PDA

Arată versiune întreagă : Botezul



visatorul
20.04.2010, 08:38
Zi calduroasă de vară, în care văpaia soarelui este stinsă, din când in când, de briza răcoroasă ce se abate peste mirificul sat Godeanu, din podişul Mehedinţiului. Satul, o mică oază de verdeaţă, se află împrăştiat pe cele trei părţi muntoase ale sale: Culme, Naiţă si Lumaş.
Bucurie mare. Astăzi are loc botezul verişoarei mele din partea mamei, o mândreţe de fată, ce va primi numele de Veronica. Pentru mine, întreg ceremonialul constituie un bun prilej de cunoaştere a obiceiurilor oamenilor care mă înconjoară, dar şi de bucurie specifică vârstei.
Aşa că, agăţat de brâul bunicului și împreună cu fratele meu Petrişor, ne îndreptăm către biserica satului, unde va avea loc creştinarea verişoarei noastre. Alături de noi merge si moş Constantin, un vecin de ogradă din Lumaş, care fluieră vesel în barbă, după ce împreună cu bunicul Nicolae se „cinstise” cu vreo două ţoiuri de rachiu de cireaşă.
Păşim veseli pe drumul ce şerpuieşte în urcare, iar noi, copiii ne hârjonim stârnind nori de praf, în goana după fluturii zglobii si păsărelele ce ciripesc zgomotos în tufişuri.
Deodată, Petrişor o zbugheşte după câinele Grivei, care latră în spatele unui tufiş si calcă vârtos pe o balegă proaspătă de vacă, ce se odihnea pe marginea drumului. Într-o clipită, spre disperarea bunicului, acesta alunecă pe burtă, iar în plonjare agaţă o ramură spinoasă de mur, care-i spintecă efectiv tricoul. Urlând cât îl ţine gura, se ridică si se freacă la ochi cu mâinile pline de balegă, iar intr-o clipită faţa acestuia devine o mască haioasa de carnaval.
Mai mult de necaz decât de durere, Petrişor bâzâie ca un bondar si varsă lacrimi de crocodil, ceea ce lasă dâre lungi pe faţa sa devenită maronie, spre hazul celor din jurul său.
Împins de la spate, ba uneori cărat in braţe, cu chiu cu vai bunicul reușește să-l aducă pe neastâmpărat pană la jgheabul unei fântâni de pe marginea drumului, unde se apucă să-l frece temeinic, așa încât în scurt timp în fața noastră țopăie același Petrișor cu care plecasem la drum.
Mai greu a fost cu tricoul, căruia bunicul nu a avut ce sa-i mai facă, mâneca acestuia fluturând ca o aripă ruptă, la orice mișcare a ștrengarului.
Și așa, mai râzând de pățania lui Petrișor, mai ascultând la poveștile celor doi bătrâni, ne apropiem de biserica satului, unde deja preotul Gore își pregăteșțe cele necesare botezului, ajutat fiind de maica Petria, femeie pricepută la astfel de treburi.
Și așa, pe nesimțite, curtea bisericii se umple de lume. Râzând si aruncând cu corcodușe crude dupa ceilalți copii, ne lăsăm mângâiați pe creștet de mătușile si unchii noștri, iar cate o babă, mai chioară si sprijintă într-un băț de alun, ne apostrofează cât o țin puterile:
- Mai ogoiți-vă împielițaților, bată-vă norocul, că suntem lângă casa Domnului și nu se cade! Apoi scuipând în sân de mai multe ori, își face de vreo trei ori semnul crucii, aplecându-se până la pământ, după care pornește încet, sprijinindu-se in băț, către intrarea în biserică.
Deodată larma voioasă este întreruptă de glasul părintelui, care cu vocea lui frumoasă cheamă enoriașii in biserică, pentru a începe slujba religioasă. Pe ușa devenită acum îngustă, se grăbesc să intre întârziații: un moș cu căciula într-o mână și pipa stinsă în cealaltă, o fătucă cu fusta înflorată și îmbujorată toată, o babă mereu nemulțumită, ce mormăie în limba ei rugăciuni și face cruci mari....
Lângă ușă, sprijinit de perete Petrișor îmi face semne grăbite să mă apropii de el. Cu greu îmi fac loc printre săteni, primind chiar unele reproșuri de la cei mai cucernici, finalizate de multe ori cu o ușoară palmă după ceafă.
Aplecându-se la urechea mea, acesta îmi spune misterios:
- Dă-mi repede acul de siguranță, am mare nevoie de el!
Curios tare de ce va face cu el, cotrobăi pe sub tricou și-l desfac cu greutate de la clinul pantalonului. Neastâmpăratul îl îmfașcă în viteză și se strecoară lângă un grup de babe credincioase, care bat mătănii de zor pe lângă sfintele icoane.
Dar, pentru mine începe de acum necazul, pantalonii mei scurți și așa cam mari, dau mereu sa cadă, așa încât trebuie mereu să-i țin cu una din mâini.
Botezul a început cu grija părintelui Gore, iar enoriașii, cu mic cu mare, se înghesuie in jurul acestuia pentru a asculta și privi întreaga procesiune. În mijloc, nașa ține vârtos in brațe pe bucălata de fată, iar nașul transpirând de zor se agață cu mândrie de lumânarea ce scoate un fum înecăcios.
- Rog să se facă liniște în sfânta biserică! Este glasul părintelui, care se adresează ușor dojenitor, către cumetrele mereu nemulțumite și care, analizând critic pe cei din jur, bombăne si apostrofează mereu pe câte cineva.
Slujba continuă, iar scufundarea bebelușului în cazanul cu apă pentru sfântul botez, crează un moment de relaxare printre privitori, unii chiar izbucnind în hohote de râs.
Este momentul in care părintele Gore plimbă și închină pe prospăta creștinată pe la icoane, iar cei din jur se îmbulzesc după aceștia, cu gândul să prindă tot cei mai frumos din acest ritual.
Deodată, farmecul procesiunii este întrerupt brutal de țipetele a două babe care, din dorința de a vedea mai bine ce se întâmplă în jur, se împiedică una de alta și cad cu o bufnitură surdă, pe podeaua bisericii.
Spre hazul celor din jur, când una dintre ele se chinuie să se scoale, este trasă înapoi de cealaltă, mișcarea repetându-se după inițiativa fiecăreia de a se ridica, ceea ce le determină să bombăne și să se acuze reciproc.
Este nevoie de părintele Gore să le despartă, acesta din urmă depistând și acul de siguranță cu care fustele celor două cumetre erau legate strâns între ele, împiedecându-le să se ridice.
Și ca dezastrul să fie și mai mare, cele două babe s-au agațat în cădere de alte două cumetre, trăgându-le după ele, acestea din urmă având mâinile ocupate cu lumânări și acatiste, nu au mai avut cu ce să se agațe de cei din jur.
În busculada creată, m-am deplasat ușor afară, căutând din ochi pe cel care în opinia mea a creat dezastrul din biserică. Și așa a și fost: Petrișor, cocoțat în corcoduș împreună cu alți doi combatanți, își umple de zor buzunarele cu „proiectilele” pe care urmează să le lanseze în atacul asupra flăcăilor din Păunești, sat învecinat cu comuna noastră.
Bunicul, care ne cunoaște bine „năravurile”, mă apucă de mână și mă scoate din biserică, numai bine să nu le „încalț” de la cumătrul dascăl, care vedea în noi deja cauza întâmplării buclucașe cu cele două babe.
Preocupați cu îmbrăcarea copilei, nașii anunță dorința familiei de a petrece în continuare împreună, invitând la masă pe toți cei din biserică.
Înarmat cu un băț, bunicul reușește să-l coboare din corcoduș pe neastâmpăratul de Petrișor și apucându-ne zdravăn de câte un braț ne spune:
- V-am promis că, dacă sunteți cuminți, o să mergem împreună la moară. Dar, după cum vă purtați, nu cred că vă mai iau cu mine!
Amenițarea bunicului ne-a luat piuitul și cu lacrimi în ochi începem să-i promitem că ne vom astâmpara.
Și așa, alături de ceilalți săteni, mergem spre partea de sat numită Culme, unde se află casa unchiului meu și va avea loc petrecerea dată în cinstea botezului Veronicăi.
Drumul șerpuiește prin pădure, alternând cu urcușuri si coborâșuri, ceea ce ne determină să mai poposim pentru odihnă la câte o fântână cu apa rece, de pe marginea drumului.
Ajunși în zona Culmii, deodată perspectiva se lărgeste, putând astfel admira in fața noastră vârfurile înzăpezite ale munților, iar în partea stângă cotul Dunării de la Severin și valea Cernei. Casa unchiului Nicolae, tatăl sărbătoritei, are poarta larg deschisă pentru a primi oaspeții. Aflat cu sticla de rachiu in mână, acesta chiuie de mama focului, încercând să bată ritmul după cei trei lăutari tocmiți de acesta.
- Luați cu mine de beți si jucați ...cât mai puteți! Așa îndeamnă fericitul tată pe fiecare care intra in curtea largă, unde este așezată o masă lungă, înconjurată de bănci îmbrăcate cu ștergare de lână, viu colorate.
Pe masă sunt cărate de harnicele gospodine bucatele gustoase, iar pe mijloc stau așezate, la loc de cinste, sticlele de rachiu, spre bucuria neascunsă a celor ce se așează pe băncile din jurul ei.
Dintre cei trei lăutari, moș Victor se remarcă atât prin sunetele deosebite scoase de vioara sa, cât și prin statura sa înaltă, ușor încovoiată de povara anilor. Cu pletele sale albe și cușma înclinată pe partea dreapată, chipul moșneagului radiază bunătate, înțelegere si multă bucurie de viața.
Deodată, sunetul plăcut al viorii este suprapus de cel al taragotului aflat în mâna maestrului Sile de la Cireșu, un împătimit al horelor învârtite din zona Banatului, precum și de trompeta lui Gheorghiță de la Izverna.
După ce golesc cu ochii aprinși paharele de rachiu, muntenii se prind in horă, alături de muierile lor, chiuind de zor si bătând mărunt cu picioarele pământul din ogradă. Dintr-o dată, glasul bunicului umple văzduhul cu o strigătură:
"Jucați hora mai cu foc,
Pentru fată mult noroc!"
Nu știu dacă noi am stat mult timp la masă, dar de „jucat” în felul nostru am făcut-o din plin!

visatorul
20.04.2010, 08:39
Profitând de neatenția bunicului, Petrișor se strecoară sub masă, unde stă ascuns câteva minute bune. Apoi, iese zâmbind poznaș și ne face semne să-l urmăm în grădina casei, unde cocoțați pe uluca gardului, urmărim în continuare petrecerea. Și aici, la îndemnul poznașului, aruncăm de zor cu corcodușe către moș Constantin, care amețit de băutură stă cu paharul plin și mai picotește din când in când, cu capul sprijinit pe colțul mesei. Trezindu-se sub tirul de proiectile, acesta ne vede hlizindu-ne in spatele gardului si iritat la culme, mormăie cateva amenițări și vrea să se ridice de pe bancă, pentru a ne pedepsi. Dar, încercarea sa de a porni spre noi se dovedește a fi un eșec, acesta poticnindu-se cu un icnet scurt într-un obstacol nevăzut, după care se întinde pe burtă cât este de lung! Încercând să se scoale de jos, apucă cu mâna și trage spre el fața de masă, de pe care alunecă o strachină cu sarmale drept pe creștetul acestuia. Așezat pe-o parte, ghinionistul se șterge pe față cu mâneca de la haină, murdărindu-se și mai mult, spre hazul nostru. Moșul se enervează și mai tare, încearcă să se scoale și strigă amenițări la adresa noastră.
Bunicul sare să-și ajute prietenul și găsește cauza care a produs întregul dezastru. Piciorul moșului Constantin era legat cu un curmei de sfoară de piciorul mesei, ceea ce l-a împiedicat să pornească după noi pentru a ne pedepsi. Și ne-am lămurit ce a făcut Petrișor când s-a ascuns sub masă.
Eliberandu-și prietenul de pahar de „legătura” cu piciorul mesei, bunicul ne ameniță iar că nu vom mai merge cu el la moară, daca nu ne astâmpărăm.
Dojeniți de acesta, ne așezăm cuminți la masă și începem să mâncăm din friptura de purcel adusă de matușa noastră. În acest timp, bunicul umple paharul prietenului și-l împacă, ciocnind și bând cu acesta.
- Să vina fina mea, vreau să ciocnim un pahar pentru ea! Este glasul nașului, care bucuros nevoie mare ridică paharul în cinstea verișoarei mele, purtată în brațe de nașă, ca un odor prețios.
Lăutarii se întrec cântând la instrumentele lor, iar in pauze, foarte rare de altfel, se mai răcoresc cu câte un pahar de zaibăr roșu ca sângele.
Oaspeții nu-i lasă de loc, se prind neobosiți in horă, chiuind de mama focului.
Numai noi copiii, obosiți de atâtea năzbâtii, picotim pe lângă bunicul, care alături de prietenul său moș Constantin, deapănă amintiri din tinerețe și război. Brațele protectoare ale acestuia ne strâng ocrotitoare la pieptul său, iar apropierea de căldura acestuia ne moleșește ăi ne îndeamnă la somn. Privindu-ne cu drag, bunicul se adresează prietenului său de-o viață:
- Vere, hai sa urăm și noi cele cuvenite părinților si nașilor și să pornim spre casă. Năzdrăvanii aproape au adormit și avem drum lung de parcurs!
Obosiți și aproape adormiți, atât eu cât și Petrișor începem să ne plângem bunicului de neputința de a mai merge pe jos. Oftând, acesta se adresează prietenului său de-o viață:
- Cumetre, hai să-i luăm în spate pe năpârstocii ăștia, până nu adorm de tot! Și așa bunicul mă saltă pe umerii săi zdraveni, iar eu mă fixez bine cu mâinile de urechile acestuia.
Moș Constantin se așează capră, pentru ca Petrișor să se urce pe umerii săi, spre hazul acestuia și al celorlalți meseni, care se pregătesc și ei de plecare.
Și cu așa povară în spate, cei doi moșnegi își fac curaj singuri și o pornesc la drum.
Afară s-a înnoptat bine de tot, iar de pe cer luna iși trimite razele sale reci spre tot ce ne înconjoară. Greierii licăresc prin tufișurile de pe marginea drumului, făcându-și cunoscută prezența și prin țârâitul lor intermitent.
Simțind că sunt aproape adormit, bunicul mă prinde temeinic de braț, iar cu cealaltă mână culege pe bâjbâite câteva frunze de salcâm. Potrivește sub limbă una dintre ele si dintr-o dată prinde a cânta o doină, ce ne înfioară prin frumusețea ei. Moș Constantin fluieră și el melodia în vârful buzelor, în același ritm cu bunicul.
În fața noastră drumul prinde a urca, iar mersul celor doi bătrâni este uneori încetinit de micile denivelări întâlnite și depășite, mai mult pe întuneric.
Ajuns primul în vârful culmii, moș Constantin ține să precizeze:
- Nicolae, rogu-te să ne odihnim oleacă și să ne ușurăm și noi ! Cu grijă cei doi bătrâni ne așează pe iarba de la marginea drumului, iar noi, mai mult moțăind, așteptăm să ne reluăm drumul. Cu discreție bunicul zice:
- Cumetre, hai sa ne depărtăm olecuță mai spre pădure, să nu ne vadă copii.
Dar noi, de teama întunericului, suntem tot mai atenți la ce fac și unde merg cei doi bătrâni. Deodată, umbrele se opresc și se apleacă spre pământ, iar una dintre acestea se poticnește și se rostogolește haotic, însoțită de icneli si înjurături înfundate.
Glasul bunicului se face auzit printre hohote de râs:
- Cumetre, ce umbli de-a bușilea pe acolo, ai pierdut ziua de ieri?
Moș Constantin, cu pantalonii în vine si bombănind, caută pe bâjbâite in jurul său și zice:
- Decât să râzi ca bolândul, mai bine m-ai ajuta să-mi găsesc pălăria!
Deodată, glasul bunicului izbucnește plin de veselie:
- Ți-am găsit „capul”, cumetre! Și râzând, aruncă pălăria în direcția acestuia, cu gândul că moșul o va prinde.
Din păcate, pălăria a căzut ca o pleașcă alături de acesta, fiind ulterior ridicată și îndesată vârtos pe cap.
Scuturându-și și potrivindu-și din mers hainele, cei doi bătrâni ne înhață și ne ridică pe umeri și plini de voie bună pornesc pe drum la vale. Bunicul începe să șuiere din frunză, iar moș Constantin să chiuie de mama focului.
Cocoțat pe umerii lui moș Constantin, Petrișor se agață cu mânuțele de gâtul acestuia, sprijinind capul pe calota pălăriei.
Deodată, glasul neastâmpăratului se face auzit, fiind insoțit de hohote de plâns:
- M-am mudărit de rahat! Și dând din mâini cere să fie lăsat jos, lucru pe care moș Constantin îl face imediat.
Și deodată, un iz urât mirositor ne învăluie, lămurind cauza necazului lui Petrișor. Pălăria cumătrului luase cu ea prin cădere și rostogolire pe jos și o parte din ce lăsase moșul in urma lui!
Plin de obidă, moș Constantin azvârle cu „pleașca” de pământ, după care o adună gramadă și înhață cu cealaltă mână pe Petrișor, spunând:
- Ia mai potolițivă, că acu’ plec singur și vă las aici!
Și așa, numai într-o zi Petrișor și-a găsit „norocul” de două ori: odată de dimineață, alunecând pe balega de vacă și apoi, cu „moțul” de rahat de pe pălăria moșului.
Glumind și râzând de pațaniile de peste zi, cei doi bătrâni ne duc cu grijă spre casă. Aproape adormiți suntem cu greu spălați pe mâini si descălțați de matușa Maria, sora tatei și apoi așezați în patul din odaia bună. Îmbătați de mirosul de levănțică de sub pernă, pășim ușor in lumea viselor, cu gândul la pățaniile de peste zi.