii” (N. Manolescu). Există, deci, două niveluri ale operei:
    a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice şi a preocupării pentru stomac” (N. Manolescu), care parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiţi de altădată), muza inspiratoare, devenită aici o femeie cîrtitoare cu gură mare şi minte puţină, sau lumea pe dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată ŕ ţiganilor şi sfîrşeşte cu încăierarea acestora (întîi ordinea, apoi haosul);
    b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităţilor de receptare a textului: Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală; Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura naivă; Erudiţian, care recunoaşte împrumuturile de la alţi scriitori, este lectura savantă.
    Stilul.
    G. Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa talentului descriptiv. Invenţia verbală începe de la numele ţiganilor, „un grotesc de sonuri” (Aordel, Corcodel, Cucavel, Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman, Ciormoi, Dîrboi etc.), trece prin invenţii onomatopeice unele atît de fireşti încît „trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă ele nu circulă” şi ajunge la modelarea lor în scopuri prozodice, schimbîndu-le genul şi terminaţia pentru a le face să rimeze (dracă, palată, copace etc).
    În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu evidenţiază valoarea Ţiganiadei printr-o comparaţie: „Ţiganiada este un Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei”.
    (sursa-altmariusliterar)

  8. #28
    Data înscrierii
    28.04.2006
    Posturi
    2.254
    Putere Rep
    18

    Implicit Otilia Cazimir....



    Otilia Cazimir (n. 12 februarie 1894, Cotu Vameş, judeţul Neamţ - d. 8 iunie 1967, Iaşi) este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, cunoscută şi ca autoarea unor versuri pentru copii.
    Acest pseudonim i-a fost ales de către scriitorul Mihail Sadoveanu şi de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut noul nume după cum spune: "Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi <Otilie> pe care am întâlnit-o în viaţă - fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară - era proastă, grasă şi buboasă...".



    Biografie
    Era cel de-al cincilea copil al învăţătorului Gheorghe Gavrilescu. Şi-a petrecut copilăria în satul natal şi a început să scrie poezii de când era mică. A urmat cursurile liceale şi universitare la Iaşi, oraş în care şi-a petrecut întreaga viaţă. A debutat în anul 1912 în revistă "Viaţa românească", în care îşi va tipări majoritatea scrierilor. Între anii 1937-1947 a îndeplinit funcţia de inspector al teatrelor din Moldova. Părinţii îi spuneau în copilărie Luchi. Din proza sa autobiografică "A murit Luchi" aflăm că numele de Luchi dispare odată cu intrarea în şcoală, când fetiţa a crescut şi a devenit elevă. Atunci când este strigată de învăţătoare pe numele ei adevărat, fetiţa nu răspunde, pentru că pe ea toată lumea o strigă Luchi. O colegă îi explică învăţătoarei că acasă i se spune "Luchi, ca la caţei!". Mica poetă se simte ruşinată şi îşi spune în sinea ei: "Mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot!"

    În copilărie a simţit lipsa prietenilor de joacă, după cum ea însăşi mărturiseşte: "Am fost o fetiţă tare cuminte. Toţi erau mai mari decât mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toţi. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările, când se topeau zăpezile".

    Otilia Cazimir iubea copiii şi a început să realizeze creaţii literare pentru ei: "Gingăşia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei văzând, scriindu-le poezii vesele cu o nuanţă uşoară de ironie"... "Am început prin a spune copiilor poveşti şi, abia mai târziu, am început să scriu pentru ei. Totul se datorează pasiunii mele precoce pentru astronomie. Când eram o <<mătuşică>> abia ieşită din şcoala primară, le povesteam nepoţilor mei, de care nu mă despărţeau decât câţiva ani, despre stele". La revista "Viaţa românească" l-a cunoscut pe George Topârceanu. Între ei s-a legat o strânsă prietenie şi o adevărată poveste de dragoste.

    Premii şi distincţii
    Pentru bogata sa activitate literară a primit numeroase premii şi distincţii: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Naţional pentru Literatură (1937), Ordinul Muncii (1954)


    Volume de versuri
    A publicat aproape 60 de volume de poezii. Din creaţia sa se detaşează câteva titluri:

    Jucării,
    Baba iarna intră-n sat,
    Lumini şi umbre,
    Fluturi de noapte,
    Cântec de comoară,
    Poezii,
    Versuri

    Proza autobiografică

    Grădină cu amintiri,
    Prietenii mei, scriitorii,
    A murit Luchi
    "Cumatra vulpe"
    (sursa-wapediamobi.ro)

  9. #29
    Data înscrierii
    28.04.2006
    Posturi
    2.254
    Putere Rep
    18

    Implicit George Toparceanu...




    George Topârceanu (1886 - 1937)

    Date biografice
    George Topîrceanu s-a născut pe 21 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul "Doamna Elena ", amândoi din părţile Sibiului.
    Era cel de-al doilea copil al soţilor Ion si Paraschiva Topârceanu.
    În 1893 a mers pentru prima oară la şcoală; una mărginaşă din Bucureşti.
    Ultimele clase ale şcolii primare le-a făcut la Suici-Argeş, între anii 1895-1898. Tot atunci şi tot la Argeş au avut loc şi primele încercări literare.
    În 1898 se înscrie la liceul "Matei Basarab" din Bucureşti de unde mai apoi, în 1901 se transferă la liceul "Sf. Sava".
    Adevăratul său debut literar se produce în 1904, la revista umoristică; "Belgia Orientului".
    Din 1905până în 1907 publică versuri sentimental-epigonice în revistele: "Duminica", "Revista noastră", "Revista ilustrată" şi altele.
    Îşi incheie studiile liceale în 1906, după care se înscrie la Facultatea de drept, pe care însă nu o va termina.
    Anul 1907 îl găseşte colaborator la "Viata literară si artistică", revistă condusă de George Coşbuc.
    În 1909 părăseşte Facultatea de drept şi se înscrie la Facultatea de litere. Totodată publică în "Viaţa românească" şi, sporadic, în alte reviste.
    Poeziile: «Noapte de mai», «Balada chiriasului grăbit» şi «Balada popii din Rădeni» le publică în 1910.
    Se stabileşte la Iaşi (1911), unde devine secretar de redacţie la revista "Viaţa românească". Publică proză, poezii, cronici teatrale etc.
    Se căsătoreşte cu Victoria Iuga (1912), în acelaşi an i s-a născut primul fiu, pe care l-a botezat cu numele Gheorghe.
    Împreună cu M. Sevastos redactează revista "Teatrul" în 1912-1913, activitate întreruptă din cauza războiului balcanic, la care ia şi el parte.
    Primele volume ale lui G. Topârceanu, «Balade vesele» şi «Parodii originale», apar abia în 1916.

    Mobilizat, participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916) şi rămâne în captivitate până în 1918. Experienţa celor două campanii şi a prizonieratului va fi evocată în proza sa.

    În 1918 colaborează la ziarul "Lumina" al lui Constantin Stere (Bucureşti). Publică «Balada morţii» şi «Note memorialistice». Un an mai târziu, 1919, se întoarce la Iaşi. În colaborare cu Mihail Sadoveanu redactează revista «Însemnări literare». Publică «Balada munţilor» şi «Rapsodii de toamnă».
    Volumul: «Balade vesele si triste» apare un an ami târziu: 1920 ca în 1921 să-i apară ediţia a II-a a Parodiilor originale, care va fi republicat în 1927 (ediţia a III-a).
    În 1926 George Topârceanu devine laureat al Premiului naţional de poezie. La 7 mai, acelaşi an, este numit director al Teatrului Naţional din Chişinău.
    Volumele: «Migdale amare» (prima ediţie) şi «Balade vesele şi triste» (ediţia a III-a), îi apar în 1928. Doi ani mai târziu (1930) este numit inspector general teatral pentru Moldova.
    «Balade vesele si triste» apar în a IV-a ediţie în anul 1931. Un an mai târziu, 1932, apare a IV-a ediţie a Parodiilor originale.
    În 1933 rosteşte la Bucureşti conferinţa: «Cum am devenit moldovan?» iar la Iaşi, doi ani mai târziu o conferinţă asemănătoare, intitulată: «Cum am devenit ieşean?». În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat). Este ales Membru corespondent al Academiei (1936). Evoluând de la sentimentalismul epigonic al începuturilor către o poezie impregnată de un umor parodic, autoironie şi uşoară melancolie, Topîrceanu este o voce distinctă în poezia românească. Ironizând contrafacerea, poncifele poetice, moda "modernistă", el cultivă cu fantezie tradiţii mai vechi ale lirismului românesc, situându-se în prelungirea unor filoane din George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghel stăpân pe o tehnică rafinată a versificaţiei.

    Este ales membru corespondent al Academiei Române în 1936, an în care îi apare volumul: «Pirin-Planina».
    La 7 mai, 1937 la Iaşi, se stinge din viaţă răpus de cancer la ficat. Este înmormântat în cimitirul «Eternitatea», din Iaşi.

    Opere
    Balade vesele Şi triste, Bucureşti (1916)
    Parodii originale, Bucureşti (1916)
    Amintiri din luptele de la Turtucaia, Bucureşti (1918)
    Strofe alese. Balade vesele şi triste, Iaşi (1920)
    În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, Iaşi (1920)
    Migdale amare, Bucureşti (1928)
    Scrisori fără adresă, proză umoristică şi pesimistă, Bucureşti (1930)
    Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate, Bucureşti (1936)
    (sursa-wikipedia si agonia.ro)

  10. #30
    Data înscrierii
    28.04.2006
    Posturi
    2.254
    Putere Rep
    18

    Implicit Marin Preda...




    Marin Preda


    Naştere – 5 august 1922
    Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman
    Deces – 16 mai 1980 (57 ani)
    Mogoşoaia
    Profesiune – nuvelist, romancier şi scriitor
    Naţionalitate – român
    Genuri – roman
    Marin Preda (n. 5 august 1922, Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman — d. 16 mai 1980, Mogoşoaia) a fost un nuvelist, romancier, scriitor şi director de editură român.


    Copilăria
    La 5 august 1922, în comuna Siliştea-Gumeşti, plasa Balaci, judeţul Teleorman, se naşte Marin Preda, fiu al lui Tudor Călăraşu „de profesie plugar" şi al Joiţei Preda. Copilul va purta numele mamei, întrucât părinţii nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joiţa Preda putea primi pensie în continuare ca văduvă de război. Joiţa venea cu două fete din prima căsătorie: Măria (poreclită Alboaica - după numele bărbatului) şi Miţa (Tita). Tudor Călăraşu avea şi el trei băieţi cu prima soţie care-i murise: Ilie (Paraschiv), Gheorghe (Achim) şi Ion (Nilă). În familia celor doi soţi se mai nasc: Ilinca, Marin şi Alexandru (Sae).[1]

    Copilul Marin Preda îşi petrece copilăria în această familie numeroasă care - în ciuda celor două loturi de pământ „primite la împroprietărire” — nu este lipsită de griji.

    În septembrie 1929 învăţătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin Preda în clasa I, însă tatăl, care şi-a dat copiii la şcoală numai la vârsta de 8 ani, nu-l lasă să frecventeze. Anul următor este reînscris în clasa I, la Şcoala primară din satul natal. Dar, ca în orice familie de la ţară, copilul participă şi la treburile gospodăreşti (păzitul vitelor, munca la câmp), ceea ce face ca în primele clase să absenteze adesea de la şcoală. Dar treptat - treptat, se dovedeşte printre elevii cei mai buni din seria sa, obţinând premiul cu coroniţă (scenă evocată în Moromeţii).

    Anul 1933 — 1934 (clasa a IV-a) este unul dintre cei mai grei din viaţa şcolarului: tatăl nu-i mai poate cumpăra cărţi şi se îmbolnăveşte de malarie. Învăţătorul îi arată multă bunăvoinţă, îl ajută să termine anul şcolar şi-i împrumută cărţi. Când nu găseşte cărţi noi în sat, merge să împrumute în comunele vecine: „Cum adică - exclamase odată tatăl surprins - să faci treizeci de kilometri până la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Şi să-l fi pus la o treabă mai mică decât asta, ar fi ieşit gălăgie mare...”. Cu rugăminţi repetate şi insistenţe, obţine de la mama sa promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la „şcoala de învăţători”.

    Între 1934 - 1937 urmează clasele V - VII, având ca învăţător pe Ion Georgescu din Balaci, un sat vecin. Dascălul îşi va reaminti la bătrâneţe că elevul Marin Preda „era un visător în clasă” dar „se descurca bine, la scris”, la o temă dată despre Unirea Principatelor făcând o „lucrare senzaţională”.

    Plecarea din satul natal
    În 1937, evitând Şcoala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reşedinţa judeţului Teleorman), unde taxele erau prea mari, se prezintă la Şcoala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei. (Fiecare judeţ având o şcoală de învăţători, erau preferaţi la examene cei din judeţul respectiv.) Tatăl intenţionează acum să-l dea la o şcoală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroşi, de la care elevul Marin Preda îşi procura cărţi, şi îl duce la Şcoala Normală din Abrud, unde reuşeşte la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieţii de normalist internist, este mulţumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni, ba chiar vacanţa de iarnă a anului 1939 şi-o petrece la un coleg din Abrud.

    În toamna lui 1939 este transferat la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei, unde îşi continuă studiile încă un an. Ca şi la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română şi chiar matematici. În şedinţele Societăţii literare din şcoală este remarcat de profesorul Justin Salanţiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societăţii scrie şi citeşte câteva schiţe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista şcolii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viaţă transilvană vor fi evocaţi în „Viaţa ca o pradă” şi în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primeşte o repartiţie pentru o şcoală similară din Bucureşti.

    În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare şi ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiaţii ardeleni şi se întâlneşte cu siliştenii lui stabiliţi în Bucureşti. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” şi în „Viaţa ca o pradă”.

    La sfârşitul anului şcolar 1940-1941 (urmat şi cu ajutorul directorului şcolii), susţine examenul de capacitate, însă datorită greutăţilor materiale se hotărăşte să renunţe la şcoală.

    În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereuşind să publice nimic şi nici să-şi găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc şi să înţeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna şi toată iarna lui 41 - 42. Doar lucruri fără legătură, nefireşti... N-aveam unde dormi, era lapoviţă prin tot Bucureştiul, şi umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua şi toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.

    În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obţine viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.

Pagina 3 din 5 PrimulPrimul 12345 UltimulUltimul

Subiecte similare

  1. Romani celebri – Medicina
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 9
    Ultimul post: 28.07.2010, 16:26
  2. Romani celebri-Istorie
    De christianT în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 14
    Ultimul post: 13.04.2009, 15:38
  3. Romani celebri - Chimie
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 4
    Ultimul post: 10.03.2009, 11:57
  4. Romani celebri – Biologie
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 8
    Ultimul post: 04.03.2009, 11:36
  5. Romani celebri - Sport
    De sorin în forumul Romani celebri-savanti,scriitori,oameni de stiinta,sportivi
    Răspunsuri: 8
    Ultimul post: 02.02.2009, 18:22

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •