PDA

Arată versiune întreagă : Documentar despre padure....



Loniia
16.03.2010, 08:26
Postez aici la incercari literare textul urmator ,un studiu detailat al unui anonim asupra padurii.

http://www.naturalist.ro/societate/padurea-la-ea-acasa-1/

PĂDUREA LA EA ACASĂ

Discret şi credincios prieten, care ne dăruieşte la fiecare pas câte ceva din harul său, pădurea ne însoţeşte discretă, zi de zi, trecerea prin lume. Nu este loc în ţara românească în care să nu apară aievea sau măcar în amintire spiritul împărăţiei de arbori căreia, generaţii după generaţii, trăitorii pe aceste pământuri îi datorează existenţa şi continuitatea. Pădurea îşi are povestea şi poveştile ei, din ce în ce mai şoptit împărtăşite, ca şi cum ecoul rătăcit printre vremuri se abate tot mai împovărat de truda istoriei către noi. Din porţile încrustate ale Maramureşului până în infinita curgere a Dunării, din albastrul înalt al Bucovinei până în adâncul pântec al Apusenilor şi apoi peste zare, până la foşnetul cald al Dobrogei, glia rodeşte amintire de rădăcină înfiptă vajnic în ţărână, ca şi cum cea dintâi grijă a pădurii a fost să nu i se împrăştie ţara. Destinul i-a sortit o aprigă ispăşire, căci lemnului nu i-a fost dat să putrezească lângă rădăcina care l-a zămislit, ci departe, mult prea departe, în cotloanele lumii prin care îl cară pofta omului. Poate că din pricina dorului de rădăcină sunetul lemnului de rezonanţă înfioară spusele cântecului înfiripat pe corzile viorii şi poate că de jalea după locurile în care arborele a dat rod vibrează aşa glasul buciumului. Lucrurile astea vor fi greu de înţeles pentru noi, oamenii, care am hotărât că numai ceea ce poate fi numărat, măsurat şi cântărit este vrednic de luat în seamă, iar celelalte nu pot fi decât părelnice întâmplări ale lumii, al căror folos ar fi doar povestea împărtăşită la ceas de odihnă copiilor. Dar ea, pădurea, îşi trăieşte viaţa după legile şi deprinderile ei, neschimbate de milioane de ani, ci mai trainic întărite cu fiecare inel zăvorât în trunchi de arbore.
Norocul sau nenorocul, destinul sau poate belşugul au făcut ca oamenii să-şi îndrepte întotdeauna privirile către pădure. Ea a fost şi mai este încă privită în multe feluri, după chipul şi asemănarea celor care o cercetează cu ochi hulpavi şi vicleni, ori luminaţi de dorul cunoaşterii şi iubire, cu uimire şi sfială sau cu vrăjmăşie şi patimă. Pentru că niciodată nu se va întâmpla ca toţi oamenii să simtă la fel şi să trăiască aidoma, pentru că niciodată iubirea nu va fi a tuturor şi nici blândeţea nu va înmuguri în toate sufletele, asupra pădurii se va prăvăli mereu, ca o grindină stricătoare, istoria lumii cu meandrele ei. Prezentul confirmă că existenţa oamenilor a lovit mereu fără cruţare, ca o secure, în existenţa pădurilor şi mari întinderi forestiere au dispărut definitiv de pe suprafaţa globului, secol după secol. Leagăn şi scut pentru multe civilizaţii, codrii s-au transformat de prea multe ori în sunet efemer de arginţi, ori au fost alungaţi de pe pământurile pe care le-au stăpânit. Odată cu ei au pierit vieţuitoare şi ape, cântece şi credinţe, lăsând loc deşerturilor de iluzii menite să bucure suflete de profani. Foamea omenirii va rămâne nepotolită atâta cât spiritul însuşi îi este subnutrit. Chiar ştiute, aceste realităţi se dovedesc piedici prea mărunte pentru pofta nestăvilită de înavuţire a multor trăitori copleşiţi de propria lor imagine.Destinul pădurilor nu poate fi lăsat numai în grija celor care conduc comunităţi su popoare, pentru că grijile lor sînt îngrădite de cele mai multe ori de interesele celor din jur.De soarta întinderilor forestiere trebuie să se îngrijească fiecare om, ajuns la înţelepciunea zilei de mâine de care depinde nu doar pâinea sa ci şi aerul său, apa sa, şi sănătatea cea de toate zilele. Poate că lumea va mai exista multă vreme, evitând în ultimul moment autodistrugerea prin războaie, poluare sau secătuirea resurselor naturale. Dar fără pic de îndoială, pierzănd pădurile îşi va pierde însăşi identitatea.
Nimeni nu ştie cu certitudine câte care cu aur au cărat romanii din Dacia pentru binăstarea Romei. Dar sigur este că acele care erau din lemn tăiat din tâmpla Carpaţilor. Dacă ar avea cineva curizotatea şi răbdarea să socotească la ce valoare se ridică lemnul pe care pădurile ţării l-au jertfit pentru pribegire pe la răspântiile lumii, ar afla că este mult mai mare decât cea a aurului luat de romani. Comerţul cu lemn a început pe aceste meleaguri încă din cele mai vechi vremuri. Se cunoaşte că în porturile existente la Marea Neagră, pe ţărmul Dobrogei, se încărcau corăbii cu lemn pentru Gecia, Asia Mică şi Egipt. Abia din secolul al XV-lea, după cum afirmă C.C. Girescu, există izvoare scrise care fac referire la exportul de lemn din ţările române că tre turci. Şi nu este vorba de cantităţi modice, dacă este să ne luăm după numeroasele cuvinte de origine turcă referitoare la lemn şi la exploatarea lui, rămase în vocabularul nostru. Apoi este atestat meşteşugul plutăritului ca modalitate de transport al lemnului din munţi către Dunăre, pentru vânzare. Iar plutărit nu se făcea doar pe râul Bistriţa, ci şi pe Nistru, pe Siret, Prut, Mureş, Olt şi Lotru.Numai pe Bistriţa ar fi fost transportate în anul 1895 peste 12000 de plute. Doar într-un an. Doar pe un singur râu…
Ţările române au fost o sursă importantă de lemn pentru imperiul otoman, care avea nevoie de mult material de construcţie pentru flotă, arsenalul armatei, construcţii militare şi civile. După vremuri, preţurile la care au fost vândute produsele din lemn au fost mai mici, sau mai mari. De regulă însă nu au reflectat adevărata valoare a lemnului, poate şi pentru că pădurile erau atât de vaste şi masive încât păreau inepuizabile. Tăietorii de lemne, plutaşii, cărăuşii, negustorii, autorităţile, cu toţii şi-au asigurat existenţa datorită pădurilor. Nu mai punem la socoteală diverşi boieri şi boiernaşi care au făcut averi din vânzarea pădurilor. Că nu rareori s-a întâmplat ca dregătorii să facă abuzuri în comerţul cu lemn este un adevăr recunoscut. Dovadă stă scrisoarea comandantului Brăilei, din anul 1826, trimisă domnului Moldovei, în care se arată că pădurile ţării au fost jefuite prin comercializarea nepermisă a trei mii de harabale de lemn de foc. Modul de a face afaceri cu lemnul românesc a atras numeroşi străini care au făcut profituti uriaşe. Spre pildă, societatea Goetz, care la finele secolului XX a construit o fabrică de cherestea la Nehoiu, a cumpărat pădurile din zonă plătind pentru fiecare arbore tăiat din codrii multiseculari ai Buzăului suma de un leu! Dintr-un asemenea arbore se obţineau uşor doi-trei metri cubi de cherestea. În aceste condiţii începe exploatarea masivă a pădurilor, cu mijloace tehnice evoluate, după ce secole la rând au fost incendiate şi defrişate suprafeţe greu de imaginat. Astfel nu mai poate fi de mirare cum de s-a ajuns de la un grad de împădurire de peste 70% în epoca romană la abia 24% în zilele noastre.
Nimeni nu va şti vreodată câţi muritori şi-au făcut averi din jefuirea pădurilor României. Cert rămâne faptul că prin întindere, accesibilitate şi calitate a lemnului ele au fost o serioasă sursă de venituri. Chiar şi datoriile ţării după al doilea război mondial au fost plătite din gros şi cu lemn. Şi ca în nenumărate alte rânduri preţul acestuia a fost stabilit nu în interesul ţării, ci în interesul clientului.
Istoria neconsemnată devine cel mai adesea legendă. La fel, evoluţia pădurii se pierde în lungul şir al secolelor, căci viaţa arborilor în mod natural este mai îndelungată decât cea a oamenilor. Pădurea este o moştenire care se lasă nu generaţiei imediat următoare, ci peste aceasta, generaţiilor care vin. Paradoxal, deşi a avut mereu de câştigat de pe urma ei, omul a preferat să o secătuiască. Fenomenul se explică prin faptul că după exploatarea unei păduri sunt necesari cel puţin 80-100 de ani ca un nou arboret să fie apt pentru exploatare. Iar omul a avut mereu nevoie de alte venituri pe care să le obţină în cel mai scurt timp. De aceea, cu prea puţină chibzuinţă, pădurile au început să fie tăiate la vârste tot mai mici. Suprafeţe mari de teren forestier au fost transformate în terenuri agricole sau în păşuni de pe care se poate scoate folos în fiece an. Această nepotrivire dintre interesele omului şi necesităţile pădurii a fost tranşată de fiecare dată în favoarea celui dintâi. Izbânda fiinţei umblătoare a fost pe cât de categorică pe atât de periculoasă. Foarte multe terenuri susţinute şi fertilizate de vechile păduri, odată introduse în circuitul agricol şi-au epuizat în timp resursele devenind improprii culturilor agricole. Suprafeţe întinse folosite ca păşuni, prost gospodărite şi neîntreţinute, au devenit terenuri sărace, măcinate de fenomene erozionale greu de stăvilit şi au fost abandonate. Natura şi-a lins rănile şi a încercat de fiecare dată să îndrepte ce a stricat lăcomia omului. Uneori a reuşit, alteori nu, pentru că echilibrul natural odată dereglat cu greu poate fi rstabilit. Pădurea nu este o simplă asociere de arbori şi arbuşti, ci un organism imens, de o mare complexitate şi gingăşie, care suportă cu greu agresiunea civilizaţiei.
Fără ca să existe o statistică exactă a suprafeţelor defrişate, pe baza unor consemnări, mărturii şi documente se estimează că numai în perioada dintre anii 1781 şi 1918 au fost defrişate circa 2.500.000 hectare, iar între anii 1920 şi 1935 s-au mai tăiat definitiv încă 1.280.000 hectare de pădure. Îndeosebi zona de câmpie şi cea colinară au fost mai afectate, în ciuda îngrijorării multor contemporani ai vremurilor, care au sesizat amploarea fenomenului şi efectele sale ireversibile. Dar caîn atâtea alte rânduri, raţiunea a cedat în faţa tentaţiei. Să fie oare România predestinată prădăciunilor şi distrugerii? Întrebarea şi-au pus-o mulţi dintre cei care au înţeles că devastarea pădurilor are consecinţe dintre cele mai grave pe termen lung.

Loniia
16.03.2010, 08:30
continuare....

PĂDUREA LA EA ACASĂ


Unul dintre cei mai buni cunoscători ai pădurii româneşti, biologul Emil Pop, sublinia într-o lucrare publicată în anul 1943: “ Avem trista reputaţie de a fi ţara celor mai multe ferăstraie în raport cu capacitatea pădurilor noastre de răşinoase”. Nimic de comentat.
Despre existenţa pădurii pe întreg teritoriul românesc vorbesc cel mai bine toponimele. Sate şi vechi târguri, ape sau munţi poartă nume desprinse din cele care rânduiesc firea pădurii. Transilvania înseamnă “ ţinutul de dincolo de pădure”. Bucovina, de asemenea defineşte o întindere vastă cu păduri de fag. Ţinutul Pădurenilor are o tradiţie veche, rămasă, se pare, de la daci. Făgăraşul este toponim provenit de la specia de arbori cel mai ades întâlnită aici, fagul. Dâmboviţa vine de la denumirea slavă a stejarului. Tisa ne poartă pe undele ei gândul către arborele milenar cu acelaşi nume. Localităţi mai veci sau mai noi presărate în toate regiunile ţării amintesc de arbori, meserii, sălbăticiuni sau locuri specifice codrilor: Paltin, Brad, Frasin, Scoruşu, Molid, Mălini, Bocşa, Răşinari, Şindrilari, Lupeni, Boureni, Poienari, Runcu şi câte altele. Atât multitudinea acestor toponime cât şi diversitatea pronunţată a legăturilor dintre oamenii locului şi păduri sunt dovada indubitabilă că, de la câmpie până la munte, pământurile erau ocupate odinioară de vaste masive forestiere.A fost cât se poate de firesc să se dezvolte o civilizaţie a lemnului, printre primele ocupaţii ale locuitorilori, alături de vânătoare şi cules, fiind prelucrarea lemnului. Cercetările istoricilor au dezvăluit că în comunităţile cele mai vechi se practicau meşteşuguri legate de lemn. Adevărate opere de artă, construcţii şi amenajări din inventarul unor vechi gospodării ţărăneşti reflectă faptul că lemnul a fost şi suport pentru manifestarea iubirii de frumos a localnicilor.
În spatele frumuseţii se ascunde uneori suferinţa. Priveliştile cu mare încărcătură emoţională pe care ni le oferă pădurile au darul să trezească în suflete sensibilitatea. Astfel atraşi de miracolul verde am putea deveni aliaţii celei care ne oferă neîntrerupt din darurile ei. Pădurile suferă nu numai din cauza tăierilor abuzive, ci şi din cauza altor activităţi umane care le lovesc în mod indirect. Imaginea arhaică a plugarului care caută cu nesaţ o palmă de loc pe care să o brăzdeze este azi estompată de setea deamplasamente pentru construcţii civile şi nu numai, de valurile otrăvitoare ale noxelor aruncate în atmosferă de coloşi industriali care asigură existenţa a mii de oameni. Poluarea atmosferică, poluarea apelor şi a solului au devenit vrăjmaşi de temut într-o lume tot mai grăbită. Ploile acide care încarcă boală şi moarte pe rădăcinile şi ramurile întinse cu nevinovăţie în întâmpinarea apei cereşti, fac tot mai multe victime. Specii de arbori şi plante neobişnuite cu schimbările care intervin tot mai brutal în mediul lor de viaţă, pier. Se vorbeşte despre uscarea pădurilor, se fac cercetări. Arborii continuă să moară devenind din izvoare de viaţă pentru planetă nişte triste monumente ale trecutului, rămase cu demnitate în picioare să-şi sfideze destinul. Nepăsătoare, lumea renunţă cu mare uşurinţă la prezenţa lor, abandonându-i uitării. Masive întinse cad pradă duşmanilor naturali, cum sunt ciupercile parazite. Debilitaţi de otrăvurile care au invadat solul, striviţi în tinereţe de copitele vitelor lăsate fără noimă să se hrănească prin luminişuri, atacaţi de insecte, prădaţi de om şi tot mai des devoraţi de incendii, arborii par să nu mai conteze în competiţia universului, numită viaţă. Lumea priveşte doar la câştig fără să-şi mai calculeze pierderile. Astfel a ajuns paguba să se numească profit. Ca un prost gospodar care de dragul realizărilor nu se mai preocupă de ceea ce iroseşte pentru a le avea, omenirea distruge sub pretextul creerii de valori. Numai că între valorile universului şi cele ale omului diferenţa este mult prea frapantă.
Treptat pădurile naturale şi-au restrâns teritoriile, fiind înlocuite uneori cu păduri artificiale, plantate cu precădere pentru producţia de lemn. Acestea s-au dovedit întotdeauna prea vulnerabile în faţa vicisitudinilor. Impresionantele doborâturi în masă, rupturile de zăpadă, uscările atât de frecvente în ultimul secol pun sub semnul întrebării reuşita omului de a corecta şi îmbunătăţi creaţia naturii. Realitatea o pot contrazice doar orgoliile celor ce nu îşi recunosc limitele. Cumpătarea naturii nu poate fi concurată de aroganţa omului, iar despre universul pe care îl reprezintă pădurea nu se poate spune nici pe departe că a fost complet descifrat. Riscul de a distruge înainte de a cunoaşte este prea mare.
Distrugerea pădurilor nu înseană doar dispariţia vegetaţiei. Odată cu arborii va pleca spre nefiinţă o întreagă lume, de la lichenii mărunţi la păsările din coroanele arborilor, de la ciupercile ascunse discret în frunzişul mort la marile fiare, de la izvoarele firave până la ceţurile şi norii priponiţi în vârfuri de molizi. Fanteziile ucid mai ades decât armele. Paradoxal, dragostea pentru natură duce uneori la pierzania ei, atunci când această dragoste este profană. În mijlocul naturii omul îşi aduce confortul, iar acesta este prima lovitură dată cadrului natural. Vilele care apar prin poieni sunt adesea construite pe terenuri defrişate. Cu cât se înmulţesc cu atât natura piere, deoarece singurul mod în care ea ştie să se apere este retragerea din calea agresorului. Pădurea românească a fost adăpostul multor specii de animale azi deja dispărute. Odată cu modificarea condiţiilor naturale, au secătuit şi resursele necesare vieţii acestor specii. Zimbrul, bourul, brebul, zăganul, acvila de munte, au dispărut fie din cauză că nu au mai găsit condiţii adecvate de viaţă, fie pentru că au fost vânate fără cruţare. Alte specii se regăsesc pe suprafeţe mult restrânse, retrase din calea omului în cotloanele pe care le-au crezut mai sigure. Acolo vor mai rezista atâta vreme cât specia supremă le va mai da tihnă. Apoi nu vor mai avea unde să se retragă decât în amintire şi poveste. Omul le calculează azi efectivele optime, uitând însă că numărul animalelor este calculat nu funcţie de tritoriul pe care l-au avut iniţial la dispoziţie, ci în funcţie de ceea ce a mai rămas din acest teritoriu. În mod curios, de fiecare dată se constată că aceste efective sunt prea mari nşi se acceptă reducerea lor. Vânătoarea, păşunatul, exploatarea lemnului, culesul fructelor de pădure, iată principalele agresiuni la care sunt supuse vietăţile pădurii din partea noastră. Vor fi voci răspicate care vor spune că nu este adevărat, că totul este sub control şi atentă supraveghere, că există specialişti care veghează, că pădurea este exploatată pe baze ştiinţifice. Atunci când viaţa este redată în cifre şi formule, mereu se pierde ceva din miracolul ei. Cifrele pot fi doar nişte îndoielnice argumente justificative. Marea lor problemă este că pot fi modificate oricând, după interese, că sunt docile. Iar sub masca specialistului se află mereu un om, cu mai multă sau mai puţină educaţie ecologică, cu calităţi şi cu defecte, o fiinţă aproximativă. Este mai comod ca destinul naturii să fie considerat implacabil decât să se stăvilească desfinţarea ei. Este dovedit de istorie că nici minţi luminate de voievozi, nici orânduieli şi legi aspre, nici tradiţii şi superstiţii nu au putut să pună stavilă lăcomiei ce a ros mereu, adânc din poala pădurii. A rămas câtă se mai vede datorită faptului că pe aceste plaiuri a fost mai întinsă ca oriunde şi că mereu, acolo unde a fost distrusă a încercat să reînvie. Ţinându-se strâns cu rădăcinile de pământul colinelor, de piatra munţilor, izgonită de la câmpie, pădurea ne dă de ştire că aici era la ea acasă.

elliane
16.03.2010, 08:38
Loniia,stiu ca ai vazut padurile Germaniei.
Parerea mea,nimic in lume nu le poate egala frumusetea.Si acolo tot oameni traiesc.

Loniia
16.03.2010, 08:41
Loniia,stiu ca ai vazut padurile Germaniei.
Parerea mea,nimic in lume nu le poate egala frumusetea.Si acolo tot oameni traiesc.

Elliane din pacate nu te pot contrazice,daca ai stii ce mi-as fi dorit sa pot!...si in Elvetia la fel,imi pare salbatic de frumoasa!

Fiecare padure are spiritul lui ,inca avem zone de padure neumblata/virgina ,doar ca sunt neingrijite padurile noastre!..si tot mai putine!

marian42
16.03.2010, 08:49
Elliane din pacate nu te pot contrazice,daca ai stii ce mi-as fi dorit sa pot!...si in Elvetia la fel,imi pare salbatic de frumoasa!

Fiecare padure are spiritul lui ,inca avem zone de padure neumblata/virgina ,doar ca sunt neingrijite padurile noastre!..si tot mai putine!
Stie cineva cati ursi, lupi si rasi traiesc in padurile nemtesti?

elliane
16.03.2010, 08:50
Elliane din pacate nu te pot contrazice,daca ai stii ce mi-as fi dorit sa pot!:sing:
Pentru ca azi,nu ma poti contrazice!
Nemtii, nu pot sa-si taie propriile paduri,doar daca sint foarte batrine si inlocuiesc pomii taiati cu pomi tineri.
Y love Deutschland!!

Loniia
16.03.2010, 08:53
Stie cineva cati ursi, lupi si rasi traiesc in padurile nemtesti?
Nu pot sa-ti dau un raspuns marian42,dealtfel asta nu exclude efortul lor de a ingriji natura/padurea,transformand-o/mentinand-o in priveliste de vis.

elliane
16.03.2010, 09:09
Nu pot sa-ti spun,Marian,citi, cum si unde,dar in traseul meu,am vazut capre salbatice,la "drumul mare".E minunat!

marian42
16.03.2010, 09:18
Nu pot sa-ti spun,Marian,citi, cum si unde,dar in traseul meu,am vazut capre salbatice,la "drumul mare".E minunat!
Pai ursi iti spun sigur ca nu mai au nici de samanta, cat despre lupi si rasi, dac-or mai fi, sigur nici ei nu se simt prea bine...
Iar daca tot veni vorba: capre nemtesti am vazut si eu, nu le-as da pe ale nostre.

elliane
16.03.2010, 09:27
Iar daca tot veni vorba: capre nemtesti am vazut si eu, nu le-as da pe ale nostre.Inseamna ca la vara,in vacanta mare,ai sa mi le arati tu pe cele romanesti!

marian42
16.03.2010, 09:32
Inseamna ca la vara,in vacanta mare,ai sa mi le arati tu pe cele romanesti!
Ma Elliane, nu stiu la ce te-ai gandit tu cand ai zis capre, in schimb stiu prea bine la ce m-am gandit io; deja mi-a rusine, bashca m-am imbujorat oleaca... :">

elliane
16.03.2010, 09:52
Ma Elliane, nu stiu la ce te-ai gandit tu cand ai zis capre, in schimb stiu prea bine la ce m-am gandit io; deja mi-a rusine, bashca m-am imbujorat oleaca... :">MA Mariane,eu daca zic "capre",ma gindesc doar la acele mamifere ce umbla in patru labe si dau un lapte nemaipomenit,gras si bun pentru pneumopatii.
Daca te-ai gindit la altceva,bine ai facut daca te-ai imbujorat!:punch:

aramis_13
16.03.2010, 10:35
păi tot la mamifere care stau în 4 labe şi dau lapte bun şi gras (când dau lapte) s-o fi gândit şi el ...

elliane
16.03.2010, 11:18
păi tot la mamifere care stau în 4 labe şi dau lapte bun şi gras (când dau lapte) s-o fi gândit şi el ...Ha,ha ,ha........Poate,daca eu as fi nascuta ieri si cu probleme de frina de mana..

Melina
18.03.2010, 19:21
Fiecare padure are spiritul lui ,inca avem zone de padure neumblata/virgina ,doar ca sunt neingrijite padurile noastre!..
Asa e cum spui tu fiecare padure are spiritul ei , dar pina acuma nici una nu a reusit sa ma aduca mai aproape decit de cele romanesti. Neingrijit in ce sens?
Te referi la zonele turistice ? Turistii straini din Austria, Elvetia, Germania ,veneau in Romania tocmai pentru salbaticia padurilor , pentru locurile virgine , nepopulate , nedichisite.De multe ori preferau sa stea cit mai retras si mai modest ca sa fie mai aproape de natura si animale salbatice si sa experimeteze haiducia si primitivismul care la ei in tara nu il aveau.



..si tot mai putine!

se pare ca da

C3p3irFYFvI&feature=related

wSPvEbwvCuQ&feature=related

aramis_13
18.03.2010, 19:27
haleo, să vedeţi ce ochi or bleojdit 'ricani când or vâst' ursu' la 5 metri de ei!

sau cehii (carele au ţară frumoasă, bla-bla-bla) când am număratară treispzece urşi (de la ăl cu ţâţa-n gură pân' la aia cu barba sură, că de, la urşi e pe sistem de matriarhat).

păi nu v-am arătat filmu'?

Melina
18.03.2010, 19:31
Am vazut filmul cu ursii tai , stii ca nu e bine sa le dai de mincare si sa ii obinuiesti cu omul, le faci un rau ursilor si oamenilor.

Uite ursii astia captivi ce soarta trista au.

Dxd7yXCNhDQ&feature=related

aramis_13
18.03.2010, 19:44
urşii ăia s-au domesticit singuri. pentru că - animale inteligente - au înţeles că e mai bine să vină să ceară (de regulă pâine, dar se mai alegeau şi cu câte un cotlet) decât să umble brambura prin pădure după fagi şi mure.

Melina
18.03.2010, 19:54
S-au domesticit fiindca li sa dat si li sa acceptat prezenta , plus ca sunt prea multi deja in mare parte din cauza ca Ceausescu a avut adevarate crescatorii de ursi numai pentru distractia lui personala a dat ecosistemul peste cap. Asa pierd frica de om si se intimpa atacuri sau accidente , maiales copiii pot cadea usor victime, e pacat sa fie nevoiti sa ii impuste pe multi sau sa ii inchida. Ar trebuii tinuti departe de orase si sate pentru binele tuturor.


Multi dintre nemtii nu prea se bucura sa s-a intors lupul in Germania , le este frica maiales pentru copii.

http://www.3sat.de/dynamic/sitegen/bin/sitegen.php?tab=2&source=/nano/cstuecke/27584/index.html

Loniia
19.03.2010, 11:05
Neingrijita inseamna cand nu se curata albiile ,vaile ,fagasurile care adun si conduc ploile torentiale de vara in rauri ,un exemplu...tetris
Puterea/forta unei viituri defriseaza ariile de paduri tinere prin alunecari de teren,clima/vremea oscilanta cand secetoasa cand ploioasa necesita si pregatiri pentru protejarea mediului.