PDA

Arată versiune întreagă : Promisiunea



christianT
27.01.2008, 11:08
Promisiunea






"Heureux ceux qui n'ont pas vu, et qui ont cru!" Jean 20, 29






Ploua. Stropii de ploaie, mici si reci, il loveau fara incetare peste fata facandu-l sa se retraga si mai mult in el insusi. Cu mainile adanc infundate in buzunar, inainta fara nici o tinta pe strazile acelui oras strain. Se implineau deja cateva ore bune de cand tot ratacea fara nici o tinta si tot nu reusea sa-si aminteasca ce cauta acolo si prin ce accident nefericit al sortii nimerise pe acele strazi, ce serpuiau obositor printre case de culori cenusii. Cu priviri tacute, cauta un raspuns inspre oamenii care treceau tacuti pe langa el, incercase sa-i abordeze, sa le vorbeasca, sa inteleaga unde se gasea, dar fiecare incercare a lui era sortita esecului, dintr-un motiv care nu-l putea intelege nimeni nu parea sa-l bage in seama.
Era istovit, buzele il ardeau intr-o sete cumplita, era infometat si foarte trist, insa suferinta cea mai atroce era ca nu-si amintea cine este, cum se numea si de unde vine, de parca un magician printr-o cruda joaca ii stersese totul din memorie.
Incercase de multe ori sa-si aminteasca cine este, de unde vine, insa fiecare incercare fu un esec ce-l chinuia in permanenta marindu-i tot mai mult angoasa ce-i chinuia sufletul.
Singurul lucru de care era constient nu era decat acest prezent bizar sub o ploaie marunta, intr-un oras care nu-i amintea de nimic, cu strazi pline de mazga, lungi si obositoare si cu oameni tacuti ce se grabeau Dumnezeu stie spre ce directie.
De la un timp observa insa ca pasii, impotriva vointei lui, pareau ca-l duc spre o anumita destinatie, atunci cand ajungea la o rascruce alegea o anumita directie, fara sa piarda nici macar o secunda pe ganduri.
Ajunsese pe o strada pe care se afla o biserica, cand simti un miros de pamant reavan amestecat cu parfumul florilor de toamna din gradinile caselor frumos aliniate pe langa care trecea.
Mirosul ii aminti de ceva, insa nu putu sti exact ce anume, era ca un sentiment straniu de deja-vu ce-i izvorea dintr-o data din vidul rece ce-i acopera memoria.
Incercand sa-si aminteasca de unde-i venea aceasta ciudata amintire, ceva ca o forta nevazuta, il facu sa se opreasca in fata unei case.
Era o casa mare boiereasca cu acoperis de tigla si cu pereti ruginii, ce fusese candva de un galben pal, geamurile erau prafuite iar draperiile trase ca si cum nimeni nu mai locuia acolo.
Scartaitul portii ruginite il facu sa tresara din nou...

Raven
28.01.2008, 09:34
[QUOTE=christianT]</span>

31.01.2008, 10:58
Foarte frumoasa, povestirea ta, Christian T , ma bucur ca am poposit aici, s-o citesc. Ai ceva din Mircea Eliade, dar esti si original! Felicitari!
Pe langa talentul tau literar, m-a mai impresionat ceva. Mi-ai evocat prin scrierea ta, pe strabunica mea, care, asemeni bunicii descrise de tine, m-a calauzit spre Lumina si Adevar. Cat eram o copila, ma lua de manuta si ma ducea la biserica, sa ma impartasesc cu flori si lumanari in manute, la Sf. Pasti, apoi imi vorbea de viata lui Iisus Hristos, Mantuitorul omenirii, si ma invata sa nu mint, sa nu judec si sa fiu buna si ascultatoare. Datorita ei, azi cred in dumnezeu, am o viata lina si senina, cu ajutorul credintei, de aceea ii multumesc acelei strabunici, ca a trecut prin viata mea, atat de devreme, desi a trebuit sa plece, la o vreme... Am visat-o o data, demult, in costum popular , cu ie si fota, cum avea ea prin lazile ei, imi zambea si era fericita.

Ai talent si vei aduce multa alinare, unor suflete, prin scrisul tau, plin de sensibilitate si farmec.
Te sfatuiesc sa mai scrii, succes!