PDA

Arată versiune întreagă : La frângerea pâinii



ichim
28.08.2011, 21:12
La frângerea pâinii

…dar nu de greutate,

la amiază,

spicul de grâu

se apleacă argilei

și nici de povara de rază

a minutarului.

Nimeni nu i-a zămislit

cunoașterii

clipa ce și-o clipește cântarului

când către tină își coboară

genele de fecioară.

Ce face atunci - se închină?

Au e răpită în note înalte de cleștar

nașterii de lumină?

“… poate fi, poate fi…”,

peste umăr șoptește duhul din glie

zvârlind până la cer,

din crengile singuraticului păr -

o ciocârlie.

Apoi tace

ca sâmburele morţii în gutuie.

“… o, nu e! o, nu e !”,

în cele din urmă duhul

și-a desfoiat pergamentul,

văzduhul.

“O, nu-i ! … descalţă-te întâi

ca să-mi citești bucoavna de ţărână

cu-atingere sfioasă de călcâi,

ca umbra scuturată pe obraz.

Nu cizme, nu copite, ci-ascultă:

Spicul își pleacă într’o parte capul

să-audă nevăzute stele în amiaz’

vibrându-și lacrima’n amar ca roua.”

Era la ora a noua,

dar vorba e ascunsă de norod,

că nu e sunet, ci frământ luminii

ce-a mai rămas de la potirul Cinii

când spicul de grâu

îi slujea cu al inimii rod.

Numai în clopotnița paiului

mai pâlpâiau grelele,

pe care le desferică

stelele,

nopţilor noastre zicu-le.

Spicule,

când bobului dai formă

și-l faci biserică,

Mirelui care te aduce,

să-i amintești că ne-am cunoscut

la frângerea Pâinii

pe cruce.


Dumitru Ichim Kitchener, Ontario
Vă invităm să citiţi poezii mai mult la: www.Dumitruichim.com