Loniia
16.03.2010, 09:26
Postez aici la incercari literare textul urmator ,un studiu detailat al unui anonim asupra padurii.
http://www.naturalist.ro/societate/padurea-la-ea-acasa-1/
PĂDUREA LA EA ACASĂ
Discret şi credincios prieten, care ne dăruieşte la fiecare pas câte ceva din harul său, pădurea ne însoţeşte discretă, zi de zi, trecerea prin lume. Nu este loc în ţara românească în care să nu apară aievea sau măcar în amintire spiritul împărăţiei de arbori căreia, generaţii după generaţii, trăitorii pe aceste pământuri îi datorează existenţa şi continuitatea. Pădurea îşi are povestea şi poveştile ei, din ce în ce mai şoptit împărtăşite, ca şi cum ecoul rătăcit printre vremuri se abate tot mai împovărat de truda istoriei către noi. Din porţile încrustate ale Maramureşului până în infinita curgere a Dunării, din albastrul înalt al Bucovinei până în adâncul pântec al Apusenilor şi apoi peste zare, până la foşnetul cald al Dobrogei, glia rodeşte amintire de rădăcină înfiptă vajnic în ţărână, ca şi cum cea dintâi grijă a pădurii a fost să nu i se împrăştie ţara. Destinul i-a sortit o aprigă ispăşire, căci lemnului nu i-a fost dat să putrezească lângă rădăcina care l-a zămislit, ci departe, mult prea departe, în cotloanele lumii prin care îl cară pofta omului. Poate că din pricina dorului de rădăcină sunetul lemnului de rezonanţă înfioară spusele cântecului înfiripat pe corzile viorii şi poate că de jalea după locurile în care arborele a dat rod vibrează aşa glasul buciumului. Lucrurile astea vor fi greu de înţeles pentru noi, oamenii, care am hotărât că numai ceea ce poate fi numărat, măsurat şi cântărit este vrednic de luat în seamă, iar celelalte nu pot fi decât părelnice întâmplări ale lumii, al căror folos ar fi doar povestea împărtăşită la ceas de odihnă copiilor. Dar ea, pădurea, îşi trăieşte viaţa după legile şi deprinderile ei, neschimbate de milioane de ani, ci mai trainic întărite cu fiecare inel zăvorât în trunchi de arbore.
Norocul sau nenorocul, destinul sau poate belşugul au făcut ca oamenii să-şi îndrepte întotdeauna privirile către pădure. Ea a fost şi mai este încă privită în multe feluri, după chipul şi asemănarea celor care o cercetează cu ochi hulpavi şi vicleni, ori luminaţi de dorul cunoaşterii şi iubire, cu uimire şi sfială sau cu vrăjmăşie şi patimă. Pentru că niciodată nu se va întâmpla ca toţi oamenii să simtă la fel şi să trăiască aidoma, pentru că niciodată iubirea nu va fi a tuturor şi nici blândeţea nu va înmuguri în toate sufletele, asupra pădurii se va prăvăli mereu, ca o grindină stricătoare, istoria lumii cu meandrele ei. Prezentul confirmă că existenţa oamenilor a lovit mereu fără cruţare, ca o secure, în existenţa pădurilor şi mari întinderi forestiere au dispărut definitiv de pe suprafaţa globului, secol după secol. Leagăn şi scut pentru multe civilizaţii, codrii s-au transformat de prea multe ori în sunet efemer de arginţi, ori au fost alungaţi de pe pământurile pe care le-au stăpânit. Odată cu ei au pierit vieţuitoare şi ape, cântece şi credinţe, lăsând loc deşerturilor de iluzii menite să bucure suflete de profani. Foamea omenirii va rămâne nepotolită atâta cât spiritul însuşi îi este subnutrit. Chiar ştiute, aceste realităţi se dovedesc piedici prea mărunte pentru pofta nestăvilită de înavuţire a multor trăitori copleşiţi de propria lor imagine.Destinul pădurilor nu poate fi lăsat numai în grija celor care conduc comunităţi su popoare, pentru că grijile lor sînt îngrădite de cele mai multe ori de interesele celor din jur.De soarta întinderilor forestiere trebuie să se îngrijească fiecare om, ajuns la înţelepciunea zilei de mâine de care depinde nu doar pâinea sa ci şi aerul său, apa sa, şi sănătatea cea de toate zilele. Poate că lumea va mai exista multă vreme, evitând în ultimul moment autodistrugerea prin războaie, poluare sau secătuirea resurselor naturale. Dar fără pic de îndoială, pierzănd pădurile îşi va pierde însăşi identitatea.
Nimeni nu ştie cu certitudine câte care cu aur au cărat romanii din Dacia pentru binăstarea Romei. Dar sigur este că acele care erau din lemn tăiat din tâmpla Carpaţilor. Dacă ar avea cineva curizotatea şi răbdarea să socotească la ce valoare se ridică lemnul pe care pădurile ţării l-au jertfit pentru pribegire pe la răspântiile lumii, ar afla că este mult mai mare decât cea a aurului luat de romani. Comerţul cu lemn a început pe aceste meleaguri încă din cele mai vechi vremuri. Se cunoaşte că în porturile existente la Marea Neagră, pe ţărmul Dobrogei, se încărcau corăbii cu lemn pentru Gecia, Asia Mică şi Egipt. Abia din secolul al XV-lea, după cum afirmă C.C. Girescu, există izvoare scrise care fac referire la exportul de lemn din ţările române că tre turci. Şi nu este vorba de cantităţi modice, dacă este să ne luăm după numeroasele cuvinte de origine turcă referitoare la lemn şi la exploatarea lui, rămase în vocabularul nostru. Apoi este atestat meşteşugul plutăritului ca modalitate de transport al lemnului din munţi către Dunăre, pentru vânzare. Iar plutărit nu se făcea doar pe râul Bistriţa, ci şi pe Nistru, pe Siret, Prut, Mureş, Olt şi Lotru.Numai pe Bistriţa ar fi fost transportate în anul 1895 peste 12000 de plute. Doar într-un an. Doar pe un singur râu…
Ţările române au fost o sursă importantă de lemn pentru imperiul otoman, care avea nevoie de mult material de construcţie pentru flotă, arsenalul armatei, construcţii militare şi civile. După vremuri, preţurile la care au fost vândute produsele din lemn au fost mai mici, sau mai mari. De regulă însă nu au reflectat adevărata valoare a lemnului, poate şi pentru că pădurile erau atât de vaste şi masive încât păreau inepuizabile. Tăietorii de lemne, plutaşii, cărăuşii, negustorii, autorităţile, cu toţii şi-au asigurat existenţa datorită pădurilor. Nu mai punem la socoteală diverşi boieri şi boiernaşi care au făcut averi din vânzarea pădurilor. Că nu rareori s-a întâmplat ca dregătorii să facă abuzuri în comerţul cu lemn este un adevăr recunoscut. Dovadă stă scrisoarea comandantului Brăilei, din anul 1826, trimisă domnului Moldovei, în care se arată că pădurile ţării au fost jefuite prin comercializarea nepermisă a trei mii de harabale de lemn de foc. Modul de a face afaceri cu lemnul românesc a atras numeroşi străini care au făcut profituti uriaşe. Spre pildă, societatea Goetz, care la finele secolului XX a construit o fabrică de cherestea la Nehoiu, a cumpărat pădurile din zonă plătind pentru fiecare arbore tăiat din codrii multiseculari ai Buzăului suma de un leu! Dintr-un asemenea arbore se obţineau uşor doi-trei metri cubi de cherestea. În aceste condiţii începe exploatarea masivă a pădurilor, cu mijloace tehnice evoluate, după ce secole la rând au fost incendiate şi defrişate suprafeţe greu de imaginat. Astfel nu mai poate fi de mirare cum de s-a ajuns de la un grad de împădurire de peste 70% în epoca romană la abia 24% în zilele noastre.
Nimeni nu va şti vreodată câţi muritori şi-au făcut averi din jefuirea pădurilor României. Cert rămâne faptul că prin întindere, accesibilitate şi calitate a lemnului ele au fost o serioasă sursă de venituri. Chiar şi datoriile ţării după al doilea război mondial au fost plătite din gros şi cu lemn. Şi ca în nenumărate alte rânduri preţul acestuia a fost stabilit nu în interesul ţării, ci în interesul clientului.
Istoria neconsemnată devine cel mai adesea legendă. La fel, evoluţia pădurii se pierde în lungul şir al secolelor, căci viaţa arborilor în mod natural este mai îndelungată decât cea a oamenilor. Pădurea este o moştenire care se lasă nu generaţiei imediat următoare, ci peste aceasta, generaţiilor care vin. Paradoxal, deşi a avut mereu de câştigat de pe urma ei, omul a preferat să o secătuiască. Fenomenul se explică prin faptul că după exploatarea unei păduri sunt necesari cel puţin 80-100 de ani ca un nou arboret să fie apt pentru exploatare. Iar omul a avut mereu nevoie de alte venituri pe care să le obţină în cel mai scurt timp. De aceea, cu prea puţină chibzuinţă, pădurile au început să fie tăiate la vârste tot mai mici. Suprafeţe mari de teren forestier au fost transformate în terenuri agricole sau în păşuni de pe care se poate scoate folos în fiece an. Această nepotrivire dintre interesele omului şi necesităţile pădurii a fost tranşată de fiecare dată în favoarea celui dintâi. Izbânda fiinţei umblătoare a fost pe cât de categorică pe atât de periculoasă. Foarte multe terenuri susţinute şi fertilizate de vechile păduri, odată introduse în circuitul agricol şi-au epuizat în timp resursele devenind improprii culturilor agricole. Suprafeţe întinse folosite ca păşuni, prost gospodărite şi neîntreţinute, au devenit terenuri sărace, măcinate de fenomene erozionale greu de stăvilit şi au fost abandonate. Natura şi-a lins rănile şi a încercat de fiecare dată să îndrepte ce a stricat lăcomia omului. Uneori a reuşit, alteori nu, pentru că echilibrul natural odată dereglat cu greu poate fi rstabilit. Pădurea nu este o simplă asociere de arbori şi arbuşti, ci un organism imens, de o mare complexitate şi gingăşie, care suportă cu greu agresiunea civilizaţiei.
Fără ca să existe o statistică exactă a suprafeţelor defrişate, pe baza unor consemnări, mărturii şi documente se estimează că numai în perioada dintre anii 1781 şi 1918 au fost defrişate circa 2.500.000 hectare, iar între anii 1920 şi 1935 s-au mai tăiat definitiv încă 1.280.000 hectare de pădure. Îndeosebi zona de câmpie şi cea colinară au fost mai afectate, în ciuda îngrijorării multor contemporani ai vremurilor, care au sesizat amploarea fenomenului şi efectele sale ireversibile. Dar caîn atâtea alte rânduri, raţiunea a cedat în faţa tentaţiei. Să fie oare România predestinată prădăciunilor şi distrugerii? Întrebarea şi-au pus-o mulţi dintre cei care au înţeles că devastarea pădurilor are consecinţe dintre cele mai grave pe termen lung.
http://www.naturalist.ro/societate/padurea-la-ea-acasa-1/
PĂDUREA LA EA ACASĂ
Discret şi credincios prieten, care ne dăruieşte la fiecare pas câte ceva din harul său, pădurea ne însoţeşte discretă, zi de zi, trecerea prin lume. Nu este loc în ţara românească în care să nu apară aievea sau măcar în amintire spiritul împărăţiei de arbori căreia, generaţii după generaţii, trăitorii pe aceste pământuri îi datorează existenţa şi continuitatea. Pădurea îşi are povestea şi poveştile ei, din ce în ce mai şoptit împărtăşite, ca şi cum ecoul rătăcit printre vremuri se abate tot mai împovărat de truda istoriei către noi. Din porţile încrustate ale Maramureşului până în infinita curgere a Dunării, din albastrul înalt al Bucovinei până în adâncul pântec al Apusenilor şi apoi peste zare, până la foşnetul cald al Dobrogei, glia rodeşte amintire de rădăcină înfiptă vajnic în ţărână, ca şi cum cea dintâi grijă a pădurii a fost să nu i se împrăştie ţara. Destinul i-a sortit o aprigă ispăşire, căci lemnului nu i-a fost dat să putrezească lângă rădăcina care l-a zămislit, ci departe, mult prea departe, în cotloanele lumii prin care îl cară pofta omului. Poate că din pricina dorului de rădăcină sunetul lemnului de rezonanţă înfioară spusele cântecului înfiripat pe corzile viorii şi poate că de jalea după locurile în care arborele a dat rod vibrează aşa glasul buciumului. Lucrurile astea vor fi greu de înţeles pentru noi, oamenii, care am hotărât că numai ceea ce poate fi numărat, măsurat şi cântărit este vrednic de luat în seamă, iar celelalte nu pot fi decât părelnice întâmplări ale lumii, al căror folos ar fi doar povestea împărtăşită la ceas de odihnă copiilor. Dar ea, pădurea, îşi trăieşte viaţa după legile şi deprinderile ei, neschimbate de milioane de ani, ci mai trainic întărite cu fiecare inel zăvorât în trunchi de arbore.
Norocul sau nenorocul, destinul sau poate belşugul au făcut ca oamenii să-şi îndrepte întotdeauna privirile către pădure. Ea a fost şi mai este încă privită în multe feluri, după chipul şi asemănarea celor care o cercetează cu ochi hulpavi şi vicleni, ori luminaţi de dorul cunoaşterii şi iubire, cu uimire şi sfială sau cu vrăjmăşie şi patimă. Pentru că niciodată nu se va întâmpla ca toţi oamenii să simtă la fel şi să trăiască aidoma, pentru că niciodată iubirea nu va fi a tuturor şi nici blândeţea nu va înmuguri în toate sufletele, asupra pădurii se va prăvăli mereu, ca o grindină stricătoare, istoria lumii cu meandrele ei. Prezentul confirmă că existenţa oamenilor a lovit mereu fără cruţare, ca o secure, în existenţa pădurilor şi mari întinderi forestiere au dispărut definitiv de pe suprafaţa globului, secol după secol. Leagăn şi scut pentru multe civilizaţii, codrii s-au transformat de prea multe ori în sunet efemer de arginţi, ori au fost alungaţi de pe pământurile pe care le-au stăpânit. Odată cu ei au pierit vieţuitoare şi ape, cântece şi credinţe, lăsând loc deşerturilor de iluzii menite să bucure suflete de profani. Foamea omenirii va rămâne nepotolită atâta cât spiritul însuşi îi este subnutrit. Chiar ştiute, aceste realităţi se dovedesc piedici prea mărunte pentru pofta nestăvilită de înavuţire a multor trăitori copleşiţi de propria lor imagine.Destinul pădurilor nu poate fi lăsat numai în grija celor care conduc comunităţi su popoare, pentru că grijile lor sînt îngrădite de cele mai multe ori de interesele celor din jur.De soarta întinderilor forestiere trebuie să se îngrijească fiecare om, ajuns la înţelepciunea zilei de mâine de care depinde nu doar pâinea sa ci şi aerul său, apa sa, şi sănătatea cea de toate zilele. Poate că lumea va mai exista multă vreme, evitând în ultimul moment autodistrugerea prin războaie, poluare sau secătuirea resurselor naturale. Dar fără pic de îndoială, pierzănd pădurile îşi va pierde însăşi identitatea.
Nimeni nu ştie cu certitudine câte care cu aur au cărat romanii din Dacia pentru binăstarea Romei. Dar sigur este că acele care erau din lemn tăiat din tâmpla Carpaţilor. Dacă ar avea cineva curizotatea şi răbdarea să socotească la ce valoare se ridică lemnul pe care pădurile ţării l-au jertfit pentru pribegire pe la răspântiile lumii, ar afla că este mult mai mare decât cea a aurului luat de romani. Comerţul cu lemn a început pe aceste meleaguri încă din cele mai vechi vremuri. Se cunoaşte că în porturile existente la Marea Neagră, pe ţărmul Dobrogei, se încărcau corăbii cu lemn pentru Gecia, Asia Mică şi Egipt. Abia din secolul al XV-lea, după cum afirmă C.C. Girescu, există izvoare scrise care fac referire la exportul de lemn din ţările române că tre turci. Şi nu este vorba de cantităţi modice, dacă este să ne luăm după numeroasele cuvinte de origine turcă referitoare la lemn şi la exploatarea lui, rămase în vocabularul nostru. Apoi este atestat meşteşugul plutăritului ca modalitate de transport al lemnului din munţi către Dunăre, pentru vânzare. Iar plutărit nu se făcea doar pe râul Bistriţa, ci şi pe Nistru, pe Siret, Prut, Mureş, Olt şi Lotru.Numai pe Bistriţa ar fi fost transportate în anul 1895 peste 12000 de plute. Doar într-un an. Doar pe un singur râu…
Ţările române au fost o sursă importantă de lemn pentru imperiul otoman, care avea nevoie de mult material de construcţie pentru flotă, arsenalul armatei, construcţii militare şi civile. După vremuri, preţurile la care au fost vândute produsele din lemn au fost mai mici, sau mai mari. De regulă însă nu au reflectat adevărata valoare a lemnului, poate şi pentru că pădurile erau atât de vaste şi masive încât păreau inepuizabile. Tăietorii de lemne, plutaşii, cărăuşii, negustorii, autorităţile, cu toţii şi-au asigurat existenţa datorită pădurilor. Nu mai punem la socoteală diverşi boieri şi boiernaşi care au făcut averi din vânzarea pădurilor. Că nu rareori s-a întâmplat ca dregătorii să facă abuzuri în comerţul cu lemn este un adevăr recunoscut. Dovadă stă scrisoarea comandantului Brăilei, din anul 1826, trimisă domnului Moldovei, în care se arată că pădurile ţării au fost jefuite prin comercializarea nepermisă a trei mii de harabale de lemn de foc. Modul de a face afaceri cu lemnul românesc a atras numeroşi străini care au făcut profituti uriaşe. Spre pildă, societatea Goetz, care la finele secolului XX a construit o fabrică de cherestea la Nehoiu, a cumpărat pădurile din zonă plătind pentru fiecare arbore tăiat din codrii multiseculari ai Buzăului suma de un leu! Dintr-un asemenea arbore se obţineau uşor doi-trei metri cubi de cherestea. În aceste condiţii începe exploatarea masivă a pădurilor, cu mijloace tehnice evoluate, după ce secole la rând au fost incendiate şi defrişate suprafeţe greu de imaginat. Astfel nu mai poate fi de mirare cum de s-a ajuns de la un grad de împădurire de peste 70% în epoca romană la abia 24% în zilele noastre.
Nimeni nu va şti vreodată câţi muritori şi-au făcut averi din jefuirea pădurilor României. Cert rămâne faptul că prin întindere, accesibilitate şi calitate a lemnului ele au fost o serioasă sursă de venituri. Chiar şi datoriile ţării după al doilea război mondial au fost plătite din gros şi cu lemn. Şi ca în nenumărate alte rânduri preţul acestuia a fost stabilit nu în interesul ţării, ci în interesul clientului.
Istoria neconsemnată devine cel mai adesea legendă. La fel, evoluţia pădurii se pierde în lungul şir al secolelor, căci viaţa arborilor în mod natural este mai îndelungată decât cea a oamenilor. Pădurea este o moştenire care se lasă nu generaţiei imediat următoare, ci peste aceasta, generaţiilor care vin. Paradoxal, deşi a avut mereu de câştigat de pe urma ei, omul a preferat să o secătuiască. Fenomenul se explică prin faptul că după exploatarea unei păduri sunt necesari cel puţin 80-100 de ani ca un nou arboret să fie apt pentru exploatare. Iar omul a avut mereu nevoie de alte venituri pe care să le obţină în cel mai scurt timp. De aceea, cu prea puţină chibzuinţă, pădurile au început să fie tăiate la vârste tot mai mici. Suprafeţe mari de teren forestier au fost transformate în terenuri agricole sau în păşuni de pe care se poate scoate folos în fiece an. Această nepotrivire dintre interesele omului şi necesităţile pădurii a fost tranşată de fiecare dată în favoarea celui dintâi. Izbânda fiinţei umblătoare a fost pe cât de categorică pe atât de periculoasă. Foarte multe terenuri susţinute şi fertilizate de vechile păduri, odată introduse în circuitul agricol şi-au epuizat în timp resursele devenind improprii culturilor agricole. Suprafeţe întinse folosite ca păşuni, prost gospodărite şi neîntreţinute, au devenit terenuri sărace, măcinate de fenomene erozionale greu de stăvilit şi au fost abandonate. Natura şi-a lins rănile şi a încercat de fiecare dată să îndrepte ce a stricat lăcomia omului. Uneori a reuşit, alteori nu, pentru că echilibrul natural odată dereglat cu greu poate fi rstabilit. Pădurea nu este o simplă asociere de arbori şi arbuşti, ci un organism imens, de o mare complexitate şi gingăşie, care suportă cu greu agresiunea civilizaţiei.
Fără ca să existe o statistică exactă a suprafeţelor defrişate, pe baza unor consemnări, mărturii şi documente se estimează că numai în perioada dintre anii 1781 şi 1918 au fost defrişate circa 2.500.000 hectare, iar între anii 1920 şi 1935 s-au mai tăiat definitiv încă 1.280.000 hectare de pădure. Îndeosebi zona de câmpie şi cea colinară au fost mai afectate, în ciuda îngrijorării multor contemporani ai vremurilor, care au sesizat amploarea fenomenului şi efectele sale ireversibile. Dar caîn atâtea alte rânduri, raţiunea a cedat în faţa tentaţiei. Să fie oare România predestinată prădăciunilor şi distrugerii? Întrebarea şi-au pus-o mulţi dintre cei care au înţeles că devastarea pădurilor are consecinţe dintre cele mai grave pe termen lung.