PDA

Arată versiune întreagă : Sunt un Cristal ...



don_mario001
19.03.2010, 08:18
De curand am aflat ca am si eu un rost pe lume. Cel putin asa mi s-a spus.
De cand ma stiu (fie vorba intre noi, eu nici nu mai tin minte de cand ma stiu), mi-am dorit sa povestesc cuiva teribilele incercari prin care am trecut pana sa ajung sa-l cunosc pe omul care a dat un sens existentei mele. Sunt un cristal norocos. Am parte de un om minunat! Il iubesc atat de mult, incat fara el, as fi din nou pierdut… Nu zic, as putea sa traiesc si fara el, dar cine stie ce soarta de caine m-ar astepta in alta parte!
Poate ca nu intereseaza pe nimeni povestea mea, dar tu poate esti un cititor curios si rabdator, de vreme ce ai deschis aceasta pagina.
Acum, ca te-am prins, hai sa-ti povestesc cate ceva despre cum e viata de cristal… Stiu ca te grabesti, asa ca o sa fiu cat pot eu de scurt sau de lung, in fond marimea nu conteaza, daca stii cum sa folosesti un cristal adevarat!
Povestea mea...
Inceputurile existentei mele de cristal se rezuma la o singura propozitie: era foarte intuneric. In prima clipa cand mi-am dat seama ca sunt ceva anume, ceva definit, unitar, am inceput sa realizez ca intunericul care domnea peste tot nu era chiar intuneric si ca linistea din jurul meu nu era tocmai liniste... Locul in care ma aflam zumzaia intr-un mod ciudat. In jurul meu se mai aflau o multime de mici scantei – care, la fel ca si mine, habar-n-aveau ce se petrece. Acest episod al vietii mele nu cred sa fi durat mai mult decat cateva milioane de ani (la marimea lor standard).
Deodata totul a inceput sa fiarba, mi-s-a facut groaznic de cald, am inceput sa simt cum foarte multe – n-as putea spune ce – se loveau de mine, treceau prin mine sau se lipeau de parti din mine, intr-un cuvant, un haos total ne-a cuprins atunci pe toti cei care eram de fata. Am simtit in acele momente cum ceva crestea in interiorul meu si din mine. Stiam ca ma transform. Am ametit.
Cand mi-am revenit, din nou era intuneric si liniste. Insa eu ma simteam diferit. Aveam amintirea celor intamplate. Aveam o amintire despre mine! Eram mai puternic. Eram infipt cu radacinile in ceva tare, stateam cu capul prins in altceva tare, nu ma puteam misca, dar de altfel nici nu-mi doream. Ma simteam atat de bine in noua mea “piele”! Vibram din toata fiinta si ma bucuram nespus de propria mea existenta. Am observat atunci cum o lumina fina imi scalda fiinta, din interior, si cum radiaza apoi si in jurul meu. Imi cuprindea tot corpul si se pierdea in luminile celorlalti frati ai mei, care se vedea ca traiau si ei, acelasi sentiment de uimire. Lumina noastra crestea odata cu bucuria pe care o simteam. Radacinile noastre se uneau undeva si se pierdeau in miezul Pamantului. Sau poate ca nu se pierdeau niciodata, doar noi nu le mai simteam de la un punct. Oricum, nu-mi amintesc sa-mi fi dat seama vreodata cat de mare eram, fizic vorbind. Imi placea sa cred ca eram mijlociu. Starea aceasta de reverie, calm si pace pentru familia mea nu avea sa dureze insa la nesfarsit.
La un moment dat, cu un zgomot puternic, infundat, am inceput cu totii sa ne clatinam in bloc si sa ne deplasam catre un loc despre care abia mai tarziu am aflat ca se numeste suprafata pamantului. Ne-am trezit, in pozitia in care eram, inghesuiti, care pe unde am nimerit, intr-un munte. Scoarta pamantului se incretise bine de tot in locul in care am crescut noi. Mai tarziu ni s-a explicat ca am fost adusi aici, sus, pentru a ne pregati sa vedem lumina zilei, adica sa iesim in lumea oamenilor. Anii acestia din munte au fost ani de scoala pentru mine. Am invatat despre evolutia firii, despre Legi, despre scopul nostru adevarat, despre orice era necesar misiunii noastre in lume. Am invatat despre cum sa simtim si sa ne alegem oamenii atunci cand ii intalnim. Am invatat mai ales despre iubire. Ni s-a spus ca oamenii trebuie iubiti pentru ceea ce sunt. Prin iubirea noastra ii vom putea ajuta pe oameni sa afle cine sunt ei cu adevarat.
Intr-adevar, oamenii sunt niste fiinte cu mult mai complexe si mai evoluate decat noi, cristalele. E un privilegiu sa fii om! De cand sunt printre ei am remarcat ca toti au acces direct la marea cunoastere. Ceea ce ma mira pe mine este ca tocmai ei, oamenii, nu stiu asta! Cum este posibil? Pesemne oamenii au o credinta tare puternica, din moment ce nu pot face un anumit lucru numai pentru ca si-au impus sa creada ca nu este posibil!
Acest paradox nu mi l-a putut nimeni explica la scoala din munte. Mi s-a spus ca voi intelege ce inseamna sa fii OM, abia atunci cand prin iubire voi deveni una cu fiinta sa. Iar in acel moment, prezenta mea in interior il va ajuta pe acel OM sa inteleaga ce inseamna sa fii TOT.
Anii de studiu din munte au insemnat enorm pentru mine. Fiinta mea cristalina se limpezea tot mai mult, pe masura ce ma apropiam de momentul crucial al iesirii mele in lumina zilei. Momentul asteptat sosi, in sfarsit. Eram aproape gata sa pornesc in cautarea omului care imi era destinat. Ma simteam pregatit. Probabil ca si omul meu se simtea la fel. Cum era si firesc, lucrurile au inceput sa se precipite: au inceput sa se auda prin pereti zgomote ciudate, care nu pareau a fi zgomotele muntelui cu care eram obisnuit. Unele erau ritmice, altele mai puternice si se repetau neregulat. Am stiut atunci: sunt oamenii!
Brusc, un sunet asurzitor si muntele s-a cutremurat scurt. Intr-o secunda, totul s-a naruit in jurul meu. Am cazut intr-un morman de praf si pietre. Ceva ma durea ingrozitor. Celelalte cristale erau imprastiate peste tot in jur. Unele nu au supravietuit exploziei. Printre ele se aflau si doi frati ai mei, cu care am copilarit milioane de ani impreuna!
Vocile oamenilor se apropiau. Praful incepuse sa se astearna incet, inecacios, peste noi. Daca n-o sa ma vada nimeni? Daca n-o sa ma ia de aici? – mi-am spus. Vroiam atat de mult sa cunosc lumea! Au venit. Imi imaginam ca ma va alege cineva, ma va lua in palme si ma va duce cu el. N-a fost asa. M-am trezit aruncat intr-o roaba, intre bolovani si cristale ranite, purtat prin niste tunele intunecoase. Soarele m-a izbit din plin odata ce-am ajuns afara, intrucat eram chiar deasupra gramezii mele. Era o lumina calda si placuta! Nu mai intalnisem lumina calda care sa nu arda. De aici, surprizele mele s-au tinut lant. Am ramas mut de uimire cand una din partile mele a stralucit pentru o clipa ca si Soarele! Corpul meu fizic lumineaza!… Asa am crezut, pana la primul nor, care a ascuns Soarele. Imi placea Soarele – te facea sa te simti frumos si puternic! O alta surpriza, de data aceasta total neplacuta, a fost cand m-am vazut aruncat din gramada mea, cu care nici nu apucasem inca sa ma obisnuiesc, intr-o gramada si mai mare, nu departe de gaura prin care am iesit din munte. Oamenii care ma scosesera, nici macar nu s-au uitat la mine. Venisera pentru altcineva. Pe mine m-au aruncat! Nu eram bun… Eram foarte trist. Oamenii nu ma plac, mi-am zis. Cum sa ma placa, asa, prafuit, suparat si cazut parca din alta lume? Ce pot eu sa le ofer? Clar, ma supraestimasem mai devreme, in munte.
Entuziasmul meu scadea vertiginos. Au trecut zile intregi fara sa se intample ceva deosebit in viata mea, in afara noilor gramezi de pietre care veneau mereu, aduse de oameni indiferenti. Ajunsesem sa nu-mi mai pese: de lume, de oameni, de mine… Am adormit, cu nostalgia visului frumos al copilariei.
Niste maini aspre m-au luat deodata pe sus, am simtit cum cineva m-a privit insistent si intr-o clipa eram aruncat peste alte cristale, intr-o galeata care suna tare neplacut atunci cand ma loveam de peretele ei. Speranta mea incepu din nou sa creasca! El e! A venit salvatorul meu, omul pe care-l asteptam! Dar nu era asa… Am trecut in alte maini aspre, apoi in altele si tot asa... Nimeni nu parea prietenos cu mine. Imi venea s-o rup la fuga, de cate ori simteam ca se apropie vreun om. Asa am aflat ca un cristal nu poate sa fuga...
Multa vreme am trecut de la un om la altul, fara sa-mi aflu locul. Ma saturasem. Ma intrebam de ce e asa de greu sa gasesti un om care sa te iubeasca. Nu era oare de presupus ca oamenii sunt niste fiinte minunate? Doar asa invatasem! Si mai invatasem ca pe oameni trebuie sa-i iubesti. Asta era! Ce prost am fost… Cum era sa ma iubeasca cineva, daca eu ajunsesem sa dispretuiesc viata si sa fiu plin de resentimente? Incepusem sa-mi amintesc Legile. Una dintre ele spunea ca numai cu iubire, atragi iubirea spre tine. Ceva inauntrul meu imi soptea ca undeva chinul meu se va sfarsi - omul meu exista, din moment ce eu exist! Cu aceste ganduri, lumina mea interioara, care in ultima vreme cam palise, incepu sa creasca putin cate putin, apoi din ce in ce mai mult. Presimteam ca totul avea sa-si revina la normal...
Ajunsesem sa stralucesc din nou. Din mine izvora iarasi iubirea, pentru fiecare om pe care-l intalneam. Acum nu mai conta, oricare putea fi omul meu!

don_mario001
19.03.2010, 08:19
In acea zi cu adevarat mareata pentru mine, ziua in care mi-am intalnit omul, totul a inceput la fel de firesc ca si pana atunci: era o zi ca oricare alta. Zaceam printre o multime de frati de-ai mei, veniti din toate colturile Pamantului... Eram intinsi pe un petec de panza moale. Eu ma simteam plin de energie, caci pentru mine fiecare zi putea fi “ziua cea mare”. Straluceam ceva mai tare decat celilalti si incercam sa le explic plin de entuziasm ca nu rezolva nimic daca isi plang toata ziua de mila. Ba, mai mult, lumina lor se va stinge incet, cu fiecare gand al lor de deznadejde, iar fara lumina, sansele ca vreun om sa-i observe sunt foarte mici. Trecusem si eu prin asta si-mi dadusem seama ca nu neaprat forma mea rafinata atragea privirile oamenilor, cat bucuria pe care o radiam de la o vreme... Incercam sa-mi mentin acea bucurie la un nivel cat mai inalt. Imi spuneam toata ziua glume si cantam. Dintre toate lururile, singurul care starneste in mod spontan iubire in sufletul unui om, este frumusetea interioara. Tocmai le detaliam fratilor mei aceasta teorie simpla a frumusetii care vine din interior si are un impact senzational asupra oamenilor, cand am simtit cea mai calda si mai intensa privire indreptata asupra mea… In mainile ei (omul meu s-a nimerit sa fie o “ea”!) simteam ca plutesc! Valuri de energie ma scaldau, in timp ce ea ma privea curios, incercand probabil sa inteleaga ce anume o atragea la mine. Ma intorcea pe toate fetele. M-a asezat in lumina Soarelui si m-a mangaiat. Am crezut ca innebunesc de fericire! Nu mai traisem pana atunci asfel de “senzatii tari”. Am stiut pe loc ca ea era omul meu sortit. Nu-mi mai incapeam in muchii de bucurie! Dar… S-a intamplat atunci ceva! Ceva nu a mers cum trebuie... Din nou eram printre celelalte cristale, pe panza. Ea luase un alt frate de-al meu sa-l studieze cu atentie! Nu! – I-am strigat cat am putut de tare sa nu ma lase aici, eu apartin ei si numai ei! Nu m-a auzit. S-a indepartat cu pasi nesiguri, iar mie nu-mi venea sa cred ca mi se intampla una ca asta tocmai acum, cand cunoscusem fericirea alaturi de un om – omul meu! Care… Era ea! s-a intors sa ma vada! De data aceasta venea spre mine cu pas hotarat. Da, spre mine venea! M-a luat in mana si m-a strans tare, tare de tot. Doamne, ce senzatie am avut atunci! Fiorul atingerii ei m-a facut sa tremur si sa pulsez cu toata fiinta! Ea simtea asta, eram sigur. Stiam ca se bucura si se mira in acelasi timp. Din acea clipa magica a intalnirii, ceva in vietile noastre s-a schimbat.
M-a luat cu ea acasa. Pe drum, am multumit fara oprire cerului ca raspunsese atat de minunat rugamintilor mele. Tin minte ca am stat intr-o baie de apa sarata vreo sapte zile. Mi-a placut enorm, mai ales ca baia avea geamuri mari, de sticla prin care puteam vedea tot! Cu fiecare minut petrecut in apa aceea parca se stergeau toate grijile si necazurile mele. Toate, de cand am patruns in aceasta lume, pana cand am intalnit-o pe ea! La sfarsitul acestei bai binefacatoare m-am simtit ca nou. Eram pur, racorit, gata sa-mi incep misiunea alaturi de “omul meu”.
De atunci, stau lipit de pieptul ei. Ma bucur cand ea se bucura, ma intristez odata cu ea, o simt ca si cum ar fi parte din mine. Cel mai mult imi place cand vorbeste cu mine si ma striga pe nume. Cand ascultam muzica, eu ascult ce spune inima ei. Sunt un cristal norocos. Sunt ACASA.
P.S.
De cand ea s-a indragostit, eu sunt in al noualea cer. Cel de care s-a indragostit trebuie sa fie un zeu, ceva, altfel cum ar putea fi totul atat de minunat?