PDA

Arată versiune întreagă : La moară



visatorul
08.03.2012, 01:26
LA MOARĂ

Dis de dimineață, bunicul zis Romi după unii și Cuzu după alții, dă deșteptarea mie și fratelui meu Petrișor, cu gândul plecării la moară. Cu ochii cârpiți de somn, dar bucuroși nevoie mare, ne îmbrăcăm mai mult pe bâjbâite, încurcând din greșeală încălțările. Așa, că, având unul din teneși schimbați între noi, alergăm după bunicul să primim burdufelul cu boabe, încărcat cu grijă de către acesta.
Observând mersul nostru șchiopătat, moșul realizează imediat cauza și râzând, ne ajuta să schimbăm teneșii buclucași.
- Măi năpârstocilor, mai potolițivă din ale trăsnăi, că acum pun toiagul pe voi!
Dar noi știm bine firea moșului și cuminți, primim câte o desăguță cu boabe de porumb, pe care acesta ne-o fixează bine pe spate, cu câte două curmeie de cânepă.
- Al meu e mai mare și mai greu!
Este glasul lui Petrișor, care strâmbându-se se trântește pe spate, în șanțul de pe marginea drumului.
Văzând că nu este băgat în seamă, ștrengarul începe să țopăie în jurul bunicului, vroind să obțină promisiunea acestuia că ne va lua la pescuit în iazul morii.
Și așa, mai îmboldiți de moș, mai hârjonindu-ne între noi, ne deplasăm pe drumul plin de colb ce șerpuiește între ultimele case ale satului. Deodată, drumul se îngustează și incepe atacul unei pante, ce ne silește să ne înșirăm unul după altul. Coloana se încheie cu bunicul, care din mers a înhățat o frunză potrivită de salcie, pe care cu pricepere o strecoară între buze, șuierînd un cântec ce îndeamnă la joc.
În fața noastră se deschide întreaga vale, în toată splendoarea ei. Apa șerpuiește pe lângă malurile acum tot mai înalte, dar imediat mai jos lărgite prin câteva șleauri, apa se potolește, provoacând domolirea vâltorii.
Aici, Petrișor începe să țopăie, cu gândul la o bălăceală într-unul din tăurile ce străjuiesc firul apei.
- Bunicule, mă apasă desaga, te rog să ne odihnim oțâră!
Moșul, zâmbind pe sub mustață, îi spune împielițatului:
- Bine nepoate, doar cât îmi fumez eu pipa asta!
Moșu așează ușor desaga pe marginea înaltă a drumului, iar din buzunarul vestei scoate punga de tutun si pipa îmbătrânită de vreme. Noi, de abia așteptând odihna moșului, arucăm din mers desăguțele și teneșii din picioare și intrăm in apele învolburate de munte. Țipă moșul la noi:
- Aveți grijă la sforul apei, împielițaților!
Tacticos moșul, după ce a umplut pipa cu tutunul uscat și plăcut mirositor, aprinde amnarul, bătând cu grijă iasca cu piatra albă ce-i lucește în mâna.
Noi, uitând de toate, dar mai ales de greutatea micilor poveri lăsate pe mal, ne hârjonim, ba înotând câțiva metrii în apa puțin adâncă, ba aruncând cu jeturi de apă unul în altul, având grijă să-l stropim bine și pe bunicul.
Acesta, se ferește cu dibăcie și râzând, ne ameniță cu palma ce ne așteaptă când va pune mâna pe noi.
Scuturând pipa de acum arsă, moșul o îndeasă în buzunarul ascuns din brăcinar și înhață desaga cu boabe pe care o aruncă cu ușurință pe umăr. Zâmbind, acesta zice:
- Haideți la drum năpârtstocilor, că ne prinde noaptea până la moară!
Cu regret ieșim pe mal și îmbrăcându-ne din mers, ne ajutăm reciproc sa ridicăm pe spate desăguțele, grăbind pasul să-l prindem din urmă pe bunicul.
In fața noastră, după depășirea unui pâlc de arini și sălcii, apare vârful țuguiat al morii. Moșul, înaintează mai sprinten, fluierând ușor din frunză o învârtită de pe la noi.
Deodată, eu și Petrișor uităm de toate greutățile și, alergând spre ușa morii, azvârlim pe prispă desagii cu boabe. Furios, bunicul ne ajunge din urmă și recupereză pe rând desăguțele noastre, așeazându-le cu grijă lângă coșul morii.
- Stați pe aproape băieții mei, căci trebuie să mă ajutați să pornim hărăbaia!
Luând un hârleț dosit după ușa morii, moșul o pornește voinicește pe cărăruia ce urcă pe lângă albia acum secată a unui braț al râului, oprindu-se la locul de întâlnire cu acesta. Aici, scuipând voinicește in palme incepe să dărâme digul format din crengi, pietre și nisip, lăsând liberă calea apei spre roata morii.
Curioși nevoie mare, alergăm după bunicul să vedem tot ceea ce face, iar cu picioarele goale învârtim „morișca” noastră în vâltoarea creată de puhoiul de apă ce năvălește spre zbaturile morii.
Luându-ne de câte o mână pe fiecare, moșul pornește grăbit spre ușa morii spunând: - Voinicilor, haide-ți să punem de măcinat, că ne prinde noaptea departe de casă!
Moara are o singură odaie, mare și cu multe cotloane, unde sunt așezate vatra, patul, o masă mică și rotundă cu trei picioare, niște polițe de lemn înșirate de-a lungul pereților, iar în mijloc tronează râșnița propriu zisă. Pe mijloc, la înălțimea capului bunicului, o grindă mare și groasă străbate încăperea, de ea fiind fixate acoperișul și stâlpul de susținere a morii.
Cu îndemânare, bunicul ridică piedica morii, pornind hărăbaia, într-un zgomot asurzitor.
Și acum, mare minune! În fața ochilor noștri, o roată mare din piatră se învârte amețitor și înghite, printr-un coș așezat deasupra ei, desăguțele noastre cu boabe.
- Așezați repede copaia, că se risipește mălaiul pe jos!
Țopăind plin de neastâmpăr, Petrișor înhață copaia de după vatră și o așează sub râșnița morii. Deodată, un șuvoi de auriu de făină începe să se reverse, însoțit fiind de un nor de pulbere ce plutește în întreaga încăpere. Dând din mâini și tușind de zor, ne învârtim în jurul moșului, care fixează mai bine copaia de lemn sub jetul de făină.
Ridicâdu-se brusc cu gândul de a închide ușa, moșul nu apucă să ferească grinda aflată deasupra sa și o pălește cu capul, iar căciula îi zboară la picioarele noastre. Iritat de chicotelile noastre, bunicul își freacă cucuiul din frunte și suduie de mama focului. Apoi, se liniștește dintr-o dată, începând să glumească cu noi.
- Sper ca până deseară să nu-mi umplu capul de cucuie!
Cu îndemânare, mosul așează cele necesare pentru a rămâne la moară peste noapte. Astfel, întinde o scoarță peste patul încăpător de lângă vatră, unde urmează să ne odihnim peste noapte, iar pe masuța joasă cu trei picioare așează cu grijă blidul și lingura de lemn, pungulița cu sare, iasca și amnarul pentru aprinderea focului.
Ciupindu-ne ușor de urechi, bunicul ne îndeamnă să adunăm vreascuri din pădure pentru aprinderea focului în vatra morii.
- Vreau a vă coace niște turte gustoase de malai, zice vesel moșul nostru.
Ieșind ca din pușcă pe ușa larg deschisă, eu și Petrișor ne întrecem pe potecuța din spatele morii, țipând în gura mare și hârjonindu-ne de zor. In fața mea, neastâmpăratul lovește cu picioarele tot ce s găsește pe potecă, de la pietre la crenguțele de lemn căzute de-a valma din copaci. Deodata, neastâmpăratul își face vânt și sare peste un băț ce lemn ce ocupă de-a curmezișul poteca, în timp ce eu înlemnesc efectiv, privind la acesta. Și aveam și de ce, deoarece bățul în cauză, de circa un metru lungime, avea și cap și coadă de viperă, iar după saltul lui Petrișor aceasta se săltase și mă privea sâsâind amenițător.

visatorul
08.03.2012, 01:29
Alarmat de țipetele noastre, moșul vine în grabă la locul faptei, unde înțelege pe loc despre ce este vorba. Agitând toiagul său noduros, acesta mă împinge intr-o parte și reușește să zdrobeasca capul șarpelui, cu mai multe lovituri aplicate cu meșteșug. Apoi, îl prinde sub talpa opincii, așteptând să se liniștească din zbaterea sa nebunească.
- Acum nu vă mai poate face nimic, spune bunicul împingând șarpele mort in afara potecii, după un tufiș inflorit de mur.
După așa intâmplare, ne apucăm cuminți să strângem vreascuri, insoțiți fiind de glumele moșului nostru.
Plini de veselie, ne întoarcem la moară cu brațele pline de lemne, unde le așezăm grămadă lângă vatră. Piatra morii se învârtește amețitor, în timp ce șuvoiul auriu de făină dă să se reverse peste marginile copăii.
- Ține-ți vârtos de gura desagilor, să punem mălaiul în ele!
Așa grăiește moșneagul, agitând de zor scafa cu care încarcă desăguțele noastre. Cum scafa subtire din coajă de dovleac se crapă, bunicul continuă să golească copaia, folosind cu pricepere căușul palmelor sale.
Odată umplute, desăguțele noastre sunt legate vârtos la gura de către moș, cu câte un curmei de sfoară.
Sprijinându-se ușor de tocul ușii, bunicul își scoate cușma de pe cap cu o mână, iar cu cealaltă își șterge fruntea nădușită. Deodată, glasul strident al lui Petrișor se face auzit, neastâmpăratul strigând după bunicul, pentru ajutor.
Profitând de neatenția moșului, acesta se strecurase lângă iazul morii unde, în încercarea lui de atingere cu picioarele a zbaturilor, scăpase una din încălțări în apele foarte agitate. Numai mâna vârtoasă a moșului l-a ferit pe Petrișor să nu cadă în vîltoarea iazului morii.
Primind o binemeritată scatoalcă după ceafă, împielițatul este așezat pe prisma morii, unde continuă să se smiorcăie și să ceară bunicului să-i recupereze ciubota pierdută.
- Las' pe mine nepoate, căci și așa vream să prind un pic de pește!
Dezbrăcat până la brâu, moșul se lasă ușor să alunece în apele agitate din iazul morii. Ferind pe cât posibil zbaturile, acesta se apropie de maluri, unde își strecoară cu abilitate mâna în găurile săpate de apă. Cu mișcări iuți, acesta scoate de cel mai multe ori mâna în care ține strâns o mreana, pe care o aruncă cu pricepere pe mal, lângă noi. Țipînd de bucurie, noi copii privim zbaterea peștilor și ne bucuram la gândul că-i vom mânca fripți la țepușă.
La urmă, moșul pescuiește tacticos și ciubota, acum plină de apă a lui Petrișor.
- Nepoate, cred că ăsta-i prânzul tău astăzi, zice moșul zâmbind și aruncându-i fratelui meu încălțările acum recuperate.
Și ca să râdă parcă de noi, pești își încep dansul lor nebunesc, sărind în apa învolburată a iazului. Această vârzoleală a peștilor este însoțită de o ploaie de stropi produsă de roata morii, ce crează o mulțime de mici curcubeie in lumina strălucitoare a zilei.
După ce a adunat într-o scafă de lemn peștii prinși, bunicul ne îndeamnă să mergem în odaia morii, unde ne va pregăti cina.
În moară piatra continuă să se învârtească, iar mălaiul curge liniștit în copaie. Moșul frământă într-un blid turtele de mălai, pe care urmează să le coacă în frunzele de brusture, pregătite din vreme.
Apoi, cu îndemânare acesta așează vreascurile în vatră unde, cu o scânteie vioaie a amnarului, face să pâlpâie flacăra jucăușă a focului.
Moleșiți deja de dogoarea vetrei, noi copiii stăm cuminți pe marginea patului, așteptând pregătirea bunătăților.
- Ia, să vă facă taica câteva turtițe gustoase, că le meritați!
Pe vatra incinsă moșul așează turtele de mălai învelite in frunzele de brusture, fără să uite să strecoare în acestea și bucăți mari și gustoase de brânză.
Luându-și brișca de pe masă, ca o umbră bunicul se strecoară afară, de unde se întoarce în scurt timp cu câteva țepușe subțiri de alun. Cu mișcări iuți acesta curăță peștele prins în iazul morii, îl spală bine într-un ceaun și-l înfige în țepușe.
- Luați la moșu câte o țepușă și pregătiți-vă cina, spune bunicul arătându-ne cum să le plimbăm deasupra jarului încins din vatră.
Cu bețișoarele în mână și chicotind, noi mai mult simulăm un duel și plimbăm prin cenușa din vatră mândrețea de pește!
Noroc cu bunicul, care învârte cu dibăcie câte două țepușe odată, peștele rumenindu-se astfel pe toate părțile. Din cenușa vetrei răzbate mirosul plăcut al turtelor, ceea ce ne face să înghițim în sec, spre satisfacția bunicului nostru.
Acum, așezați turcește pe pat, primim câte o turtă ferbinte în mânuțele noastre, asupra căreia suflăm cu putere pentru a o răci. Cu grijă sporită să nu risipim vreo firimitură, înghițim cu poftă din turta si din pește, sub privirea grijulie a bunicului nostru.
- Luați și beți apă dragii mosului, să nu vă înecați cu mâncarea.
Sătui și cu setea potolită, ne închinăm și mulțumim bunicului pentru grija purtată, lăsându-ne așezați pe pat și înveliți de acesta cu scoarța adusă de acasă.
În timp ce moșul strânge masa și face curat, noi ne amintim de ultimele întâmplări de peste zi, râzând pe înfundate și înghiontindu-ne de zor.
Ca prin ceață îl vedem pe moș umplând cu făină și ultima desagă, după care acesta își pregătește cu grijă pipa de seară. Trebăluind prin odaia morii de colo-colo, îl mai auzim din când în când cum înjură grinda buclucașă, de la care prin lovire mai capătă câte un cucui.
Apoi ne lăsăm furați de somn și ca prin vis, auzim atât clipocitul apei în roata morii, bât și țârâitul greerilor in pădurea de afară.
Deodata, suntem treziți de țipetele moșului care, sătul de câte cucuie căpătase prin lovirea de grindă, o izbea acum de zor cu toporișca sa.
Norocul nostru că, trezit la realitate, bunicul renunță la această idee nebunească, care ar fi dus, mai mult ca sigur, la prăbușirea peste noi a acoperișului morii.
Dis de dimineață, bine dispuși și odihniți ne spălăm pe față în iazul morii, având grijă să ne stropim bine unul pe altul, dar mai ales și pe bunicul. Acesta, râzând de năzbâtiile noastre, ne îndeamnă să mâncâm câte o turtiță rămasă din seara precedentă și să ne pregătim de drum.
- Să pornim la drum băieții mei, căci avem mult de mers până acasă și ne moleșește căldura!
Și încolonați cu Petrișor în frunte și cu desăguțele la spinare, pornim să urcăm pe cărăruia ce șerpuiește în fața noastră.
În spatele nostru, moșul înhață o frunză de salcâm, pe care o potrivește cu pricepere sub vârful limbii și începe să șuiere o horă veselă, de pe la noi. În jur totul strălucește, iar ciripitul vesel al păsărelelor vine parcă să completeze, ca într-o orchestă, cântecul bunicului.
În această ambianță de basm, simțim din plin dragostea moșului și grija deosebită cu care ne înconjoară. Iar natura, cu toate frumusețile și minunătiile ei, se deschide și se oferă nouă, ca o floare diafană și plăcut mirositoare.