PDA

Arată versiune întreagă : Romani celebri - Literatura



sorin
27.01.2009, 12:17
Pe acest topic vor fi postate mesaje despre romani celebri in domeniul literaturii. Mesajele in afara subiectului sau care nu sunt destul de relevante pentru acest topic, vor fi sterse.

Multumesc celor care vor posta aici!

sorin
27.01.2009, 12:18
http://img.photobucket.com/albums/v709/sorinp/Eminescu.jpg
Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (nascut la 15 ianuarie, 1850, la Ipoteşti – decedat la 15 iuni 1889, Bucureşti) este al saptelea din cei 11 copii ai căminarului Gh. Eminovici (provenit dintr-o familie de tărani români din nordul Moldovei) si ai Ralucăi Eminovici (n. Jurascu), fiică de stolnic din Joldesti. Mihai Eminescu fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literature romana, fiind supranumit şi „luceafărul poeziei româneşti”. Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în sedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Momente importante:

1858-1866 - scoala la Cernăuti;
1866 - Debut cu poezia "La mormantul lui Aron Pumnul" intr-o brosura votitiva "Lacramioarele invataceilor gimnagiasti". La 25 februarie publica in Familia din Pesta, cu numele schimbat de Iosif Vulcan in Mihai Eminescu , poezia "De-as avea". Pe vara se afla ca privatist la Blaj.
1870-1872 este student la Viena; urmează ca "auditor extraordinar" Facultatea de Filosofie si Drept(dar studiază si cursuri de la alte facultăti); activează în rândul societătilor studentesti; participă la pregătirea unei serbări si a unui Congres studentesc la Putna cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Stefan cel Mare; se împrieteneste cu Ioan Slavici; o cunoaste la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la "Convorbiri literare"; debutează ca publicist în ziarul "Albina", din Pesta; apar primele semne ale bolii;
1872-1874 - student "ordinar" la Berlin; Junimea îi acordă o bursă cu conditia să-si ia doctoratul în filosofie; urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene;
1874-1877 - Iasi: director al Bibliotecii Centrale; profesor suplinitor; revizor scolar pentru judetele: Iasi si Vaslui; redactor la ziarul "Curierul de Iasi";
1877 – 1883 - Bucuresti - redactor, redactor sef la ziarul "Timpul", activitate publicistică exceptională, care-i ruinează sănătatea; scrie marile lui poeme: Scrisorile, Luceafărul, etc.;
1883 - se îmbolnăveste grav, internat la spitalul doctorului Sutu, apoi la un institut lângă Viena; în decembrie îi apare volumul "Poezii" - prefată si texte selectate de Titu Maiorescu;
1883-1889 - ani de boală;
Se stinge din viată in 15 iunie(în zori - ora 3) în casa de sănătate a doctorului Sutu;

sorin
27.01.2009, 13:17
A fost considerat cel mai mare dramaturg roman si unul dintre cei mai importanti scriitori romani.
A fost poet,scriitor,dramaturg,director de teatru,comentator politic,ziarist.Opera lui cuprinde teatru,nuvele,povestiri,momente si schite,publicistica,parodii,poezii.Este intemeietorul teatrului comic din Romania si unul din principalii fondatori ai teatrului national.
Perioada marilor creatii dramatice:
O noapte furtunoasa (1879), Conul Leonida fata cu reactiunea (1879), O scrisoare pierduta (1884), D-ale carnavalului (1885), Napasta (1890)
Perioda prozei scurte: volumul Momente (1901), volumul Nuvele si povestiri (1908)

Spunea despre iubire:
"O mare durere sa iubesti,o mare nenorocire sa scapi de aceasta durere"
Multumesc pentru postare MichelleP! Rugamintea mea ar fi ca pe viitor sa postati la aceasta sectiune un pic mai detaliat, cu o scurta biografie, etc.
Daca nu te deranjeaza, voi edita un pic postarea ta, sau voi posta un mesaj suplimentar despre Caragiale. I-l poti edita si tu daca vrei.

P.S Voi sterge mai tarziu mesajele off topic.

MichelleP
27.01.2009, 14:13
Ion Luca Caragiale (1852-1912)
http://img.photobucket.com/albums/v709/sorinp/ion_luca_caragiale.gif
A fost considerat cel mai mare dramaturg roman si unul dintre cei mai importanti scriitori romani.
A fost poet,scriitor,dramaturg,director de teatru,comentator politic,ziarist.Opera lui cuprinde teatru,nuvele,povestiri,momente si schite,publicistica,parodii,poezii.Este intemeietorul teatrului comic din Romania si unul din principalii fondatori ai teatrului national.
Perioada marilor creatii dramatice:
O noapte furtunoasa (1879), Conul Leonida fata cu reactiunea (1879), O scrisoare pierduta (1884), D-ale carnavalului (1885), Napasta (1890)
Perioda prozei scurte: volumul Momente (1901), volumul Nuvele si povestiri (1908)

Spunea despre iubire:
"O mare durere sa iubesti,o mare nenorocire sa scapi de aceasta durere"

A urmat scoala primara la Ploiesti.Dupa absolvirea scolii primare, Ion Luca nu a mai putut urma decit 4 clase gimnaziale.
Debutul literar Caragiale si l-a facut la virsta de 21 ani (1873), incepind sa colaboreze la revista umoristica “Claponul” si “Calendarul claponului”. La “Ghimpele ” si ”Claponul”, I.L.Caragiale s-a pregatit pentru viitoarea lui activitate de dramaturg si de prozator, de scriitor satiric.
In acesti ani l-a cunoscut pe M.Eminescu. L-a pretuit din prima clipa pe tinarul poet, despre care va scrie mai tirziu articole clocotind de indignare impotriva celor vinovati de nefericirea lui (Ironie, Doua note). Caragiale a fost coleg de redactie la ziarul conservator “Timpul” cu Ioan Slavici si Eminescu
Anii 1878-1890 reprezinta epoca marilor creatii dramatice a lui I.L.Caragiale. Incepind din 1877 Caragiale publica cronici dramatice care dovedesc grija pentru dezvoltarea teatrului romanesc. Deosebit de interesante sunt articolele tiparite in ziarul “Romania literara”, ”Cercetare critica asupra teatrului romanesc”(1878).
In noiembrie 1878 Caragiale citeste la “Junimea” prima sa opera de proportii mai mari, comedia "O noapte furtunoasa". Piesa a fost jucata in ianuarie 1879.
La 13 noiembrie 1884 se reprezinta pe scena Teatrului National comedia “O scrisoare pierduta”. Dupa aceasta capodopera a teatrului romanesc, I.L.Caragiale scrie inca o comedie din viata micii burghezimi, D-ale carnavalului (1885) si drama Napasta (1890). In 1881 paraseste gazeta “Timpul”.
In 1885 este profesor la liceul particular sf.Gheorghe. In 1888 ajunge pentru o scurta vreme director al Teatrului National din Bucuresti.
In 1892 publica un volum de proza ( nuvelele Pacat si O faclie de pasti, 2 scrieri ce dovedesc marele sau talent de prozator.
In iunie 1912 moare subit, in urma unui atac de inima. Corpul sau a fost inmormintat la cimitirul Bellu.

nicoletamihaela
27.01.2009, 14:14
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/logo1.jpg
Nascut la 20 septembrie 1866 la Hordou ; decedat la 9 mai 1918 la Bucuresti
a fost un poet roman din Transilvania, membru titular al Academiei Romane din anul 1916.
1. Primii ani
1866-09-20 Se naste George Cosbuc la Hordou-Nasaud (astazi Cosbuc), al optulea din cei 12 copii ai preotului Sebastian si al preotesei Maria Cosbuc. Copilaria si-o petrece intr-o asezare sateasca cu un folclor bogat si cu o natura palpitanta, aspecte care ii vor influenta opera de mai tarziu.
1873 - 1876 Copilul Cosbuc urmeaza cursurile primare la diferite scoli - Hordou, Salva, Telciu si Nasaud.
1876 - 1884 Cosbuc urmeaza studiile liceale la Nasaud. Liceanul citeste mult si gandeste adanc asupra lecturii. Activeaza la Societatea de lectura "Virtus romana rediviva" a elevilor, devine vicepresedinte si apoi presedintele ei si imprima zeci de pagini originale si traduceri in publicatia societatii "Muza someseana". Numarul poeziilor lecturate se ridica la 150 si cel al versurilor publicate in revista manuscrisa la 50 de creatii. Intr-un fel, ele sunt un tip de exercitiu benefic. In germene se gasesc aici directiile fundamentale ale drumului poetului, traducatorului si evocatorului de fresce ale razboiului.
2. Debut
1884 toamna... In fata tatalui sau, evita sa se inscrie la seminarul greco-catolic din Gherla, spre a deveni preot, si atunci se inscrie la Facultatea de Filosofie din Cluj. Continua sa scrie poezii si isi face debutul literal cu Filozofii si Plugarii la gazeta Tribuna din SIbiu, condusa de I. Slavici. Moment important in destinul sau poetic.
1886 Retragerea de la facultate din cauza lipsurilor materiale.
3. Gazetar
1887 august . Cosbuc devine redactor la Tribuna, datorita lui I. Slavici, care abordeaza in cadrul discutiilor o multitudine de probleme de teorie literara. O etapa rodnica, soldata cu publicarea a 55 de poezii (originale sau traduceri). Devine foarte cunoscut in Transilvania.
1889 Aparitia poemului Nunta Zamfirei in Tribuna (nr 108). Moment inaltin in cariera poetica.
4. Perioada Bucuresteana
1890 La chemarea lui Titu Maiorescu se stabileste in Bucuresti. Primeste postul de "desemnator-adjunct" la Ministerul Cultelor, din care, fiindca nu i se potrivea firii sale, va demisiona la scurta vreme. Colaboreaza la diferite reviste literare si duce o viata agitata.
5. Balade si idile. Fire de tort
1893 Cosbuc publica prima culegere de poezii originale prin volumul Balade si idile. Cartea marcheaza un moment important in evolutia sa artistica si in dezvoltarea literaturii romane. Prin poemul "In opressores", poetul se afla printre memorandisti cu prilejul procesului "Memorandului" desfasurat in Cluj.
6. Conducător de reviste
1894 - 1896 Impreuna cu I. Slavici si I.L. Caragiale, editeaza revista Vatra. Publica aici, printre altele, poeziile "In opressores" si "Noi vrem pamant".
1895 Casatoria lui Cosbuc cu Elena Sfetea, avand binecuvantarea parintilor. Se naste singurul baiat al scriitorului, Alexandru.
1896 Apare "Fire de tort", a doua culegere de versuri originale. Da la tipar traducerile "Mazepa" de Byron, "Georgicele" , "Eneida" de Virgiliu.
7. Traducator
1897 Reeditarea volumului "Balade si idile", din care, nemotivat, omite cateva poezii de o mare frumusete.
In acest an, publica mai multe traduceri din creatia universala, intrate in ciclul literaturii romane. Poetul are concomitent serioase preocupari privind dezvoltarea presei romanesti. Conduce revista "Foaia interesanta" (1897) si face parte din colectivul redactional al periodicului "Albina" (din 1897), publicatie dedicata culturalizarii poporului. In aceasta privinta publica zeci de articole.
1899 Publica cartile : "Razboiul nostru pentru neatarnare" si "Povestea unei coroane de otel", in care evoca cu patos luptele eroice ale ostasilor nostri.
1900 Cosbuc este ales membru corespondent al Academiei Romane. Se hotaraste sa traduca Divina Comedie de Dante Aligheri
1901 Cosbuc, impreuna cu Vlahuta, editeaza revista "Samanatorul", conceputa ca descendenta a revistelor patriotice mai vechi; Dacia literara (1840), Tribuna (Sibiu). Scopul declarat : dezvoltarea traditiilor sanatoase ale presei romanesti, realizarea unitatii scriitorilor, aproprierea lor de popor. Dupa un rastimp, cei doi scriitori parasesc conducerea si publicatia, care, sub autoritatea altor intelectuali, abandoneaza orientarea initiala.
1902 I se tipareste cea de-a treia culegere de versuri originale : "Ziarul unui pierde vara".
Primeste postul de referendar la Casa Scoalelor. Un timp este coleg cu Al. Vlahuta, M. Sadoveanu, Emil Garleanu.
Pentru a face o traducere fidela a Divinei Comedii, dupa original, incepe sa invete serios limba italiana, intreprinde o calatorie mai lunga in Italia si sta mai multe saptamani in statiunea balneara Riva.
1904 Tipareste culegerea de versuri patriotice "Cantece de vitejie".
Lucreaza intens la traducerea Divinei Comedii. In colaborare cu Ioan Gorun si Ilarie Chendi, scoaterevista "Viata literara".
1907 Are neplaceri din cauza publicarii poemului manifest "Noi vrem pamant", care se raspandise in foi volante in masa rasculatilor. Alte doua poezii ale sale reflecta framantarile sociale ale vremii : "Pamantul uitarii" si "Parabola semanatorului".
1908 Reintoarcere pe pamanturile natale, unde este primit ca un apostol.
1910 Publicarea traducerii dramei "Don Carlos" de Fr. Schiller.
1912 Petrece timp de 6 saptamani in Italia, intreprinde studii dantesti in biblioteca din Florenta. Printre lucrarile sale, a ramas un material cu comentarii dantesti care se va publica peste ani, abia in 1963, 1964
1913 Primirea sarbatoreasca la Nasaud, cu prilejul aniversarii a 50 de ani de la infiintarea gimnaziului.
8. Razboiul si pierderea fiului
1914 Declansarea primului razboi mondial. Poetul deplange (in poezia Morti-pentru cine ?) trimiterea romanilor in razboi de catre autoritatile Impreiului Austro-Ungar.
1915 Moartea fiului Alexandru, student si tanar talentat, intr-un accident de automobil la Balesti, in Oltenia. Durerea este coplesitoare si poetul nu-si va mai putea reveni.Isi gaseste refugiul in opera danteasca. Descumpanit, nu poate participa la marea adunare a transilvanenilor si bucovinenilor din toamna, dar trimite o scrisoare in care condamna actiunile dusmanoase ale Impreriului Austro-Ungar fata de romani.
9. Academia Romana
1916 Alegerea ca membru activ al Academiei Romane.
10. Moartea
1918-05-09 Moare scriitorul George Cosbuc la numai 51 de ani, fiind inmormantat in cimitirul Serban Voda - Bellu, langa fiul sau Alexandru, si in vecinatatea marilor scriitori M. Eminescu, I.L. Caragiale s.a.
11. Post mortem
1924 - 1932 Apare "Divina Comedie" de Dante Aligheri. Traducere de G. Cosbuc. Editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Vol I-II
1943 Moare sotia poetului.
1966 Se publica "Odissea" de Homer. Traducerea de G. Cosbuc. Editie ingrijita de Iuliu Sfetea si St. Cazimir, cu un studiu introductiv de St. Cazimir, vol I-II, Bucuresti.

nicoletamihaela
27.01.2009, 14:16
Casa parinteasca.....
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/1200008269_5042721.jpg

Opere.....

Balade pe motive straine
La parau
Balada
Dragoste invrajbita
Balada albaneza
Fatma
Puntea lui Rumi
Regina ostrogotilor
El Zorab
Lordul John
Lirica de atitudine sociala
Noi vrem pamant
Lupta vietii
Pentru libertate
In opressores
Hora
Doina
Langa leagan
Un cantec barbar
Ex ossibus ultor!
Spanzurati-l, de-i misel
Poezia erosului rural şi a naturii
Rada (1889
La oglinda (1890)
Nu te-ai priceput (1889)
Suptirica din vecini (1893)
Cantecul fusului (1893)
Fata morarului (1889)
Dusmancele (1893)
Numai una! (1889)
Scara
Spinul (1893)
Rea de plata (1891)
Recrutul
In zori
Pierde-vara
Vara (1892)
Dupa furtuna
Seara
Strengarul vailor
Vantul
Pace
Noapte de vara (1892)
Nunta in codru
Concertul primaverii
Vestitorii primaverii
Iarna pe ulita
In miezul verii
Cantec (1900)
Poezia evocarii trecutului si a Razboiului de independenta
Decebal catre popor
Moartea lui Gelu
Pasa Hassan
Oltenii lui Tudor
Un cantec barbar
Cetatea Neamtului
Povestea caprarului
Trei, Doamne, si toti trei
O scrisoare de la Muselim Selo
Dorobantul
Cantecul credintei
Coloana de atac
Poezia marilor evenimente din viata satului
Nunta Zamfirei (1889)
Moartea lui Fulger (1893)
Poezii de atitudine patriotica
Graiul neamului
Tara avem si noi sub soare
Sus inima
In santuri
Poetul
Spada si corabii

nicoletamihaela
27.01.2009, 14:57
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/LiviuRebreanu1.jpg

(1885-1944)
Liviu Rebreanu s-a nascut la 27 noiembrie 1885, in satul Tirlisiua, judetul Bistrita-Nasaud. Este primul dintre cei treisprezece copii ai invatatorului Vasile Rebreanu si al Ludovicai, ambii descendenti au unor familii de tarani liberi (\"graniceri\") de pe Valea Somesului. Isi face studii gimnaziale in Nasaud si Bistrita, apoi scoala militara in Sopron. In 1898 indragostit in clasa a IV-a de liceu, scrie \"intiia si ultima poezie\". In 1906 absolva Academia Militara \"Ludoviceum\" din Budapesta si activeaza ca ofiter la Gyula. In 1908 demisioneaza, iar in 1909 trece clandestin muntii, spre Bucuresti.

Debutul literar al scriitorului este nuvelistic. Il consemneaza revista \"Luceafarul\", din Sibiu, condusa de O.Goga si O.Taslauanu, catre sfirsitul anului 1908, apoi, in anul urmator, revista \"Convorbiri critice\", la Bucuresti, unde tinarul prozator se stabilise, incercind sa se afirme in viata literara romaneasca. In anul 1910 este secretar de redactie la \"Falanga literara si artistica\", condusa de M.Dragomirescu, functie ce o va detine si la \"Convorbiri critice\". In 1911 este numit secretar al Teatrului National din Craiova, mai apoi devenind colaborator de baza al lui Emil Girleanu, la acea data directoral institutiei.

Pina la aparitia primului sau roman, Ion(1920), a publicat citeva volume de nuvele (Framintari, 1912; Golanii, 1916; Marturisire, 1916; Rafuiala, 1919). In decembrie 1928 este numit director al Teatrului National din Bucuresti, functie pe care o va detine vreme de un an. In anul 1932 tipareste, la Bucuresti, revista \"Romania literara\", care apare pina la 6 ianuarie 1934. Moare la 1 septembrie 1944 la Valea Mare, in virsta de 59 de ani. Peste citeva luni va fi deshumat si reinhumat la Cimitirul Bellu din Bucuresti.
Autorul romanului Ion izbuteste practic, gratie unor creatii epice obiective, neegalate, sa strabata o intreaga etapa evolutiva.
Daca Sadoveanu e rapsodul literaturii romane moderne, Rebreanu e romancierul ei.

(George Calinescu)

Aparitia lui Rebreanu in literatura il situeaza intre traditie si inovatie. Liviu Rebreanu incheie epoca literaturii samanatoriste si poporaniste dominata de idilism si compasiune, si deschide un drum nou, in care scriitorul a asimilat si s-a integrat viziunii europene dominante a timpului.
De dimensiuni restrinse, cu oameni blajini, timizi, dar cu explozii de minie sau de brutalitate, in conflictele dramatice preponderent-taranesti, specifice statului transilvanean, primele nuvele au fost remarcate cu destula reticenta de opinia critica a vremii. Perseverent, cu proiecte literare mari, prozatorul face gazetarie, colaboreaza la \"Flacara\", \"Rampa\" si \"Universul literar\", scoate, pentru citeva luni, impreuna cu Mihail Sorbul, la Craiova, revista \"Scena\" si, un timp, semneaza Cronica teatrala la \"Sburatorul\" lui E.Lovinescu.

Predilectia analitica a scriitorului incepe sa se contureze, pe spatii epice mai intinse, in nuvele care vorbesc despre efectele umane tragice, pricinuite de primul razboi mondial (Catastrofa, Itic, Sirul, Dezertor, Calvarul).

In cadrul evolutiei romanului romanesc, se poate vorbi de \"momentul Rebreanu\". Prozatorul continua si adinceste cercetarea societatii romanesti, in traditia lui N.Filimon, D.Zamfirescu si I.Slavici, printr-o vasta documentare si compozitie, printr-un studiu atent de analiza psihologica.
Ne aflam in fata unui scriitor obiectiv, care uimeste prin puterea de a prezenta viata in complexitatea ei sociala si psihologica, prin personaje surprinse in \"umila si precara lor realitate sociala\"(Tudor Vianu).

Romanul Ion este primul mare succes al lui Rebreanu. Cartea, deosebit de apreciata, primeste Premiul Academiei Romane. Reputatia prozatorului se consolideaza, doi ani mai tirziu , cind scoate romanul Padurea spinzuratilor in care reia motivul din nuvela Catastrofa, dar inspirat de sfirsitul tyragic al fratelui scriitorului, Emil Rebreanu, sublocotenent in armata austro-ungara, executat pentru incercarea de a trece de partea romanilor, in primul razboi mondial.

Alte romane, Adam si Eva, Ciuleandra, Craisorul, reprezinta preocupari, in parte izbutite, de largire a investigatiei scriitoricesti. Deosebit este insa romanul Rascoala(1932), eposul rascoalelor taranesti din 1907 si cronica a vietii social-economice si politice a Romaniei din preajma rascoalei.

Scrierile care au aparut dupa acel roman prezinta mai putina importanta, remarcabile sunt insa incercarile dramatice ale scriitorului (Cadrilul si Apostolii - comedii cu putina substanta dramatica - si Plicul, satira mai viguroasa impotriva coruptiei administrative a unui oras de provincie) si articole si interventiile sale in periodicele literare interbelice, reunite in volumul Amalgam(1943). A fost director al Teatrului National din Bucuresti, presedinte al Societatii Scriitorilor Romani (din 1925) si membru al Academiei Romane din 1934 (discursul de receptie - Lauda taranului roman).

L.Rebreanu se distinge in literatura noastra prin realismul viziunii, prin caracterul social al prozei sale, prin arhitectura riguroasa, desavirsita, in marele sale creatii, prin \"darul masiv de a crea viata\". (M.Sebastian)

(sursa -agonia.ro)

nicoletamihaela
28.01.2009, 09:22
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/002662-m1.jpg


ION CREANGA
(1839-1889)
-viata si activitatea literara-
Ion Creanga s-a nascut la 10 iunie 1839 in satul Humulesti.

Intre 1846-1855 urmeaza scoala din Humulesti, dupa care invata la Brosteni, apoi la Tirgu-Neamt si la scoala de catiheti din Falticeni.

Intre 1855-1858 urmeaza seminarul de la Socola –cursul inferior, dupa care se inscrie la Facultatea de Teologie a Universitatii din Iasi, dar nu o frecventeaza.

In 1875 il cunoaste pe Mihaai Eminescu. Devin buni prieteni. Eminescu il introduce la societatea literara “Junimea” si-l ajuta sa debuteze in “Convorbiri literare” (Soacra cu trei nuroi, 1 octombrie 1875), unde va publica pina in 1878 si celelalte povesti.

In 1881-1882 publica primele trei parti din “Amintiri din copilarie”, a patra fiind postuma.

In aceeasi perioada cu Eminescu, Creanga este grav bolnav si se stinge din viata la 31 decembrie 1889.

Opera lui Creanga este epopeea poporului roman. Creanga este Homer al nostru.

(G. Ibraileanu)


Ion Creanga este unul din marii clasici ai literaturii romane care s-au afirmat in cercul literar “Junimea”, in a II jum. a sec.al XIX-lea. E un scriitor realist, unul dintre cei mai cunoscuti si mai iubiti. El a reusit sa ridice proza romaneasca din secolul trecut pe aceleasi culmi pe care Eminescu propulsase limba literara in poezie, valorificind vorbirea omului simplu si ridicind-o la un nivel neegalat pina astazi.

Despre cel mai mare povestitor al romanilor, Ion Creanga, care ii urmeaza lui Ion Neculce, s-a spus ca a intrat in literatura cu un substantial fond sufletesc si intelectual de sorginte populara. In acest sens, G.Calinescu afirma ca, scriitorul moldovean reprezinta “poporul roman insusi, surprins intr-un moment de geniala expansiune”. “In Creanga traiesc credintele, cresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului”- scria G.Ibraileanu. Izvorul principal al operelor sale este folclorul romanesc.

Ion Creanga creaza o opera extrem de unitara sub raportul continutului si al mijloacelor artistice, o opera care este alcatuita din:

Povesti – Punguta cu 2 bani, Soacra cu trei nurori, Povestea porcului, Harap-Alb, Capra cu trei iezi, Danila Prepeleac, Fata babei si fata mosneagului, Ivan Turbinca, Povestea unui om lenes, Fat Frumos fiul iepei etc.
Povestiri – Inul si cinepa, Cinci piini, Mos Ion Roata si Unirea, Mos Ion Roata si Cuza-Voda, Acul si barasul, Prostia omeneasca etc.
Nuvela – Mos Nichifor Cotcariul
Romanul – Amintiri din copilarie.
Indemnul de a scrie i-a venit din partea bunului sau prieten M.Eminescu.
In toamna anului 1875 Creanga citeste la “Junimea” povestirea Soacra cu trei nurori, care apare in revista “Convorbiri literare”, din octombrie: ”Ce fericita achizitie pentru societatea noastra acea figura taraneasca si primitiva a lui Creanga” - exclama Iacob Negruzzi – redactorul revistei.

Fiind “toba de anecdote”, el avea totdeauna pregatita cite o “corsiva” pentru junimistii care se amuzau copios, hazul lor facind “sa se cutremure peretii”. Risul lui inveselea toata societatea, cind aducea cite o poveste sau novela, sau cite un capitol din Amintirile sale…

“Cu cita placere si haz ascultam sanatoasele produceri ale acestui talent primitiv” noteaza entuziasmat I. Negruzzi, recunoscind in Ion Creanga un geniu naiv care a exercitat o mare putere de atractie asupra spiretelor complicate ale scriitorilor vremii.


Plecind de la folclor, Creanga a reusit sa ridice proza romaneasca pe culmi nebanuite. Valorificind limba omului simplu, el o ridica la un nivel artistic neegalat, dovedindu-se un artist profund original.

(Sursa agonia.ro)

nicoletamihaela
28.01.2009, 09:37
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/210px-Mircea_eliade1.jpg

Mircea Eliade (n. 13 martie S.V. 28 februarie [1] 1907, Bucureşti - d. 22 aprilie 1986, Chicago), a fost un gânditor şi scriitor român. Filozof şi istoric al religiilor,Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a circa 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite.

(sursa-wikipedia)

1907 - Mircea Eliade s-a nascut pe data de 28 februarie în Bucuresti, România, ca al doilea fiu al capitanului Gheorghe Eliade si al Ioanei Eliade . Initial numele tatalui sau a fost Ieremia , si era originar din Tecuci.
Cunoscut şi apreciat pe toate meridianele, Mircea Eliade - savantul şi scriitorul - a creat o operă caracteristică printr-un profund umanism. Personalitate enciclopedică de tip renascentist, el face parte din familia spirituală a lui Dimitrie Cantemir, B. P. Haşdeu, N. Iorga. Istoric al religiilor, orientalist , etnolog, sociolog, folclorist, eseist, nuvelist, romancier, dramaturg, memorialist - iată câteva dintre multiplele laturi ale activităţii sale.
• Istoric al religiilor

Primele preocupări de istorie a religiilor datează din 1925-1926, când Eliade publică recenzii şi articole în revistele vremii. Budismul, orfismul, taoismul, tantrismul, ortodoxia sunt dezbătute sub diferite aspecte înainte de plecarea în India (noiembrie 1928). Aprofundarea şi sistematizarea problemelor de specialitate au devenit posibile şi necesare începând cu toamna anului 1933, după ce a fost numit suplinitor al catedrei de logică şi metafizică a Universităţii din Bucureşti.

"Tratatul de istoria religiilor" , apărut la Paris în 1949, este o operă de "morfologie", în care faptele sunt studiate la propria lor scară. Eliade considera istoria religiilor o disciplină totala , având tangenţe cu istoria, fenomenologia, psihologia, sociologia, etnologia, antropologia, filozofia istoriei, estetica, lingvistica, etimologia, literatura. Printre cuvintele-cheie din studiile ştiinţifice ale lui Mircea Eliade se află, alături de mituri , rituri , simboluri şi expresia sacrul şi profanul . Acestea sunt două modalităţi de existentă a omului în istorie, cărora le-a şi consacrat o monografie. Sacralitatea se manifestă peste tot, atât în lumea animală, cât şi în cea vegetală, fiind camuflată în profan. Formele şi mijloacele acestei manifestări diferă de la popor la popor şi de la epocă la epocă. "Tratatul de istoria religiilor" este o operă de profundă erudiţie, cu sute de trimiteri, cu o bibliografie exhaustivă. Oricine a parcurs paginile acestei cărti şi-a dat seama că are în faţă o scriere în care viziunea personală a autorului domină uriaşul material documentar.

• Orientalist

Orientalistica, alături de istoria religiilor, a fascinat adolescenţa şi tinereţea lui Mircea Eliade. Lupta împotriva somnului şi exerciţiile de educare a voinţei din ultimii ani de liceu şi primii ani de studenţie, dorinţa de a-şi depaşi condiţia reprezintă punctul de plecare al interesului pentru tehnicile yoga. Cartea care-i aduce notorietate în lumea ştiinţifică europeană şi americană e "Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne" (1936). În acest tratat, Eliade a insistat asupra a ceea ce îl atragea în mod deosebit: tantrismul şi diferitele forme de yoga populară, asa cum le întâlnea în legende şi folclor. Aceste aspecte fuseseră neglijate atât de savanţii occidentali, cât şi de cei autohtoni. " Descopeream în textele tantrice că India nu era pe de-a-ntregul ascetică, idealistă şi pesimistă. Există o tradiţie întreagă care acceptă viaţa şi timpul; nu le consideră nici iluzii, nici izvor de suferintă încarnată ca singur fel de a fi în lume, în care libertatea absolută poate fi cucerită. De pe atunci înţelesesem deja că India nu cunoscuse numai dorinţa de libertate, ci şi setea de libertate; crezuse în existenţa unei prezenţe beatifice si autohtone, aici pe pamânt şi în Timp".(Memorii)

• Folclorist

Lucrările majore de folcloristică a lui Eliade sunt: "Folclorul ca instrument de cunoaştere" (1937), "Comentarii la legenda Meşterului Manole" (1943) şi "De la Zalmoxis la Gengis-Han" (1970). În cea din urmă prezintă cele mai importante tradiţii mitologice şi creaţii folclorice ale românilor. Strălucitelor interpretări ale "Mioriţei" şi "Meşterului Manole" li se adaugă analiza mitului cosmogonic popular românesc, cel al descălecatului şi cultului mătrăgunei. Studiile de sinteză au fost anticipate de ample analize, urmărind variate aspecte ale folcloristicii: origini, istoric, interpretare, culegeri, traduceri, studii comparate, surse de inspiraţie pentru literatura cultă. Articolele şi tratatele lui Mircea Eliade condamnă diletantismul şi impostura, îmbină armonios sinteza, erudiţia cu accesibilitatea. Deşi nu-i displace eseul, improvizaţia spumoasă, fără plan, contactul direct cu textul constituie o cerinţă de baza a hermeneuticii* sale. Este evidenţiată şi demonstrată genialitatea folclorului românesc, în comparaţie cu manifestările similare ale altor popoare, în strălucite pagini de analiză pe text. Erudiţia, temeinica documentare, precizia, rigoarea şi originalitatea caracterizează contribuţiile lui Mircea Eliade prin care folclorul românesc se integrează în mod firesc în universalitate.

nicoletamihaela
28.01.2009, 09:38
• Eseist

Eliade a selectat o mică parte din cele peste o mie de eseuri ale sale, publicându-le în trei volume: "Oceanografie" (1934), "Fragmentariu" (1939) şi "Insula lui Euthanasius" (1943). Remarcăm varietatea tematică a problemelor dezbătute: filozofie a culturii, sociologie, etnologie, lingvistică, etimologie, teorie a literaturii. Sunt prezentaţi scriitori şi filosofi, discutându-se opere din literatura spaniolă, italiană, engleză, franceză şi română. Cele mai des întâlnite nume din spiritualitatea românească sunt: Eminescu, Haşdeu, Iorga, Pârvan şi Blaga. Una dintre ideile obsedante ale esteticii interbelice a lui Mircea Eliade este încrederea nestrămutată în destinul excepţional al României, în fertilitatea sa spirituală. Efervescenţa noastră culturală este comparată cu sterilitatea din Franţa, Italia sau Spania. Aceste contestări nu sunt făcute de un diletant demagog, ci de unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai literaturii universale, autor, încă de pe atunci, al câtorva pătrunzătoare analize asupra spiritualităţii occidentale, clasice şi moderne.

O dominantă a spiritualităţii româneşti asupra căreia atrage atenţia Mircea Eliade este prezenţa vie, permanentă a istoriei. Această dominantă culturală românească încă de la începuturile ei, de la Dimitrie Cantemir. Îngemănarea dintre specificul naţional, şi cel universal, continuitatea filonului românesc de-a lungul veacurilor şi creaţia populară ca permanent izvor al culturii noastre în muzică, plastică, literatură - iată dominantele spiritualităţii româneşti în viziunea lui Mircea Eliade.

• Romancier, nuvelist

Primul roman, "Isabel şi apele diavolului" (1930) apare în timp ce autorul se alfa în India. Celebritatea scriitorului se datorează romanului autobiografic "Maitreyi" (1933). Romanul imediat următor, "Întoarcerea din rai" (1934) îi prezintă pe tinerii propriei generaţii - fără ideal şi fără certitudini - în miezul evenimentelor sociale din 1932-1933. Folosind tehnica monologului interior, autorul plasează acţiunea la cafeneaua Corso, în redacţia unui ziar şi la uzinele Griviţa, în timpul grevei. Romanul se încheie cu sinuciderea personajului principal, Paul Anicet, care-şi pusese întrebarea dacă un bărbat poate iubi, în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate, două femei. Aparent o continuare a romanului "Huliganii" , frescă socială de o deosebită autenticitate şi complexitate, care-şi are propria sa autonomie. Scriitorul renunţă la tehnica monologului interior, deşi e convins că noua modalitate e infinit mai facilă. Acţiunea se desfaşoara pe mai multe planuri, mai ales în Bucureştii anilor 1931-1934. Personajele sunt, în marea majoritate, tineri între 18 si 25 de ani, având în ei ceva din nihilismul eroilor lui Dostoevski. Nonconformişti, cu o uriaşă încredere în ei, considerând problemele de sexologie esenţiale, cred că lumea începe cu ei. Plini de contradicţii, nu le pasă de prieteni sau de propria familie, nu-şi respectă cuvântul dat, nu au nici milă, nici complexe. Cartea pune în discuţie problema conflictului dintre generaţii şi a destramării familiei. Crearea unor personaje viabile, care se comportă şi discută dezinvolt într-o societate zugravită cu fervoare - iată unul dintre meritele principale ale cărţii.

În "Domnisoara Christina" (1936) şi "Şarpele" (1937) fantasticul are profunde rădăcini în folclorul românesc. "Nunta în cer" (1938) e o fascinantă poveste de dragoste, considerată după aproape jumătate de veac de la apariţie (1984) cel mai bun roman străin publicat în Italia. Scrisă în limba română între 1949 şi 1954, "Noaptea de Sânziene" a apărut în traducere franceză în 1955 sub titlul "Foręt interdite" . Ulterior, a fost tipărită şi în româneşte, într-un tiraj redus, la Paris, în 1971. În ţara cartea nu a putut să apară decât după decembrie 1989. Amplă frescă social-istorică, cu numeroase personaje, "Noaptea de Sânziene" a fost socotită de autor drept capodopera sa. Acţiunea se petrece în 1936 şi 1948, cu întoarceri fireşti în timp. Cadrul romanului e cel românesc. Apar fugar şi peisaje din Anglia, Portugalia şi Franţa. Prezenţa ţării noastre e însă obsedantă, iar atmosfera epocii e de o autenticitate unică. Romanul prezintă magistral teroarea rebeliunii legionare şi vremurile tulburi postbelice. Lichelismul, oportunismul şi cameleonismul câtorva personaje apar în aqua forte , iar grotescul şi insolitul nu lipsesc. "Noaptea de Sânziene" conţine şi elemente fantastice, stranii, introduse în mod firesc în ţesătura realistă. Romanul pune problema "ieşirii din timp". Eroul ar fi vrut ca, pentru el, timpul să se oprească în loc.

Nuvelistica fantastică reprezintă un alt fascinant capitol, începând cu lucrarile scrise în 1940 ( "Nopţile la Serampore" şi "Secretul doctorului Honigberger" ) şi sfârşind cu proza ultimelor patru decenii de viaţa, când au apărut capodoperele "La ţigănci" (1959) şi "Pe strada Mântuleasa" (1967).

În memorialistică, Mircea Eliade sintetizează drumul propriei sale vieţi: " Traiectoria mea biografică şi culturală: Bucureşti, Calcutta, Lisabona, Paris, Chicago. Numai după epoca de activitate intensă şi frenetică de la 1933 la 1940, aveam dreptul să mă « detaşez » de momentul românesc şi să încep să mă gândesc să scriu pentru un public mai vast şi dintr-o perspectivă universală".

*Hermeneutica - arta sau ştiinţa de a interpreta textele vechi, în special textele biblice; ştiinţa exegezei.

(sursa –radio3net)

nicoletamihaela
28.01.2009, 09:47
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/Hortensia_Papadat_Bengescu1.jpg

HORTENSIA PAPADAT BENGESCU S-a născut la Iveşti, judeţul Galati langa Tecuci, la 8 decembrie 1876. Tatal ei Dimitrie Bengescu,a fost ofiţer avansat până la gradul de general şi a Zoei Ştefănescu şi, ca unic copil al unei familii "de condiţie buna", este inteligentă şi răsfăţata de părinţi.
-- Face studii la un pension de domnisoare. La 20 de ani se marita cu magistratul Nicolae Papadat. Cariera literara e intârziata din pricina transferurilor sotului dintr-un oras in altul (Turnu-Magurele, Buzau, Focsani, Constanta) si de numerosii ei copii: Nen, Zoe, Marcela, Elena. Debuteaza editorial in 1919 cu volumul "Ape adânci", laudat de Ibraileanu.
-- In timpul razboiului e sora de caritate in gara Focsani, moment evocat in romanul "Balaurul" (1923). Dupa razboi, se apropie de gruparea de la Sburatorul. La indemnul lui Lovinescu, evolueaza spre o proza "obiectiva", asa cum se va vedea in ciclul familiei Hallipa ("Fecioarele despletite", "Concert din muzica de Bach", "Drumul ascuns", "Radacini"). Din 1933, se stabileste in Capitala. Scrie "Logodnicul" (1933), si, in 1946, obtine Premiul National pentru proza.Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955) a fost una din figurile de seama ale literaturii romane de la inceputul secolului trecut. Prozatoare(nuvele, teatru, romane), dramaturg si poet, reprezinta una din figurile importante in cadrul revistei Sburatorul.Isi face debutul cu un articol in limba franceza in ziarul Le politique cu articolul intitulat Sur le mort de Pierre Liciu in 1912. In 1913 revista Viata Romaneasca ii publica proza poematica Viziune.
-- In 1915 colaboreaza la Viitorul romancelor cu o serie de proze autobiografice. In anul 1919 apare primu sau volum Ape Adanci si de asemenea devine membru fondator al cenaclului Sburatorul, iar cu ajutorul lui Lovinescu, si al revistei. Urmatorul an se dovedeste a fi unul propice pentru autoare, deoarece ii apar vol. de proze: Sfinxul, (Lui Don Juan in Eternitate, Pe cine a iubit Alisia? si Romanul Adrianei, dar de asemenea se joaca piesa Batranul. Un an mai tarziu apare vol. Femeiain fata oglinzii, iar in 1923 apare romanul Balaurul (care e rezultatul experientelor traite in Primul Razboi Mondial ca sora de caritate la Focsani), iar scriitoarea devine membra a Societatii Autorilor Dramatici Romani. In 1925 apare vol. Romanta provinciala, iar un an mai tarziu apare primul roman din Ciclul Hallipa: Fecioare despletite, Concert de muzica de Bach(1927), si Drum ascuns(1932) Radacini in 2 volume si vol desenuri tragice. In anul 1935 publica romanul Logodnicul iar in 1936 ii este oferit Marele Premiu al Societatii Scriitorilor Romani. Dintre piesele sale ar mai fi de amintit: Povirnisul si Sora mea, Ana. Dupa 1947 isi revede Jurnalul si scrie poezii(Creatia, Matinata, Sismica, Praznic s.a.).
-- Abia după zece ani scriitoarea se va bucura de aprecieri, acestea venind din rândul unor scriitori de valoare, cum ar fi: Liviu Rebreanu, Camil Pctrescu, Mihail Scbastian sau Felix Aderca. Va fi premiată de Societatea Scriitorilor Români în 1936.
în ultima perioadă a vieţii se îmbolnăveşte grav şi, în afară de nuvela autobiografică "Spovedanie", rămasă în manuscris, toate celelalte proiecte literare sunt neterminate.
Hortensia Papadat-Bengescu se stinge din viaţă Ia 5 martie 1955.

OPERA HORTENSIA PAPADAT BENGESCU

Culegeri de nuvele si schite, scurte romane
Ape adânci (1919)
Sfinxul (1920), devenit Lui don Juan în eternitate
Femeia în fata oglinzii (1921)
Balaurul (1923)
Romanta provinciala (1925)
Desenuri tragice (1927)

Ciclul Hallipilor
Fecioarele despletite (1926)
Concert din muzica de Bach (1927)
Drumul ascuns (1933)
Radacini (1938)

Teatru
Povârnisul (1915)
Batrânul (1920)
Teatru (1965)

Alte romane
Straina, neterminat si disparut
Logodnicul, 1935

(sursa –art-zone.ro)

elliane
28.01.2009, 09:56
NU poate lipsi:

Ion Minulescu (n. 6 ianuarie (http://ro.wikipedia.org/wiki/6_ianuarie) 1881 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1881), Bucureşti (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C5%9Fti) - d. 11 aprilie (http://ro.wikipedia.org/wiki/11_aprilie) 1944 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1944), Bucureşti (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C5%9Fti)) Născut la Bucureşti,va copilari in Slatina, de unde este originara mama sa. Şcoala primară şi gimnaziul la Piteşti, bacalaureat în 1899 la un pension particular din Bucureşti, Brânză şi Arghirescu. In 1897 Sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele productii poetice ale lui Ion Minulescu, incă elev la Pitesti, in revista "Povestea vorbei". 1898 Sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică in "Foaia pentru toti", doi ani mai tarziu poetul pleaca la Paris pentru a studia Dreptul. poetii francezi ii schimba insa dorintele si captivat de scrierile acestora uita de studiile sale juridice. Dupa numai 4 ani se intoarce in tara, unde compune poezie si proza, in 1905 va publica unele poeme si niste fragmente de proza Din jurnalul unui pribeag) in revista "Viata nouă" a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai insemnate ale miscării simboliste. In 1906 Ion Minulescu incepe să publice parte dintre versurile ce vor compune Romantele pentru mai târziu in revista "Viata Literară si artistică" a lui Ilarie Chendi. Tot in acest an incepe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce in colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de Régnier, publicate in "Sămănătorul". Iarna 1906 - 1907 cei doi prieteni o petrec la Constanta, ecourile acestei sederi pe tărmurile Mării Negre regăsindu-se in versurile lor, in minulescianele Romante pentru mai târziu (1908) si in Fantaziile lui D. Anghel (1909). In anul 1914 la 11 aprilie se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887 - 1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri Garoafe rosii (1914), Cântări pentru pasărea albastră (1923), Întregire (1936), precum si a unor piese de teatru, intre care drama Vreau să trăiesc (1937). Ion Minulescu si Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică inzestrată, care s-a consacrat cu devotiune filială păstrării memoriei părintilor ei. Urmeaza anii razboiului, 1916 - 1918 cand sotii Minulescu se refugiază la Iasi. Un nou volum de proză al lui Minulescu: Măsti de bronz si lampioane de portelan (1920) Un an mai tarziu, Minulescu îsi face debutul ca autor dramatic: pe scena Nationalului se reprezintă Pleacă berzele si comedia intr-un act Lulu Popescu (10 ianuarie). In 1924 Apare romanul Rosu, galben si albastru, unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese in prealabil publicat in paginile "Vietii românesti". Se reprezintă Omul care trebuie să moară "grotescă tragică in trei acte", publicată mai târziu, in 1939, sub titlul Ciracul lui Hegesias, iar 6 ani mai tarziu, in 1930 apare volumul Strofe pentru toată lumea. Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiti-le noaptea. La 11 aprilie, 1944, in urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu incetează din viată in Bucuresti. Este inmormantat la Cimitirul Bellu. Director general al artelor în Ministerul de culte şi arte. A condus publicaţiile simboliste Revista celorlaţi şi Insula. A debutat cu versuri în Povestirea vorbii. S-a format sub influenţa succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ştefan Petică şi a simboliştilor francezi şi belgieni. A mai scris proză, piese de teatru şi cronici dramatice.
Celei care pleacă (Romanţe pentru mai târziu)
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată... Eu cred c-a fost o scurtă nebunie... Dar ce anume-a fost,/* Ce-am vrut să fie/* Noi nu vom şti-o poate niciodată.../*}} A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare./* Un cântec trist, adus din alte ţări De nişte pasări albe - călătoare Pe-albastrul răzvrătit al altor mări Un cântec trist, adus de marinarii Sosiţi din Boston, Norfolk Şi New York, Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc. Şi-a fost refrenul unor triolete Cu care-alt'dată un poet din Nord, Pe marginile albului fiord, Cerşea iubirea blondelor cochete... A fost un vis, Un vers, O melodie, Ce n-am cântat-o, poate, niciodată... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?... Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

De vorbă cu mine însumi (De vorbă cu mine însumi)


Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate Întors rănit din lupta cu zilele de ieri, Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate - Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate, Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri. Armurile alt'dată pătate de rugină Azi par mai sclipitoare decât oricând, Iar spada, Încrucişată-n luptă de-atătea ori, E plină De sângele netrebnic al celor ce cad prada Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada. Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic - De ce mă minţi De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare Din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare, Că-n gestul tău palpită străvechile altare, Iar vasta catedrală, zidită de părinţi, Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu şi sfinţi, O poţi schimba-ntr-o clipă, De nu ţi-ar fi ruşine De bărbile lor albe, De mine Şi de tine? Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic - De-atâţia ani, De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut, De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut Surâs - Citit pe buze de josnici curtezani? De ce din armonia supremelor cântări Azi nu se mai aude decât grozavul urlet Al celor ce se-neacă în descărcâri de tunet Departe,-n cine ştie ce profunzimi de mări!... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică Să mai vorbesc cu mine, Şi-mi zic - Ascultă, frate,
Ascunde-ţi rana, Uită c-ai fost rănit şi tu - Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică - Te scutură de greul armurii-nsângerate; Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate Răspunde-i "Nu".
Romanţă fără ecou (Strofe pentru toată lumea)


Iubire, bibelou de porţelan, Obiect cu existenţa efemeră, Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră Pe care te-am lăsat acum un an... Îţi mulţumesc!... Dar cum?... Ce s-a-ntâmplat?... Ce suflet caritabil te-a păstrat În lipsa mea, În lipsa ei, În lipsa noastră?... Ce demon alb, Ce pasăre albastră Ţi-a stat de veghe-atâta timp Şi te-a-ngrijit De nu te-ai spart Şi nu te-ai prăfuit?... Iubire, bibelou de porţelan, Obiect de preţ cu smalţul nepătat, Rămâi pe loc acolo unde eşti... Să nu te mişti... Şi dacă ne iubeşti - O!... dacă ne iubeşti cu-adevărat - Aşteaptă-ne la fel încă un an... Un an măcar... Atât... Un singur an... Iubire, bibelou de porţelan!...
Romanţa ultimului sărut (Nu sunt ce par a fi)


Opreşte-mă!... Nu mă lăsa Să te sărut, Căci gura mea În clipa-n care îţi sărută gura Îţi soarbe lacomă şi respirarea Cu care-ţi prelungeşti caricatura Pe care bunul Dumnezeu Ţi-a creionat-o după chipul său - Aşa cum i-a dictat-o inspirarea!... Opreşte-mă!... Nu mă lăsa Se te sărut, Căci gura mea E gura care nu sărută Decât cu sărutarea mută A celor ce,-mpăcaţi cu cele sfinte, Pornesc cu tălpile-nainte Şi-n gură cu câte o floare, Culeasă-anume pentru cine moare!... Opreşte-mă!... Nu mă lăsa Să te sărut, Căci gura mea Sărută fără... "va urma". Iar mâine-n zori când voi pleca, În gura mea Cu respirarea ta, Nu-ţi voi lăsa - drept amintire - Decât portretul meu pe poartă, O zi de doliu-n calendar, Nota de plată la dricar Şi... "Veşnica ta pomenire" Pe fundul celor opt pahare De ţuică fiartă, Golite după-nmormântare De cei opt ciocli ce-ţi purtară Coşciugul în spinare. Opreşte-mă!... Nu mă lăsa Să te sărut, Căci gura mea N-a sărutat decât aşa Cum a vrut Ea... Şi tot aşa va săruta mereu, Fiindcă - fatal - nu sărut Eu, Sărută numai Gura mea...}}

Sursa:Wikipedia

divo
28.01.2009, 14:15
George Bacovia ( n. 4/17 septembrie (http://ro.wikipedia.org/wiki/Septembrie) 1881 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1881), Bacău (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bac%C4%83u) - m. 22 mai (http://ro.wikipedia.org/wiki/22_mai) 1957 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1957), Bucureşti (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C5%9Fti)) a fost un poet simbolist român. Scrierea sa poetică a făcut parte din curentul cunoscut ca "simbolism (http://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolism) dar şi-a dovedit modernitatea şi a rezistat probei timpului: Bacovia a fost unul din cei mai mari poeţi interbelici, alături de Tudor Arghezi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi), Lucian Blaga (http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Blaga) sau Ion Barbu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Barbu).

Copilăria

George Andone Vasiliu (numele de naştere al poetului) s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu şi al Zoei Vasiliu. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să înveţe limba germană (http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_german%C4%83). Apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din Bacău. În 1891 îl aflăm înscris la Şcoala Primară Domnească nr. 1 din Bacău. Trei ani mai târziu absolvă cursul primar, în luna iunie. În acelaşi an se înscrie la Gimnaziul Ferdinand din Bacău. Toamna rămâne închis o noapte întreaga, din neatenţia paracliserului, în turnul bisericii Precista din oraşul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia (http://ro.wikipedia.org/wiki/Amurg) Amurg violet (http://ro.wikipedia.org/wiki/Amurg_violet), scrisă în 1899 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1899). Anii traumatici din liceu şi atmosfera cam rece îi inspiră un alt poem celebru, "Liceu" (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=%22Liceu%22&action=edit&redlink=1). În 1898 îşi pune pe note câteva poezii precum şi altele de Mihai Eminescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu) si Ştefan Petică (http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Etefan_Petic%C4%83). Vădeşte mare talent la desen. Se dovedeşte foarte bun executant la vioară şi la alte instrumente din orchestra şcolii, pe care o şi dirijează. Se evidenţiază la gimnastică. În 1899 obţine premiul I pe ţară la concursul Tinerimii române (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Tinerimii_rom%C3%A2ne&action=edit&redlink=1) pentru "desen artistic de pe natură". Îi apare în Literatorul (http://ro.wikipedia.org/wiki/Literatorul) din 30 martie poezia Şi toate, scrisă cu un an înainte, semnată V. George.

Studiile

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/0/0d/Petra%C5%9Fcu56.jpg/180px-Petra%C5%9Fcu56.jpg (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Petra%C5%9Fcu56.jpg) http://ro.wikipedia.org/skins-1.5/common/images/magnify-clip.png (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Petra%C5%9Fcu56.jpg)
George Bacovia - Bust de Miliţa Petraşcu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mili%C5%A3a_Petra%C5%9Fcu)


În 1900 se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C5%9Fi), de unde se retrage în al doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb (http://ro.wikipedia.org/wiki/Plumb_(George_Bacovia)), o va finisa totuşi abia în 1902. Scrie poezia Lacustră (http://ro.wikipedia.org/wiki/Lacustr%C4%83), desăvârşită în 1906. În 1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în 1903. Scrie poezia "Liceu", ca răspuns la un chestionar adresat de minister absolvenţilor din acel an, în vederea reformei învăţământului iniţiată de Spiru Haret (http://ro.wikipedia.org/wiki/Spiru_Haret). Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. Citeşte într-una din şedinţele salonului literar al lui Macedonski (http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Macedonski) poezia Plumb (http://ro.wikipedia.org/wiki/Plumb_(George_Bacovia)), care produce o puternică impresie.
Citeşte în 1904 la cenaclul lui Macedonski Nervi de toamnă (http://ro.wikipedia.org/wiki/Nervi_de_toamn%C4%83), obţinând acelaşi succes. Colaborează la revista Arta de la Iaşi (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Arta_de_la_Ia%C5%9Fi&action=edit&redlink=1). Se retrage de la Facultatea de Drept din Bucureşti. Se stabileşte în 1905 În Bucureşti, împreună cu fratele său Eugen. Doi ani mai târziu în 1906 se reîntoarce la Bacău, stabilindu-se în locuinţa din strada Liceului. În 1907 se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C5%9Fi) şi reîncepe cu anul I. Rămâne la Iaşi şi anul următor. Colaborează la revista lui I.M. Rascu Versuri, mai târziu Versuri şi proză.Între 1909-1910 merge la Iaşi numai în perioada examenelor, restul timpului locuind la Bacău iar în 1911 obţine diploma de licenţă în drept şi se înscrie în baroul din Bacău. Plăteşte zece ani cotizaţie, dar nu profesează. Colaborează la Românul literar (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Rom%C3%A2nul_literar&action=edit&redlink=1) al lui Caion în 1912. Suplinitor la Şcoala Primară din Bacău şi la Călugara, suburbie a Bacăului. Colaborează la Flacăra (http://ro.wikipedia.org/wiki/Flac%C4%83ra). Copist la Prefectura din Bacău. Din 1913 devine ajutor contabil la aceeaşi prefectură dar se îmbolnăveşte şi demisionează.

Perioada interbelică

În 1914 se internează la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din Bucureşti. Publică în suplimentul literar al ziarului Seara. Trimite la tipar volumul Plumb (http://ro.wikipedia.org/wiki/Plumb_(George_Bacovia)). În 1915 editează la Bacău, în colaborare, revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime. Strânge relaţiile de prietenie cu Alexandru Macedonski (http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Macedonski).
În 1916 devine copist la Direcţia învăţământului secundar şi superior din Ministerul Instrucţiunii. În iulie apare în librării volumul Plumb. În timpul războiului, în octombrie, este trimis cu arhiva direcţiei sale în evacuare la Iaşi.
În perioada 1917-1919 e funcţionar în Bucureşti. În 1920 devine şef de birou clasa a III-a în Ministerul Muncii. În 1921 este avansat şef de birou clasa a I-a în acelaşi minister. Se îmbolnăveşte de plămâni şi demisionează. Un an mai târziu se reîntoarce la Bacău.
În 1924 apare la Râmnicu-Sărat ediţia a II-a a volumului Plumb (http://ro.wikipedia.org/wiki/Plumb_(George_Bacovia)). Este numit suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău. În 1925 devine primul director al revistei Ateneul cultural (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ateneul_cultural&action=edit&redlink=1). În 1926 Tipăreşte pe cont propriu la Bacău volumul Scântei galbene. Îi apare şi volumul Bucăţi de noapte (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Buc%C4%83%C5%A3i_de_noapte&action=edit&redlink=1), editat de poeta Agatha Grigorescu (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Agatha_Grigorescu&action=edit&redlink=1). Între 1926-1928 funcţionează ca profesor suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău.
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/thumb/d/dc/Bacovia-masa.JPG/230px-Bacovia-masa.JPG (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Bacovia-masa.JPG) http://ro.wikipedia.org/skins-1.5/common/images/magnify-clip.png (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Bacovia-masa.JPG)
Masa de lucru a poetului


În 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu şi se stabileşte la Bucureşti, unde soţia sa era profesoară. În 1929 retipăreşte volumele Plumb (http://ro.wikipedia.org/wiki/Plumb_(George_Bacovia)) şi Scântei galbene (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Sc%C3%A2ntei_galbene&action=edit&redlink=1) sub titlul Poezii, la Editura Ancora. Reapare sub conducerea sa revista Orizonturi noi. În 1930 este numit referent la Direcţia Educaţiei Poporului. Îi apare volumul Cu voi. Din noiembrie 1930 până în octombie 1933, locuieşte în Bacău (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bac%C4%83u), fără serviciu. În 1931 i se naşte unicul fiu, Gabriel, iar în 1932 Societatea Scriitorilor (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Societatea_Scriitorilor&action=edit&redlink=1) îi aprobă o pensie lunară de 1000 lei...........

divo
28.01.2009, 14:22
Continuare:George Bacovia
Din 1933 se stabileşte cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1934 i se tipăreşte volumul antologic Poezii (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Poezii&action=edit&redlink=1). În 1936 publică volumul Comedii în fond (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Comedii_%C3%AEn_fond&action=edit&redlink=1). În 1940 i se majorează pensia acordată de S.S.R (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=S.S.R&action=edit&redlink=1) la 2000 lei lunar. Se înfiinţează Casa de pensii a scriitorilor, de unde obţine o pensie de 10.000 lei lunar. În 1944 apare volumul intitulat Opere, care reuneşte toate scrierile sale publicate anterior.
După război

În 1945 este numit bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului. Este reeditat în 1946 volumul Stanţe burgheze (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Stan%C5%A3e_burgheze&action=edit&redlink=1). E sărbătorit de Ministerul Artelor, care-l şi angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Poezii&action=edit&redlink=1). Moare în ziua de 22 mai (http://ro.wikipedia.org/wiki/22_mai) 1957 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1957) în locuinţa sa din Bucureşti.

Opera

Volume antume


Plumb, Bucureşti, 1916 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1916)
Scîntei galbene, Bacău, 1926 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1926)
Bucăţi de noapte, Bucureşti, 1926 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1926)
Poezii, Bucureşti, 1929 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1929)
Cu voi..., Bucureşti, 1930 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1930)
Poezii, prefaţă de Adrian Maniu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Maniu), Bucureşti, 1934 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1934)
Comedii în fond, Bucureşti, 1936
Opere, Bucureşti, 1944 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1944)
Stanţe burgheze, Bucureşti, 1946 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1946)
Poezii, Bucureşti, 1956 (ediţie revăzută şi adăugită de autor, 1957 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1957))


Ediţii postume (selectiv)


Plumb. Versuri. Piombo. Versi. Antologie bilingvă româno-italiană, selecţie, traducere, biobibliografie şi eseu critic de Geo Vasile. Roma, Fermenti Editrice, 2008.
Cu voi. Con voi. Florilegiu româno-italian, selecţie, traducere, biobibliografie şi postfaţă de Geo Vasile, Bucureşti, Editura Ideea Europeană, 2007.
Lacustră, ediţie bibliofilă alcătuită de Mircea Coloşenco, Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, 2001 (http://ro.wikipedia.org/wiki/2001).
Opere, prefaţă, antologie, note, bibliografie de Mihail Petroveanu, text stabilit, variante de Cornelia Botez, Bucureşti, Editura Minerva, 1978 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1978).
Opere, ediţie de Mihail Petroveanu şi Cornelia Botez, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1994).
Opere, ediţie alcătuită de Mircea Coloşenco, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001 (http://ro.wikipedia.org/wiki/2001).
Opere, Bucureşti, Editura Semne, 2006.
Plumb. Versuri şi proză, prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1965).
Plumb / Plomo, ediţie bilingvă româno-spaniolă, Bucureşti, Editura Minerva, 1974.
Plumb / Lead, ediţie bilingvă româno-engleză, Bucureşti, Editura Minerva, 1980.
Plumb, Iaşi, Editura Junimea, 1982.
Plumb, Timişoara, Editura Helicon, 1994 (reed. 1996).
Plumb, Iaşi, Institutul European, 1997.
Plumb (poezii, proză), Bucureşti. Editura Albatros, 1998.
Plumb / Plomb, ediţie bilingvă româno-franceză, Piteşti, Editura Paralela 45, 1998 (reed. 2004).
Plumb, ediţie îngrijită, postfaţă, tabel cronologic, aprecieri critice de Elisabeta Lăsconi, Bucureşti, Editura Gramar, 2001 (http://ro.wikipedia.org/wiki/2001) (reed. 2004, 2007).
Plumb, Bucureşti & Cnişinău, Litera Internaţional , 2001.
Plumb, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
Plumb de iarnă / Lead of winter, ediţie bilingvă româno-engleză, Norcross, Ga., Criterion, 2002.
Poemă în oglindă / Počme dans le miroir, ediţie bilingvă româno-franceză, Cluj, Editura Dacia, 1988.
Poeme alese / Poemi scelti, ediţie bilingvă româno-italiană, Bucureşti Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002.
Poezii, ediţie îngrijită şi repere istorico-literare de Cornelia Botez, Bucureşti, Editura Minerva, 1980 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1980).
Poezii, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1991.
Poezii, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2001.
Poezii / Versek, ediţie bilingvă româno-maghiară, Bucureşti, Editura Gramar, 2003.
Poezii . Proză, postfaţă şi bibliografie de Ion Bogdan Lefter, Bucureşti, Editura Minerva, 1983 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1983) (reed. 1987).
Proză, Bucureşti, Editura Minerva, 1980 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1980).
Rar, poeme rostite la radio, Bucureşti, Casa Radio, 2005.
Scrieri alese, prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1961).
Stanţe burgheze, cu 32 de desene inedite ale autorului şi câteva ciorne, Bacău, Look Design, 2000.
Versuri, Bucureşti, Editura Saeculum, 1996.
Versuri şi proză, ediţie îngrijită, tabel cronologic, note, repere critice şi bibliografie de Ion Nistor, prefaţă de Mircea Anghelescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1985 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1985) (reed. 1987, 1990).
Versuri şi proză, Bucureşti, Editura Eminescu

divo
28.01.2009, 14:25
Continuare:George Bacovia

Receptarea critică
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/thumb/9/94/Muzeu-bacovia.JPG/230px-Muzeu-bacovia.JPG (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Muzeu-bacovia.JPG) http://ro.wikipedia.org/skins-1.5/common/images/magnify-clip.png (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Muzeu-bacovia.JPG)
Muzeul Bacovia din Bacău


Despre George Bacovia s-a spus iniţial că e un poet simbolist, dar criticii au remarcat ulterior că îşi depăşeşte epoca, aparţinând poeziei române moderne. Se pare că pseudonimul său provine din limba latină Bachus via, unde insemna Calea lui Bachus, dar are legătură şi cu denumirea orasului său natal, Bacău. Dacă în primul său volum, Plumb (http://ro.wikipedia.org/wiki/Plumb_(George_Bacovia)), publicat în 1916, imediat după ce carnagiul din primul război mondial (http://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_R%C4%83zboi_Mondial), se dezlănţuise, influenţa poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din volumele următoare, în Scântei galbene sau Comedii în fond, Bacovia descoperă reţeta poeziei moderne, apropiată de proza poetică. Criticii interbelici au văzut în Bacovia un neosimbolist (George Călinescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu)) sau "o bisericuţă dintr-un lemn" (E. Lovinescu), un poet cu o materie poetică insuficientă. Abia după cel de-al doilea război mondial (http://ro.wikipedia.org/wiki/Al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial), poezia sa este afiliată curentelor de gândire mai noi, fiind pusă în paralel cu teatrul absurdului (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Teatrul_absurdului&action=edit&redlink=1) (M. Petroveanu), cu anumite curente ale modernismului (http://ro.wikipedia.org/wiki/Modernism) poetic, cu suprarealismul (http://ro.wikipedia.org/wiki/Suprarealism), dicteul automat, imagismul (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Imagism&action=edit&redlink=1) sau chiar expresionismul (http://ro.wikipedia.org/wiki/Expresionism) dar şi cu şcoli filozofice cum ar fi existenţialismul (http://ro.wikipedia.org/wiki/Existen%C5%A3ialism) (Ion Caraion (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Caraion)) etc. Astfel, Bacovia ajunge unul dintre cei mai importanţi poeţi români, devenind autorul care execută un uriaş salt canonic de la statutul de poet minor la cel de autor clasic al literaturii române.

Premii şi distincţii


În 1923 a fost premiat de Ministerul Artelor pentru volumul Plumb (http://ro.wikipedia.org/wiki/Plumb_(George_Bacovia)).
În 1925 primeşte premiul pentru poezie al Societăţi Scriitorilor Români, ex aequo (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ex_aequo&action=edit&redlink=1) împreună cu Lucian Blaga (http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Blaga)
În 1934 Premiul Naţional de poezie este acordat lui George Bacovia şi lui Tudor Arghezi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi)

Bibliografie critică selectivă


http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/4/4c/Wikisource-logo.svg/30px-Wikisource-logo.svg.png (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Wikisource-logo.svg)

La Wikisursă (http://ro.wikipedia.org/wiki/Wikisurs%C4%83) există texte originale legate de George Bacovia (http://ro.wikisource.org/wiki/George_Bacovia)


Agatha Grigorescu-Bacovia, Bacovia (viaţa poetului), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962.
Mihail Petroveanu, George Bacovia, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.
Gheorghe Grigurcu, Bacovia, un antisentimental, Bucureşti, Editura Albatros, 1974.
Ion Caraion, Bacovia. Sfârşitul continuu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975; ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1979.
Dinu Flamând, Introducere în opera lui G. Bacovia, Bucureşti, Editura Minerva, 1979.
Daniel Dimitriu, Bacovia, Iaşi, Editura Junimea, 1981.
Alexandra Indrieş (http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandra_Indrie%C5%9F), Alternative bacoviene, Bucureşti, Editura Minerva, 1984.
Mircea Scarlat, George Bacovia - nuanţări, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987.
Vasile Fanache, Bacovia. Piteşti, Editura Paralela 45, 2001.
Constantin Trandafir, Poezia lui Bacovia, Bucureşti, Saeculum, 2001.
Mihai Cimpoi, Secolul Bacovia, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005.
Dicţionarul scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, A-C, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995.
Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Bucureşti, Editura Albatros, 2000.
Dicţionarul general al literaturii române, coordonator general Eugen Simion, A-B, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004.

Fragmente audio


Resurse Didactice Audio - George Bacovia: BIOGRAFIE AUDIO (http://carteaaudio.ro/fragmente_wiki/resursa_didactica_audio.php?page=bacovia1&titlu=BIOGRAFIE_AUDIO_George_Bacovia) "(necesita flash)"
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/a/a6/Gnome-speakernotes.png/30px-Gnome-speakernotes.png (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Gnome-speakernotes.png)Bacovia recitând „Amurg violet” (http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/2/26/Bacovia-AmurgViolet.ogg)http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/a/a6/Gnome-speakernotes.png/30px-Gnome-speakernotes.png (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Gnome-speakernotes.png)Bacovia recitând „Decembre” (http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/9/93/Bacovia-Decembre.ogg)http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/a/a6/Gnome-speakernotes.png/30px-Gnome-speakernotes.png (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Gnome-speakernotes.png)Bacovia recitând „Lacustră” (http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/0/06/Bacovia-Lacustra.ogg)http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/a/a6/Gnome-speakernotes.png/30px-Gnome-speakernotes.png (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Gnome-speakernotes.png)Bacovia recitând „Nervi de primăvară” (http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/5/5a/Bacovia-NerviDePrimavara.ogg)










Sursa:Wikipedia

nicoletamihaela
29.01.2009, 14:24
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/Duiliu_Zamfirescu_-_Foto011.jpg

Duiliu Zamfirescu (n. 30 octombrie 1858, Plăineşti-Râmnicu Sărat - d. 25 februarie 1922, Agapia, Neamţ) a fost un scriitor român, membru titular şi vicepreşedinte al Academiei Române.


Biografie
Fiul arendaşului Lascăr Zamfirescu. Urmează clasele primare şi gimnaziale la Focşani, iar liceul şi Facultatea de Drept la Bucureşti (licenţiat in 1880),unde leagă o strânsă prietenie cu Duiliu Ioanin- Romanov, viitor magistrat. Este magistrat la Hârşova şi Târgovişte, apoi avocat şi redactor la România liberă. În 1885, intră prin concurs la Ministerul de Externe, iar după trei ani, îmbrăţişând cariera diplomatică, este secretar de legaţie la Roma până la 1906, cunoscând perfect italiana. Se căsătoreşte acolo cu Henriette Allievi şi are doi copii (Henrietta şi Alexandru), născuţi şi crescuţi în Italia celor 18 ani de stagiu diplomatic.

În 1906, revine în ţară şi e secretar general la Ministerul de Externe. Se retrage adesea în vila sa de la Odobeşti. După război, a fost ministru de externe în guvernul Averescu. S-a stins din viaţă la Agapia.

A scris versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuţie a sa la literatura română o reprezintă romanele sale din Ciclul Comăneştenilor (Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Anna, ceea ce nu se poate). Acestea se constituie în primul ciclu din literatura română, asemănător ciclului lui Emile Zola Les Rougon-Macquart. Cele cinci volume au fost scrise departe de ţară, la Roma, când autorul lucra la legaţia română din Italia. La acestea se adaugă primul roman epistolar din literatura noastră, Lydda. Prin intermediul familiei Comăneşteanu, reprezentantă a vechii boierimi, opusă parveniţilor de teapa odiosului personaj Tănase Scatiu, romancierul ne oferă imaginea complexă a societăţii româneşti de la finele veacului al XIX-lea. Via si conacul unde se retragea erau in com. Faraoanele, in apropiere de Odobesti.Casa exista si astazi,fiind Casa Memoriala.Scriitorul este inmormantat in Cimitirul din Focsani(Sud).
(sursa-wikipedia)

nicoletamihaela
29.01.2009, 14:42
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/t_5651.jpg


Ana Blandiana (n. 25 martie 1942, Timişoara) este pseudonimul Otiliei Valeria Coman, o poetă şi o luptătoare pentru libertate civică contemporană din România. Înainte de revoluţia din 1989 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1989), faimoasă disidentă şi apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceauşescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ceau%C5%9Fescu) prin declaraţii publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă (http://ro.wikipedia.org/wiki/Radio_Europa_Liber%C4%83) şi unor publicaţii străine. De asemenea om public, s-a implicat în viaţa civică printr-o serie de acţiuni în cadrul Alianţei Civice (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Alian%C5%A3a_Civic%C4%83&action=edit&redlink=1) şi conduce memorialul de la Sighet, un muzeu al crimelor comunismului şi un centru de cercetare care orgază anual conferinţe şi congrese care-i adună pe cercetătorii fenomenului totalitar de stânga din toată lumea.
De-a lungul anilor, poeta a întreprins — ca invitată a unor universităţi, academii, organizaţii culturale — mai multe călătorii de documentare şi studiu în diverse ţări europene şi a participat la congrese şi festivaluri de poezie. În afara volumelor menţionate, i-au mai apărut grupaje de poeme în reviste şi antologii din Anglia, S.U.A., Italia, Spania, Franţa, Belgia, Germania, Austria, Olanda, Finlanda, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Brazilia, Cuba, Turcia, Siria, Grecia, China, Japonia, Israel, Albania. După 1989, acestor traduceri li se adaugă eseurile literare şi articolele de analiză politică apărute în marile ziare germane sub semnătura Anei Blandiana, ca şi nenumărate conferinţe, lecturi publice, interviuri, intervenţii la colocvii, simpozioane şi mese rotunde în principalele ţări europene.
Referinte critice...(extras din text)
La scurtă vreme de la debutul editorial cu Persoana întâi plural (1964), «conţinând poeme ale trăirilor, ale uimirilor din graţioasa vârstă a adolescenţei», după cum observă Ion Pachia Tatomirescu, în capitolul Ana Blandiana şi „steaua de pradă“ a lirei, din Generaţia resurecţiei poetice (2005), «eul liric blandianic se învulturează la scară cosmică, dobândind conştiinţa unui resurecţional modernism al existenţei etice» (TGrp, 429).

Criticul Marian Popa subliniază că «situaţia dilematică este creată prin raportarea normelor biologice la cele etic-sociale»; «conştiinţa trupului păcătos şi precar ajunge însă cu timpul sursa unei voluptăţi reci, sarcastice, revendicând ultragiul», «mijloc de exteriorizare a vitalismului intens» (PDlrc, 99).

Chiar în volumul Persoana întâi plural, Ana Blandiana nu se sfieşte să conjuge graţios paradoxul: Ştiu, puritatea nu rodeşte, / Fecioarele nu nasc copii, / E marea lege-a maculării / Tributul pentru a trăi. // Între tăcere şi păcat / Ce-o să aleg – cirezi sau lotuşi ? / O, drama de-a muri de alb / Sau moartea de-a învinge totuşi... («Ştiu puritatea»). Conjugarea paradoxului transformării purului în impur şi invers, prilejuieşte criticului literar Aurel Martin următoarea aserţiune: «...ca şi cunoaşterea absolută, puritatea e o stare ideală; raportată la ideea de specie, de continuitate, întruchipează – prin paradox – condiţia tragică a existenţei» (MarP, 236).

Alexandru Piru, în «Istoria literaturii române de la început până azi» (1981), apreciază că «Poeta are o filozofie. În tentativa sa de a fi, omul se izbeşte implacabil de un termen final, ceea ce constituie, cum se intitulează cel de-al doilea volum, Călcâiul său vulnerabil (1966). Salvarea se află în aspiraţia spre puritate, condiţie etică, dar şi în sublimarea vieţii în artă, condiţie estetică. Altfel spus, nemurirea se obţine prin identificarea cu universul, nu prin imitarea naturii, arta e un fel de transsubstanţiere, o mutaţie ontologică (A treia taină, 1969). Mai departe poeta caută hotarul dintre bine şi rău, dintre înnorat şi senin, dintre lumină şi noapte, exterior şi interior, paradis şi infern. Moartea e văzută ca un rit nupţial...» (PIL, 502 sq.).
(sursa-wikipedia)

elliane
30.01.2009, 11:38
Ioan Slavici

Ioan Slavicihttp://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/5/5b/Ioan_Slavici.jpg/200px-Ioan_Slavici.jpg (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Ioan_Slavici.jpg)
Naştere –18 ianuarie (http://ro.wikipedia.org/wiki/18_ianuarie) 1848 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1848)
Şiria (http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Eiria,_Arad), judeţul Arad (http://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C5%A3ul_Arad)Deces –17 august (http://ro.wikipedia.org/wiki/17_august) 1925 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1925)
Crucea de Jos (http://ro.wikipedia.org/wiki/Crucea_de_Jos,_Vrancea), judeţul Vrancea (http://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C5%A3ul_Vrancea)Profesiune (http://ro.wikipedia.org/wiki/Profesie) –scriitor, jurnalistNaţionalitate (http://ro.wikipedia.org/wiki/Na%C5%A3ionalitate) –românOperă/e de debut –Fata de birău
Ioan Slavici (n. 18 ianuarie (http://ro.wikipedia.org/wiki/18_ianuarie) 1848 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1848) la Şiria (http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Eiria,_Arad), judeţul Arad (http://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C5%A3ul_Arad) - d. 17 august (http://ro.wikipedia.org/wiki/17_august) 1925 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1925) la Crucea de Jos (http://ro.wikipedia.org/wiki/Crucea_de_Jos,_Vrancea), în apropiere de Panciu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Panciu), judeţul Vrancea (http://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C5%A3ul_Vrancea)) a fost un scriitor şi jurnalist român. Debutează în Convorbiri literare (1871), cu comedia Fata de birău. Împreună cu Eminescu pune bazele Societăţii Academice Sociale Literare România Jună şi organizează, în 1871, Serbarea de la Putna a Studenţimii române din ţară şi din străinătate. La finele anului 1874, se stabileşte la Bucureşti, unde este secretar al Comisiei Colecţiei Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale (http://ro.wikipedia.org/wiki/I._L._Caragiale) şi G. Coşbuc (http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Co%C5%9Fbuc), editează revista Vatra. În timpul primului război mondial, colaborează la ziarele Ziua şi Gazeta Bucureştilor. Premiul Academiei Române (1903).





Biografie cronologică


1848 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1848) - Prozatorul se naşte în anul revoluţiei din 1848, fiind al doilea copil al cojocarului Sava Slavici şi al soţiei sale Elena, născută Borlea.
1854 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1854)-1858 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1858) - Frecventează şcoala "greco-ortodoxă" din satul natal, avându-l dascăl pe D. Vostinari.
1859 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1859)-1860 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1860) - Repetă clasa a I-a,pentru a putea răzbi la liceu.
1860 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1860)-1865 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1865) - Urmează Liceul din Arad (http://ro.wikipedia.org/wiki/Arad), stând în gazdă precum eroii săi din "Budulea Taichii".
1865 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1865)-1867 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1867) - Clasele a VI-a si a VII-a la Liceul Piarist (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ordinul_piarist) din Timişoara (http://ro.wikipedia.org/wiki/Timi%C5%9Foara).
1867 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1867)-1868 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1868) - Clasa a VIII-a ca "privatist" la Liceul Maghiar din Arad.
1868 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1868) - Bacalaureatul la Satu-Mare (http://ro.wikipedia.org/wiki/Satu-Mare). Toamna se înscrie la Universitatea din Budapesta (http://ro.wikipedia.org/wiki/Budapesta).
1869 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1869) - În ianuarie e bolnav, întrerupe facultatea şi revine la Şiria. Se mai înscrie şi la Universitatea din Viena (http://ro.wikipedia.org/wiki/Viena) (aprilie), dar în august îl aflăm în funcţia de secretar al notarului din Cumlăuş. În toamna e din nou la Viena, în armată, urmând şi Facultatea de Drept. Acum se împrieteneşte, pentru toată viaţa, cu Eminescu, student şi el în capitala Imperiului Austro-Ungar (http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Austro-Ungar). Fireşte, vorbea fluent limbile germană şi maghiară. Mai tânarul său amic moldovean îl va îndemna să scrie literatură în româneşte (cum s-a spus, aşa va proceda Eminescu şi cu I. Creangă).
1870 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1870) - Îşi ia „examenul de stat”.
1871 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1871) - Debutează la Convorbiri literare (http://ro.wikipedia.org/wiki/Convorbiri_literare) cu Fata de birău (comedie). În vară, împreună cu Eminescu, organizează serbarea panromânească de la Putna (http://ro.wikipedia.org/wiki/Putna).
1872 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1872) - E publicată prima poveste Zâna zorilor. Scrierile de început (îndrăgite şi azi de copii) sunt în majoritate poveşti (Ileana cea şireată, Floriţa din codru, Doi feţi cu stea în frunte).
1874 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1874) - Vine la Iaşi şi citeşte la Junimea Popa Tanda. Apoi trece la Bucureşti, unde se stabileşte.
1875 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1875) - Se căsătoreşte cu Ecaterina Szőke Magyarosy. Călătoreşte la Viena şi Budapesta, iar toamna e numit de Titu Maiorescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Titu_Maiorescu) profesor la Liceul "Matei Basarab" din Bucureşti.
1877 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1877) - Intră în redacţia ziarului Timpul.
1878 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1878) - Publică Gura satului.
1880 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1880) - Apare nuvela Budulea Taichii.
1884 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1884) - Volumul Novele din popor, cuprinzând prozele scrise până atunci, inclusiv capodopera Moara cu noroc.
1884 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1884) - Înfiinţează la Sibiu ziarul Tribuna (http://ro.wikipedia.org/wiki/Tribuna), unde va veni şi George Coşbuc (http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Co%C5%9Fbuc).
1885 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1885) - Din cauza unor articole în care revendică drepturile românilor, e închis de către autorităţile maghiare, dar curtea de juri îl eliberează. Divorţează de prima sa soţie Ecaterina.
1886 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1886) - Se căsătoreşte la Sibiu cu Eleonora Tănăsescu, în toamna născându-i-se primul băiat, Titu Liviu. În urma unui proces de presă e condamnat la 3 zile de închisoare.
1888 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1888) - Premiera dramei istorice Gaspar Gratiani la Naţionalul bucureştean. Condamnat de Curtea cu juri din Cluj la un an închisoare. Începe detenţia la Vaţ (http://ro.wikipedia.org/wiki/V%C3%A1c) (Ungaria).
1889 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1889) - Se naşte Lavinia Ioana Iosefina, al doilea copil, când tatăl era la puşcărie. Abia la 10 iulie iese din penitenciar.
1890 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1890) - Se întoarce la Bucureşti. Profesor la Azilul "Elena Doamna". Se naşte al treilea copil, Ion Marcel.
1891 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1891) - Soţia naşte al patrulea copil, Fulvia, dar nu şi ultimul (urma tradiţia familiei Şiria, unde fuseseră cinci copii).
1892 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1892) - Devine cetăţean român. Publică Novele vol.I-II.
1894 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1894) - Împreună cu Coşbuc şi Caragiale (http://ro.wikipedia.org/wiki/Caragiale), editează la Bucureşti Vatra. Publică romanul Mara, în foileton. Se naşte Elena, al cincilea copil.
1897 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1897) - Se naşte Lavinia, al şaselea copil.
1902 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1902) - Publică romanul Din bătrâni, premiat apoi de Academia Română.

elliane
30.01.2009, 11:47
1916 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1916) - Este arestat şi închis la Fortul Domneşti, apoi la hotel "Luvru". În timpul ocupaţiei germane, scrie articole de orientare progermană.
1919 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1919) - La încheierea păcii şi întoarcerea în Moldova a regelui Ferdinand şi a guvernului, e arestat din nou, judecat şi condamnat la 5 ani închisoare, dar eliberat în acelaşi an. Totuşi, din cauza convingerilor sale filogermane, este privit de cei din jur cu duşmănie.
1921 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1921) - Publică volumul autobiografic Închisorile mele, în care îşi justifică activitatea din Ardeal şi România.
1924 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1924) - Volumul Amintiri (preţioase amintiri despre Toparceanu, Caragiale, Coşbuc, Creangă, Maiorescu).
1925 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1925) - Bolnav şi obosit de viaţa agitată, cu procese şi detenţii în puşcării, se refugiază la fiica sa, care trăia la Panciu, în podgoria asemănătoare cu Şiria natală. La 17 august trece în lumea umbrelor şi este înmormântat la schitul Brazi (Panciu).
1979 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1979) - În cadrul manifestărilor ocazionate de aniversarea a 100 de ani de la apariţia revistei Tribuna, în parcul ASTRA din Sibiu a fost dezvelit bustul de bronz al scriitorului Ioan Slavici, operă a sculptoriţei Linca Călin.

Opera

Cele mai reprezentative lucrări ale sale sunt: Nuvele

Popa Tanda (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Popa_Tanda&action=edit&redlink=1);
Scormon (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Scormon&action=edit&redlink=1);
Gura satului (http://ro.wikipedia.org/wiki/Gura_satului);
Budulea Taichii (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Budulea_Taichii&action=edit&redlink=1);
Moara cu noroc (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Moara_cu_noroc&action=edit&redlink=1) (1881);
Comoara (http://ro.wikipedia.org/wiki/Comoara) (1896);
O viaţă pierdută (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=O_via%C5%A3%C4%83_pierdut%C4%83&action=edit&redlink=1);
Vatra părăsită (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Vatra_p%C4%83r%C4%83sit%C4%83&action=edit&redlink=1) (1900);
O jertfă vieţii (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=O_jertf%C4%83_vie%C5%A3ii&action=edit&redlink=1);
Pădureanca (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=P%C4%83dureanca&action=edit&redlink=1) (1884).

Romane


Mara (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mara) (1870);
Din 2 lumi (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Din_2_lumi&action=edit&redlink=1) (1920);
Cel din urmă armaş (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cel_din_urm%C4%83_arma%C5%9F&action=edit&redlink=1) (1923);
Din bătrâni (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Din_b%C4%83tr%C3%A2ni&action=edit&redlink=1) (1902).

Poveşti


Zâna Zorilor (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Z%C3%A2na_Zorilor&action=edit&redlink=1) (1908);
Floriţa din codru (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Flori%C5%A3a_din_codru&action=edit&redlink=1) (1908);
Ileana cea şireată (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ileana_cea_%C5%9Fireat%C4%83&action=edit&redlink=1) (1908);
Doi feţi cu stea în frunte (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Doi_fe%C5%A3i_cu_stea_%C3%AEn_frun te&action=edit&redlink=1) (1908);
Petrea-Prostul (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Petrea-Prostul&action=edit&redlink=1) (1908);
Limir-Imparat (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Limir-Imparat&action=edit&redlink=1) (1908);
Spaima-zmeilor (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Spaima-zmeilor&action=edit&redlink=1) (1908).

Drame istorice


Bogdan Vodă (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bogdan_Vod%C4%83);
Gaspar Gratiani (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Gaspar_Gratiani&action=edit&redlink=1).

Memorii


Închisorile mele (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=%C3%8Enchisorile_mele&action=edit&redlink=1) (1921);
Amintiri (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Amintiri&action=edit&redlink=1) (1924);
Lumea prin care am trecut (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Lumea_prin_care_am_trecut&action=edit&redlink=1) (1924).




http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/4/4c/Wikisource-logo.svg/30px-Wikisource-logo.svg.png (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Wikisource-logo.svg)

La Wikisursă (http://ro.wikipedia.org/wiki/Wikisurs%C4%83) există texte originale legate de Autor:Ioan Slavici (http://ro.wikisource.org/wiki/Autor:Ioan_Slavici)

nicoletamihaela
30.01.2009, 16:36
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/cezar_petrescu1.jpg

Cezar Petrescu (n. 1 decembrie 1892, Cotnari, Iaşi - d. 9 martie 1961, Bucureşti) a fost un romancier, nuvelist, traducător şi gazetar român, redactor la Adevărul, Dimineaţa, Bucovina, Ţara nouă, Voinţa, fondator şi codirector, alături de Pamfil Şeicaru, al revistei social-politice şi culturale Hiena (1919-1924).

Date biografice
S-a născut la Hodora-Cotnari, judeţul Iaşi, fiŞ„indice”«ştextî» unde viitorul scriitor a şi învăţat între 1901-1903. Urmează liceul la Roman şi apoi la Iaşi, unde îşi ia bacalaureatul în anul 1911. Obţine licenţa în drept în anul 1915.

Cezar Petrescu, scriitor fecund, care pe urmele lui Honoré de Balzac aspira să scrie o nouă "Comedie umană", o Cronică românească a veacului XX. Este unul din cei mai de seamă gazetari din prima jumătate a veacului.

Alături de Lucian Blaga, A. Maniu şi Gib Mihăescu întemeiază revista "Gândirea" în anul 1921. Este fondator al ziarelor Cuvântul şi Curentul în 1928; director al ziarului oficios România în 1938 şi al revistei România literară, 1938- suprimate în 1940; membru al Academiei Române, din 1955. Se afirmă ca romancier cu romanul "Întunecare" (1927-1928).

Obţine Premiul naţional pentru literatură în 1931 şi Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa Nepoţii gornistului - colaborare cu M. Nivicov.




Opera
Opera lui Cezar Petrescu cuprinde circa 70 volume - romane , nuvele, piese de teatru, proză fantastică şi literatură pentru copii, studii, note de călătorie şi memorialistică.


Cronica românească a veacului XX
Rodul pământului
Scrisorile unui răzeş, 1922
Război şi pace
Întunecare,2 vol., 1927 - 1928
Ochii strigoiului, 1942
Plecat fără adresă
Sosit fără adresă
Capitala care ucide (temă semănătoristă)
Calea Victoriei, 1930
Greta Garbo, 1932
Duminica orbului, 1934
Carlton
Oraş patriarhal, 1930
Ciclul 1907 - Mane, Tekkel, Fares, 1937
Noi vrem pământ, 1938
Pământ … mormânt,
Comoara regelui Dromochet, 1931
Aurul negru, 1934

Apostolul, 1933 şi 1944

Literatură pentru copii
Fram, ursul polar, 1931
Cocârţ şi bomba atomică, 1945
Pif - Paf - Puf, 1945
Omul de zăpadă, 1945
Iliuţă copil, 1945
Neghiniţă, 1945

(sursa-wikipedia)

nicoletamihaela
30.01.2009, 16:53
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/Ionel_Teodoreanu_19191.jpg

Ionel Teodoreanu (n. 6 ianuarie 1897, Iaşi - d.3 februarie 1954, Bucureşti) este un romancier şi avocat român interbelic, cunoscut mai ales pentru scrierile sale evocatoare ale copilăriei şi adolescenţei.
Biografie.....
S-a născut în Iaşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C5%9Fi) la 6 ianuarie 1897 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1897), în casa părinţilor săi de pe strada Ştefan cel Mare. Este cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu şi al Sofiei Musicescu Teodoreanu, profesoară de pian la conservator. Bunicii sunt, dinspre tată, Alexandru Teodoreanu (magistrat (http://ro.wikipedia.org/wiki/Magistrat)) şi Elencu Teodoreanu, iar dinspre mamă, Gavriil Musicescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Gavriil_Musicescu) (director al conservatorului şi conducătorul corului mitropoliei) şi Ştefania Musicescu. I-a avut ca fraţi pe Alexandru O. Teodoreanu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_O._Teodoreanu) (Păstorel) şi Laurenţiu Teodreanu (Puiu), fratele mai mic, mort pe frontul francez în 1918 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1918). Primii doi ani de şcoală primară (1904 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1904)-1906 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1906)) îi urmează la şcoala primară germană Pitar-Moş din Bucureşti, după care revine la Iaşi. Între 1908 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1908) şi 1912 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1912) este elev al Liceului Internat din Iaşi (astăzi Colegiul Naţional Costache Negruzzi). Clasele superioare a V-a şi a VI-a de liceu le continuă la Liceul Internat, după care se transferă la Liceul Naţional (astăzi Colgeiul Naţional), urmând clasele a VII-a şi a VIII-a, secţia modernă, pe care le absolvă în 1916 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1916). Spre sfârşitul anului 1918 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1918), tânărul Ionel Teodoreanu o întâlneşte pe viitoarea sa soţie, Maria Ştefana Lupaşcu, Lily. S-au cunoscut la Iaşi, în împrejurările tulburi ale refugiului, prin intermediul fiicelor lui Delavrancea (http://ro.wikipedia.org/wiki/Barbu_%C5%9Etef%C4%83nescu_Delavrancea), cu care tînăra Lily este rudă apropiată. La rândul lor, fiicele lui Delavrancea frecventează aceleaşi medii ieşene pe care le frecventează şi familia Teodoreanu, dată fiind, între altele, şi pasiunea pentru muzică a Cellei Delavrancea (http://ro.wikipedia.org/wiki/Cella_Delavrancea), cât şi a Sofiei Teodoreanu, mama viitorului scriitor. Apropierea dintre cei doi tineri se produce pe terenul comun al pasiunii pentru literatură, pasiune concretizată atât în setea de lectură, cât şi în înclinaţia pentru scris. La doi ani după terminarea liceului, Ionel Teodoreanu promovează, în trei sesiuni consecutive, toate examenele din cei trei ani de studii ai Facultăţii de Drept de la Universitatea din Iaşi. În 1920 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1920) i se eliberează diploma de licenţiat în drept, în baza examenului pe care îl trece cu deosebit succes. În acelaşi an se căsătoreşte cu Ştefana Lupaşcu (scriitoarea Ştefana Velisar Teodoreanu (http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Etefana_Velisar_Teodoreanu)), ceremonia având loc în casa familiei Teodoreanu, de pe strada Kogălniceanu, în Iaşi. Un an mai târziu, la 3 februarie 1921 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1921) se nasc cei doi fii gemeni, Ştefan şi Osvald. Ionel Teodoreanu a murit la 3 februarie 1954 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1954), la vârsta de 57 de ani, în Bucureşti (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C5%9Fti).

Activitatea literară
Debutează în revista Însemnări literare în 1919 cu „Jucării pentru Lily”. Debutul editorial l-a avut cu volumul de nuvele „Uliţa copilăriei” (1923). Este legat, ca şi fratele sau Păstorel Teodoreanu, eminent epigramist, de grupul Viaţa Românească, tutelat de Garabet Ibrăileanu. Prima descoperire a noului scriitor în mediul literar ieşean aparţine lui Demostene Botez. Pe acesta, Ionel Teodoreanu îl cunoştea încă din anii de liceu. Fiind unul din animatorii Însemnărilor literare – de sub conducerea directă a lui Mihail Sadoveanu şi George Topârceanu – şi deja colaborator al lui Garabet Ibră-ileanu, Demostene Botez prezintă pe mai tânărul său prieten marelui critic. Tenacitatea lui Garabet Ibrăileanu de a susţine pe Ionel Teodoreanu, în care vedea un membru al grupării de la Viaţa Românească cu drepturi egale faţă de ceilalţi, se sprijinea nu atât pe valoarea intrinsecă acordată „Jucăriilor pentru Lily”, cât pe speranţele mari pe care şi le pune în viitorul artistic al protejatului său. Speranţele criticului nu sunt înşelate, şi încă din primul an al noii ei apariţii Viaţa românească începe sa aibă în Ionel Teodoreanu pe unul dintre colaboratorii ei tot mai activi şi mai de valoare. Anii 1920, 1921, 1922 si 1923 nu sunt deosebit de productivi, căci în acest răstimp scriitorul publică destul de puţin: povestirile ce vor intra în volumul „Uliţa copilăriei” şi alte câteva ce nu vor rămâne decât în paginile revistei Viaţa românească, la care se adaugă traducerea articolului „Amintiri despre Tolstoi” al lui Maxim Gorki. Începând cu anul 1924 însă, Ionel Teodoreanu începe lucrul la trilogia „La Medeleni”, publicând succesiv în revista Viaţa românească, până în anul 1928, părţi ale celor trei volume ce compun acest roman. Critica a subliniat prospeţimea condeiului său în evocarea copilăriei şi a adolescenţei exuberante. Criticul literar George Călinescu îi ironiza stilul încărcat, uşor baroc, poreclindu-l "Metaforel" şi îi desfiinţează în „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent” cele trei romane ale ciclului „La Medeleni”. Călinescu creează chiar şi un verb pentru a desemna stilul lui Teodoreanu, a "medeleniza". Presărând cele trei părţi ale cărţii cu întâmplări din propria viaţă, se pierde subtil în analiza sufletului omenesc. Creează câteva tipuri memorabile de fete (Olguţa, Monica) (vezi studiul lui Garabet Ibrăileanu).

În ciuda ironiilor lui Călinescu putem spune că romanul emană viaţă, învăluindu-şi cititorii într-un voal al poeziei sufletului adolescentin. La doar 30 de ani, Ionel Teodoreanu era deja un nume cunoscut al generaţiei interbelice, un scriitor consacrat, având deja în palmaresul său literar trei volume de largă circulaţie, ce-l impun atât în faţa publicului cât şi a criticii, în ciuda unor rezerve ale celei din urmă. Trilogia „La Medeleni” a adus creatorului ei unul dintre cele mai neobişnuite succese, atât de public, cât şi de librărie, din câte a cunoscut vreodată un scriitor român. Apariţia acestui roman este momentul cel mai de seamă din ansamblul biografiei scriitoriceşti a lui Ionel Teodoreanu, el intrând sub tutela tiranică a primelor sale scrieri. De acum încolo, el va avea de purtat această povară a gloriei timpurii, aşteptările criticii şi ale publicului fiind mult mai mari.

nicoletamihaela
30.01.2009, 16:56
Chestiunea adecvării viziunii stilistice la problematica particulară a romanului va fi obsedantă pe întregul parcurs al activităţii scriitorului. „Tirania” stilului „medelenist” va fi pentru unii de-a dreptul neîndurătoare, iar alte maniere, unele în viziunea criticii cu totul facile, îl vor urmări şi ele pe Ionel Teodoreanu, ca o fatalitate. În decursul anilor ce urmează după încheierea ciclului medelenist, vitrinele librăriilor vor beneficia de prezenţa permanentă a scriitorului ieşean. Numeroasele ediţii ale Medelenilor vor fi însoţite de noi şi noi titluri, romane în primul rând, dar şi cărţi de amintiri şi memorialistică. Împărţindu-şi timpul între baroul avocăţesc (după Delavrancea, se pare că Ionel Teodoreanu a fost cel mai de seamă avocat-scriitor din câţi am avut) şi masa de scris, Ionel Teodoreanu va elabora, până prin 1947, aproape în fiecare an câte un volum, vizibilă fiind ambiţia sa de a depăşi tutela exercitată de propria sa capodoperă, romanul „La Medeleni”.

Puţin cunoscut este faptul că, neîntrerupându-şi activitatea de avocat şi scriind în această perioadă două ample romane ( „Fata din Zlataust” si „Golia”), ambele în câte două volume, între 1930 – 1933, Ionel Teodoreanu deţine postul de director al Teatrului Naţional din Iaşi. Este singura funcţie oficială pe care o are de-a lungul vieţii. Perioada directoratului lui Ionel Teodoreanu rămâne un moment distinct, prin calitatea sa ridicată, în istoria Teatrului Naţional. Conştiinciozitatea exemplară şi pasiunea nedezminţită, dublată de o remarcabilă competenţă, caracterizează în cel mai înalt grad persoana tânărului director. Tentativele sale de emancipare, convertite în opere de distinctă originalitate sunt primite cu entuziasm de cititori. Prin compensaţie faţă de duritatea şi prozaismul vieţii de după primul război mondial, anumite categorii de cititori se abandonează spiritului tumultos, vital, dar şi traversată de marile nostalgii ale adolescenţei pierdute. Pană la plecarea sa definitivă la Bucureşti (1938), Ionel Teodoreanu a scris aproape anual un roman, unele considerate inconsistente, fiind respinse de critică („Crăciunul de la Silvestri”, 1934, „Secretul Anei Florentin”, 1937), iar altele, scrise fie sub semnul unei fericite inspiraţii lirice („Lorelei”, 1935), fie sub acela al unor ambiţioase tentative de înnoire („Arca lui Noe”, 1936). Ionel Teodoreanu este considerat un minunat evocator al vieţii şi gândirii copiilor şi adolescenţilor, dar Garabet Ibrăileanu îl numea pe drept „sciitorul unei generaţii” (scriitorul generaţiei sale).
Împreună cu Garabet Ibrăileanu la Mănăstirea AgapiaIonel Teodoreanu este şi evocatorul oraşului Iaşi, oraş în care s-a născut şi a trăit până în anul 1938. Acţiunea a aproape fiecărui roman se desfăşoară în „dulce Târgul Ieşului” (aşa cum a fost numit de autor) sau este măcar amintit. Deşi unul din cei mai fanatici îndrăgostiţi de bătrânul oraş moldovean, un paradoxal antiieşenism se afirmă încă din perioada Medelenilor, pentru ca în romanul „Bal mascat” fenomenul să ia forma programatică a unui rechizitoriu. Aceste sentimente dar şi mutarea Vieţii româneşti la Bucureşti, plecarea pe rând a celei mai mari părţi din mebrii grupării tot aici şi dureroasa moarte a lui Garabet Ibrăileanu, la care se adaugă sfârşitul tatălui său, Osvald Teodoreanu în 1937, deci toate acestea vor contribui la decizia de a părăsi Iaşul în favoarea Bucureştiului. La Bucureşti îşi continuă fireşte atât activitatea literară, cât şi pe cea de avocat. Odată cu stabilirea în Bucureşti, însăşi propria biografie ieşeană devine sursa de inspiraţie pentru una din direcţiile cele mai interesante ale operei lui Ionel Teodoreanu: memorialistica. Începutul este făcut de volumul „În casa bunicilor” (1938), spre a fi continuat de „Masa umbrelor” (1941) şi de „Întoarcerea în timp” (1946). Scrierile ce urmează în această perioadă nu contrazic în esenţă structurile permanente ale personalităţii sale. Din perspectiva biografiei artistice nu se poate vorbi de o perioadă bucureşteană, după cea ieşeană. Este adevărat că unele din romanele acestor ani, fie în întregul lor („Hai Diridam” şi „La porţile nopţii”, 1946, „Zdrulă şi Puhă”, 1948), fie fragmentar („Tudor Ceaur Alcaz”, 1940 – 1942), vădesc o accentuată preocupare de înnoire tematică, de abordare a tipologiilor şi de creionare a cadrului de loc si timp, ce trimit direct la resursele oferite de imaginea existenţială a capitalei. În ciuda unor vehemente contestaţii ale criticii, scriitorul îşi urmează cu aceeaşi fidelitate propriul destin artistic, fiind şi acum tot atât de productiv. Notorietatea sa publică nu suferă cu nimic, iar consacrarea sa „oficială” prin introducera în manualele şcolare, în antologii şi culegeri, după cum şi prin unele transpuneri în alte limbi, continuă netulburată. Prieteniile literare mai vechi sau mai noi se continuă şi ele, fiind apropiat de Sadoveanu, Arghezi, Al. A. Philippide, Adrian Maniu, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Demostene Botez, Perpessicius, Tonitza etc. Din marele număr de romane pe care prozatorul le publică între 1939 şi 1948, singurul care se detaşează prin reala sa valoare este „Prăvale Baba” (1939), acesta împreună cu cele trei cărţi de amintiri şi volumul de poeme postume „La porţile nopţii” (după romanul cu acelaşi titlu) încheind în chip fericit traiectoria sinuoasă a creaţiei lui Ionel Teodoreanu. Din păcate, în anii în care a mai trăit după cel de-al doilea război mondial, scriitorul nu s-a mai făcut remarcat prin alte tentative de roman.

nicoletamihaela
30.01.2009, 16:58
Întrebat ce prozatori din generaţia ivită după cel dintâi război mondial i-au reţinut atenţia, Liviu Rebreanu menţiona printre primii, pe Ionel Teodoreanu, căruia îi transmit salutul si mulţumirea mea pentru toate paginile pe care le-a scris si pe care le-am citit cu atât mai mare plăcere cu cât eu nu le-aş fi putut scrie niciodată. (Felix Aderca, Mărturia unei generatii, Editura Ciornei, Bucureşti 1929)


Romane publicate

La Medeleni, 1924-1928
Bal mascat, 1929
Fata din Zlataust, 1931
Golia, 1931
Turnul Milenei, 1931
Crăciunul de la Silvestri, 1934
Lorelei, 1934
Arca lui Noe, 1936
Secretul Anei Florentin, 1937
Fundacul Varlaamului, 1938
Prăvale Baba, 1939
Ce-a vazut Ilie Pânişoară, 1940
Tudor Ceaur Alcaz, vol. I-IV, 1940-1943
Hai-Diridam, 1945
La porţile nopţii, 1946
Zdrulă şi Puhă, 1948

Scrieri cu caracter memorialistic

Uliţa copilăriei
În casa bunicilor
Întoarcerea în timp
Masa umbrelor
Motanul bunicii

(sursa-wikipedia)

sorin
30.01.2009, 19:45
http://img.photobucket.com/albums/v709/sorinp/Mihail_Sadoveanu.jpg
Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie (http://ro.wikipedia.org/wiki/5_noiembrie) 1880 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1880), Paşcani (http://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C5%9Fcani) - d. 19 octombrie (http://ro.wikipedia.org/wiki/19_octombrie) 1961 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1961), Bucureşti (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C5%9Fti)) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician şi om politic român. Este considerat cel mai mare prozator român din toate timpurile, fiind supranumit Ceahlăul literaturii române.

Biografie

Părinţii lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Alexandru_Sadoveanu&action=edit&redlink=1) din Oltenia (http://ro.wikipedia.org/wiki/Oltenia) şi Profira Ursache (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Profira_Ursache&action=edit&redlink=1), fată de răzeşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83ze%C5%9Fi). Urmează gimnaziul "Alecu Donici" la Fălticeni (http://ro.wikipedia.org/wiki/F%C4%83lticeni). În timp ce studia la gimnaziu, în 1896, intenţionează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie asupra lui Ştefan cel Mare (http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Etefan_cel_Mare), renunţând, însă, din lipsă de izvoare istorice. Urmează apoi cursurile Liceului Naţional din Iaşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C5%9Fi), iar la Bucureşti (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C5%9Fti) studiază dreptul. Debutează în revista bucureşteană Dracu în 1897 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1897). În 1898 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1898) începe să colaboreze la foaia Viaţa nouă alături de Gala Galaction (http://ro.wikipedia.org/wiki/Gala_Galaction), N.D. Cocea (http://ro.wikipedia.org/wiki/N.D._Cocea), Tudor Arghezi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi) ş.a., semnând cu numele său, dar şi cu pseudonimul M.S. Cobuz (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=M.S._Cobuz&action=edit&redlink=1). Se stabileşte la Bucureşti (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C5%9Fti), în 1904, se căsătoreşte, şi va avea unsprezece copii. În acelaşi an are loc debutul editorial cu patru volume deodată - Povestiri, Dureri înăbuşite, Crâşma lui Moş Precu, Şoimii - în care Sadoveanu manifestă predilecţie deosebită pentru istorie. Nicolae Iorga (http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga) va numi anul 1904 "anul Sadoveanu". În 1910 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1910) este numit în funcţia de director al Teatrului Naţional (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Teatrului_Na%C5%A3ional&action=edit&redlink=1) din Iaşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C5%9Fi). În acest an publică volumele Povestiri de seară (la Editura Minerva), Genoveva de Brabant, broşura Cum putem scăpa de nevoi şi cum putem dobândi pământ ş.a. Colaborează la revista Sămănătorul (http://ro.wikipedia.org/wiki/S%C4%83m%C4%83n%C4%83torul), dar se va simţi mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iaşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C5%9Fi), Viaţa Românească. În anul 1919 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1919) editează, împreună cu Tudor Arghezi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi), la Iaşi, revista Însemnări literare. În decembrie, revista îşi anunţă încetarea apariţiei: Viaţa românească îşi porneşte iar munca pentru cultură şi folos. Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace. În editura revistei ieşene publică volumul de nuvele Umbre şi broşura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul, volumul Priveghiuri. Devine membru al Academiei Române în 1921 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1921). În anul 1926 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1926) reprezintă Societatea Scriitorilor Români (http://ro.wikipedia.org/wiki/Societatea_Scriitorilor_Rom%C3%A2ni), împreună cu Liviu Rebreanu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Rebreanu), la Congresul de la Berlin (http://ro.wikipedia.org/wiki/Berlin). În 1928 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1928) publica povestirea Hanul Ancuţei, aparţinând perioadei de maturitate a scriitorului, fiind un volum de 9 povestiri, o imbinatie ideala a genului epic şi liric. În anul 1936 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1936) Mihail Sadoveanu, George Topârceanu (http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Top%C3%A2rceanu), Mihai Codreanu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Codreanu) şi Grigore T. Popa (http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_T._Popa) scot, începând cu luna ianuarie, revista lunară Însemnări ieşene (http://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8Ensemn%C4%83ri_ie%C5%9Fene). La moartea lui Garabet Ibrăileanu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Garabet_Ibr%C4%83ileanu), Mihail Sadoveanu va evoca cu cuvinte elogioase personalitatea criticului de la revista Viaţa românească (http://ro.wikipedia.org/wiki/Via%C5%A3a_rom%C3%A2neasc%C4%83). După anul 1947 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1947), scrisul său virează spre ideologia noului regim comunist, publicând opere afiliate curentului sovietic al realismului socialist, celebre fiind romanul Mitrea Cocor sau cartea de reportaje din URSS Lumina vine de la Răsărit. Ca recompensă pentru această orientare, devine preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (http://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Na%C5%A3ional%C4%83), funcţia politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist şi se bucură de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta.

Epoca în care scrie Sadoveanu este epoca marelui roman realist, dar şi a romanului modern. Cel ce a fost supranumit "Ceahlăul prozei româneşti" sau "Ştefan cel Mare al literaturii române" ori "... al treilea mare Mihai din istoria poporului roman" - Mihai Sadoveanu - una dintre principalele şi maiestuoasele coloane de lumină ale culturii şi ale existenţei noastre - şi-a consacrat extrem de bogata sa creaţie artistică, adunată în peste 120 de volume, unui singur erou: poporul român, surprins în diferite ipostaze şi întruchipări şi evocat în diferite momente, începând din cele mai îndepărtate timpuri ale alcătuirii fiinţei neamului şi până în contemporanietate.

sorin
30.01.2009, 19:46
Opera (selectiv)


Floare ofilită, nuvele (1905 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1905))
Mormântul unui copil (1905 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1905))
Amintirile căprarului Gheorghiţă (1905 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1905))
Vremuri de bejenie (1906 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1906))
La noi în Viişoara (1906 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1906))
Esopia (1906 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1906))
Însemnările lui Neculai Manea, nuvele (1906 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1906))
Oameni şi locuri (1907 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1907))
O istorie de demult (1907 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1907))
Duduia Margareta (1907 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1907))
Istoria marelui împărat Alexandru Macedon în vremea când era emirul lumii 5250 de ani (1907 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1907))
Povestiri de seară (1909 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1909))
Genoveva de Brabant (1909 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1909))
Cum putem scăpa de nevoi şi cum putem dobândi pământ (1909 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1909))
Cântecul amintirii (1909 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1909))
Apa morţilor (1911 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1911))
Povestiri de petrecere şi folos (1911 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1911))
Bordeenii, roman, (1912 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1912))
Un instigator(1912 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1912))
Privelişti dobrogene(1914 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1914))
Neamul Şoimăreştilor, roman (1915 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1915))
Foi de toamnă (1916 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1916))
Printre gene (1916 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1916))
44 de zile în Bulgaria (1916 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1916))
Umiliţii mei prieteni (1917 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1917))
Umbre (1919 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1919))
În amintirea lui Creangă (1919 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1919))
Priveghiuri (1919 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1919))
Povestiri pentru moldoveni (1919 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1919))
Cocostârcul albastru (1921 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1921))
Strada Lăpuşneanu (1921 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1921))
Neagra Şarului (1922 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1922))
Pildele lui cuconu Vichentie (1922 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1922))
Lacrimile ieromonahului Veniamin (1922 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1922))
Oameni din lună (1923 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1923))
Ţi-aduci aminte (1923 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1923))
Războiul balcanic (1923 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1923))
Venea o moară pe Siret (1924 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1924))
Ţara de dincolo de negură (1926 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1926))
Dumbrava minunată (1926 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1926))
Povestiri pentru copii (1926 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1926))
Dimineţi de iulie. Stigletele (1927 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1927))
Demonul tinereţii (1928 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1928))
Hanul Ancuţei (http://ro.wikipedia.org/wiki/Hanul_Ancu%C5%A3ei) (1928 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1928))
Împărăţia apelor (1928 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1928))
O întâmplare ciudată (1928 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1928))
Olanda, reportaje de călătorie în Olanda (1928 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1928))
Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, roman (1929 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1929))
Baltagul (http://ro.wikipedia.org/wiki/Baltagul), roman (1930 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1930))
Depărtări, roman (1930 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1930))
Măria Sa, puiul pădurii, roman (1930 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1930))
Nunta domniţei Ruxandra, roman (1932 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1932))
Uvar (1932 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1932))
Creanga de aur, roman (1933 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1933))
Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1933))
Soarele în baltă sau aventurile şahului (1934 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1934))
Nopţile de Sânziene, roman (1934 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1934))
Viaţa lui Ştefan cel Mare, biografie (1934 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1934))
Trenul fantomă (1934 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1934))
Cele mai vechi amintiri (1934 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1934))
Cuibul invaziilor (1935 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1935))
Povestiri alese (1935 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1935))
Paştile blajinilor (1935 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1935))
Inima noastră, (1935 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1935))
Povestiri pentru copii (1935 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1935))
Cazul Eugeniţei Costea (1936 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1936))
Ion Creangă, conferinţă (1936 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1936))
Ion Neculce, conferinţă (1936 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1936))
Ţara cangurului (1937 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1937))
Istorisiri de vânătoare (1937 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1937))
Ochi de urs (1938 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1938))
Valea Frumoasei (1938 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1938))
Morminte (1939 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1939))
Fraţii Jderi, (1935 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1935)-1942 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1942)), vol I, Ucenicia lui Ionuţ, 1935 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1935), vol II, Izvorul Alb, 1936 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1936), vol III, Oamenii Măriei Sale, 1942 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1942)
Divanul persian, roman (1940 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1940))
Cincizeci de ani de la moratea lui Creangă, conferinţă (1940 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1940))
Vechime (1940 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1940))
Ostrovul lupilor (1941 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1941))
Povestirile de la Bradu- Strâmb (1941 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1941))
Anii de ucenicie (1944 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1944))
Fantazii răsăritene (1946 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1946))
Caleidoscop (1946 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1946))
Nada Florilor, amintirile unui pescar cu undiţa (1951 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1951))
Nicoară Potcoavă, roman (1952 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1952))
Însemnări pe marginea articolului 80 (1952 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1952))
Aventuri în Lunca Dunării (1954 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1954))
Evocări (1954 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1954))

Sursa: Wikipedia

nicoletamihaela
31.01.2009, 16:00
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/Panait_istrati1.jpg

Panait Istrati (n. 10 august 1884 Brăila — d. 16 aprilie 1935, Bucureşti, cu numele la naştere Gherasim Istrati) a fost un scriitor român de limbă română şi franceză.

Viaţa
Panait Istrati s-a născut în Brăila, ca fiu nelegitim al unei spălătorese, Joiţa Istrate şi al unui contrabandist grec.
A copilărit în Baldovineşti, a terminat şase ani de şcoală primară, doi fiind nevoit să-i repete. Ca şi Maxim Gorki, scriitorul rus şi apoi sovietic cu care a fost comparat adesea, şi-a câştigat existenţa ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar şi al unui vânzător ambulant. O vreme a fost şi cărbunar la bordul navelor Serviciului maritim Român. În acest timp a citit cu aviditate tot ce i-a căzut în mână. Hoinărelile l-au purtat prin diferite oraşe: Bucureşti, Constantinopol, Alexandria din Egipt, Cairo, Napoli, Paris şi Lausanne.

Primele încercări literare datează din 1907, cu preponderenţă făcând publicistică în presa muncitorească din România, debutul fiindu-i articolul Hotel Regina în revista România muncitoare. Între 1910-1912 îşi publică, în aceeaşi revistă, primele povestiri: Mântuitorul, Calul lui Bălan, Familia noastră, 1 Mai. Colaborează şi la alte ziare: Viaţa socială, Dimineaţa, Adevărul etc. Se apropie de cercurile socialiste.
Trăind în sărăcie, bolnav şi singur, a încercat să se sinucidă în 1921 pe când era la Nisa, dar a fost salvat, iar în buzunar i s-a găsit o scrisoare netrimisă, adresată lui Romain Rolland. Acesta este avertizat şi îi răspunde imediat încurajându-l să urmeze cariera sa de scriitor. Povestirea Chira Chiralina a fost publicată în 1923, cu o prefaţă semnată chiar de Romain Rolland. A publicat romanele: (Ciulinii Bărăganului), Les récits d'Adrien Zograffi(Povestile lui Adrian Zograffi).

Nicolae Iorga nu l-a apreciat deloc pe Panait Istrati. Într-un interviu luat de Ioan Massoff şi apărut în ziarul Rampa din 12 noiembrie 1924, Iorga declara:
"Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicaţie. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. [...] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean". [2]
În 1927 a vizitat Moscova şi Kiev (şi a asistat chiar la filmarea unui film despre călătoria sa acolo). În Rusia îl intâlneşte pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis (care îl va menţiona mai târziu în romanul său Zorba Grecul). În 1929 a călătorit din nou în Rusia sovietică. Voiajul său în Rusia a fost sursa de inspiraţie a operei Vers l'autre flamme-Confession pour vaincus (tradusă în limba engleză sub titlul The Confession of a Loser) în care denunţă abuzurile regimului comunist. Una din remarcile sale celebre la adresa regimului sovietic şi a omletei proverbiale: "Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?". Antologia Vers l'autre flamme cuprinde nu doar textul Spovedaniei unui învins a lui Istrati, ci şi alte scrieri căci Victor Serge este, de pildă, un alt autor. Publicarea cărtii va provoca izolarea scriitorului, acesta fiind abandonat de prietenii săi de ideologie socialistă (unii din prietenii săi comunişti considerându-l fascist).

În 1930 se reîntoarce definitiv în ţară. Aici publică în 1933 eseul L’homme qui n’adhčre a rien, în care se conturează atitudinea sa în privinţa independenţei. Chintesenţa acestui eseu îi atrage vehemente contestări.
A fost tratat de T.B.C. în Franţa la Nisa şi apoi a revenit la Bucureşti. Izolat, singur şi bolnav de tuberculoză, a murit la sanatoriul Filaret.

Prozele şi romanele sale descriu lumea proletariatului, pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape, mirificele ţinuturi ale Brăilei natale, Delta Dunării, un amestec de rase şi religii, şi diverse oraşele din Europa prin care a trecut de-a lungul vieţii. Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză şi română, a fost tradusă în peste 30 de limbi.

Bibliografie selectivă
Alexandru Oprea-"Panait Istrati",Editura pentru literatură",1964;Alexandru Oprea-"Prozatori iluştri-Procese literare"-Editura Albatros,1971;"Panait Istrati notre contemporain-Le Livre du Centenaire",Edisud et Les Amis de Panait Istrati,1984;Constandina Brezu Stoian-"Panait Istrati-photographe-photographié,Editura Meridiane,1984;Mircea Iorgulescu- Celălalt Istrati, Editura Polirom, 2004, ediţia întâi, Spre alt Istrati, (1984) .
Cicluri autobiografice
Povestirile lui Adrian Zografi
Ciclul Viaţa lui Adrian Zografi din care de remarcat romanele si povestirile:
Chira Chiralina (1924)
Moş Anghel (1924)
Codin (1925)
Prezentarea haiducilor (1925)
Domniţa din Snagov (1926)
Mihail (1927)
Ciulinii Bărăganului (1928)
Casa Thüringer (1933)
Biroul de plasare (1933)
Răsarit de soare (1934)
Spovedania unui învins, (1929), reeditată la editura Gramar în 2006.

Postum
Opere (6 volume) (1966 - 1974)
Ecranizări
Kira Kiralina, film mut sovietic, 1927, regia: Boris Glagolin
Ciulinii Bărăganului, coproducţie Franţa-România, 1957, regia: Louis Daquin, Gheorghe Vitanidis. Ecranizare după romanul omonim.
Codin (Codine), coproducţie Franţa-România, 1962, regia: Henri Colpi. Ecranizare după romanul Copilăria lui Adrian Zograffi. Scenariul: Dumitru Carabăţ, Henri Colpi, Yves Jamiaque. Premiul pentru Cel mai Bun Scenariu, Festivalul de film de la Cannes, 1963.
Balkán! Balkán! coproducţie Ungaria-Franţa-Turcia, 1993, regia: Maár Gyula. (Ecranizare după Chira Chiralina.)
(sursa-wikipedia)

nicoletamihaela
01.02.2009, 09:44
Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara - d. 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric şi jurist român, reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene.

Familia
A fost primul dintre cei zece copii ai preotului greco-catolic Solomon Budai din Cigmău.

Studii
Studii elementare la Cigmău. A urmat seminarul greco-catolic din Blaj (din 1772) şi apoi Facultatea de Filosofie din Viena (1777-1779). Trece la Facultatea de Teologie (1780-1783) ca bursier al Colegiului Sf. Barbara. Obţine titlul de doctor în filosofie. Câştigă o solidă cultură umanistă şi adânceşte studiul limbii latine şi învaţă limbile germană, franceză şi italiană. În timpul studiilor de la Viena, proiectează întocmirea unui lexicon, în 10 volume, pentru care culege material. Este unul din reprezentanţii de frunte ai Şcolii Ardelene. În timpul studiilor de la Viena i-a cunoscut pe Samuil Micu, Petru Maior şi pe Gheorghe Şincai. A împărtăşit convingerile iluministe ale acestora.

Activitatea pedagogică, administrativă şi ştiinţifică
La Viena, îndeplineşte – pentru un timp – slujba de psalt la biserica Sf. Barbara. Este profesor şi prefect de studii, pentru scurt timp, la seminarul de la Blaj (1787). A intrat în conflict cu episcopul Ioan Bob şi a renunţat la intenţia de a fi hirotonisit ca preot. S-a stabilit la Liov, unde a obţinut, prin concurs, postul de secretar juridic al tribunalului provincial. În 1796 este avansat consilier la Curtea de Apel, funcţie pe care o deţine tot restul vieţii. Elaborează numeroase lucrări, cele mai multe rămase însă în manuscris, şi publicate – doar în parte – mult după moarte sa. Îl preocupă domenii variate: drept, pedagogie, istorie, etnografie, lingvistică şi literatură. La scrierile originale se adaugă traduceri de opere legislative şi literare.

Activitatea literară
Autorul primei epopei în limba română, "poemationul eroi-comic" Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, ediţie definitivă de Jacques Byck, 1800-1812. Opera sa reprezentativă (poemul eroi-comic "Ţiganiada") tratează un subiect alegoric cu tendinţe satirice antifeudale şi anticlericale. Un alt poem satiric (Trei viteji), rămas neterminat, valorifică motive din "Don Quijote" de Cervantes.

Lucrări literare
Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, Iaşi, În revista "Buciumul Român" I, 1875; II, 1877
Trei Viteji, poem satiric, Bucureşti, Ed. Ancora, 1928

Filologice
Temeiurile gramaticii româneşti, manuscris, 1812
Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti, lucrare neterminată, manuscris (tipărită parţial de Gh. Bulgăr, Bucureşti, 1957)
Teoria ortografiei româneşti cu litere latineşti, manuscris, ciorna unei scrisori ample
Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae, 1812
Lexicon românesc-nemţesc şi nemţesc-românesc, Liov, 1818
Scrieri lingvistice, Bucureşti, 1970

Istorice
De originibus populorum Transylvaniae
De unione trium nationum Transylvaniae
Kurzgefasste Bemerkungen über Bukovina (publicată, în traducere românească, cu titlul "Scurte observaţii asupra Bucovinei" în "Gazeta Bucovinei" IV, 1894)
Hungaros ita describerem
Hungari vi armorum Transylvaniam non occuparunt

Juridice
Rândueala judecătorească de obşte, Viena, 1787, traducere
Pravila de obşte asupra faptelor rele şi pedepsirea (a pedepsirii) lor, Viena, 1788, traducere
Carte de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor rele, Cernăuţi, 1807, traducere
Codul penal, Liov, 1807
Codul civil, Liov, 1812

Pedagogice
Carte trebuincioasă pentru dascălii şcoalelor de jos, Viena(?), 1786

Ţiganiada
Autorul şi-a declarat el însuşi modelul, cel al literaturii neserioase, început încă din antichitate de Homer prin Bătălia şoarecilor cu broaştele. În Epistola închinătoare către Mitru Perea îşi alcătuieşte, ca Cervantes, o biografie fantezistă de ţigan supus austriac, care a participat la campania din Egipt a lui Napoleon şi a rămas acolo. În finalul scrisorii parodiază proiectele Şcolii Ardelene de a evoca veridic trecutul naţional.
Ţiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă şi cu o acţiune mai complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată şi mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decît tîrziu, publicată mai întîi într-o revistă obscură, Buciumul român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.
Opera aparţine genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.
Subiectul.
Cele douăsprezece cînturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile ţiganilor înrolaţi în armata lui Vlad Ţepeş, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii pămînteni au duşmani şi protectori supranaturali.
Autorul are simţul artei ca joc, subiectul şi personajele fiind pretexte pentru o „comedie a literaturii” (N. Manolescu). De aceea, universului naraţiunii îi corespunde un metaunivers, prezent în subsolul paginilor şi alcătuit dintr-o armată de critici care supun „adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de contestaţii umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este de asemenea parodic, ficţiunea amestecîndu-se cu critica ficţiunii, pentru că autorul „are simţul artei ca joc, intuiţia gratuităţii şi a absurdităţii” (N. Manolescu). Există, deci, două niveluri ale operei:
a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice şi a preocupării pentru stomac” (N. Manolescu), care parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiţi de altădată), muza inspiratoare, devenită aici o femeie cîrtitoare cu gură mare şi minte puţină, sau lumea pe dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată ŕ ţiganilor şi sfîrşeşte cu încăierarea acestora (întîi ordinea, apoi haosul);
b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităţilor de receptare a textului: Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală; Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura naivă; Erudiţian, care recunoaşte împrumuturile de la alţi scriitori, este lectura savantă.
Stilul.
G. Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa talentului descriptiv. Invenţia verbală începe de la numele ţiganilor, „un grotesc de sonuri” (Aordel, Corcodel, Cucavel, Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman, Ciormoi, Dîrboi etc.), trece prin invenţii onomatopeice unele atît de fireşti încît „trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă ele nu circulă” şi ajunge la modelarea lor în scopuri prozodice, schimbîndu-le genul şi terminaţia pentru a le face să rimeze (dracă, palată, copace etc).
În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu evidenţiază valoarea Ţiganiadei printr-o comparaţie: „Ţiganiada este un Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei”.
(sursa-altmariusliterar)

nicoletamihaela
01.02.2009, 09:58
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/Otilia20Cazimir1.jpg

Otilia Cazimir (n. 12 februarie 1894, Cotu Vameş, judeţul Neamţ - d. 8 iunie 1967, Iaşi) este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, cunoscută şi ca autoarea unor versuri pentru copii.
Acest pseudonim i-a fost ales de către scriitorul Mihail Sadoveanu şi de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut noul nume după cum spune: "Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi <Otilie> pe care am întâlnit-o în viaţă - fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară - era proastă, grasă şi buboasă...".



Biografie
Era cel de-al cincilea copil al învăţătorului Gheorghe Gavrilescu. Şi-a petrecut copilăria în satul natal şi a început să scrie poezii de când era mică. A urmat cursurile liceale şi universitare la Iaşi, oraş în care şi-a petrecut întreaga viaţă. A debutat în anul 1912 în revistă "Viaţa românească", în care îşi va tipări majoritatea scrierilor. Între anii 1937-1947 a îndeplinit funcţia de inspector al teatrelor din Moldova. Părinţii îi spuneau în copilărie Luchi. Din proza sa autobiografică "A murit Luchi" aflăm că numele de Luchi dispare odată cu intrarea în şcoală, când fetiţa a crescut şi a devenit elevă. Atunci când este strigată de învăţătoare pe numele ei adevărat, fetiţa nu răspunde, pentru că pe ea toată lumea o strigă Luchi. O colegă îi explică învăţătoarei că acasă i se spune "Luchi, ca la caţei!". Mica poetă se simte ruşinată şi îşi spune în sinea ei: "Mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot!"

În copilărie a simţit lipsa prietenilor de joacă, după cum ea însăşi mărturiseşte: "Am fost o fetiţă tare cuminte. Toţi erau mai mari decât mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toţi. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările, când se topeau zăpezile".

Otilia Cazimir iubea copiii şi a început să realizeze creaţii literare pentru ei: "Gingăşia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei văzând, scriindu-le poezii vesele cu o nuanţă uşoară de ironie"... "Am început prin a spune copiilor poveşti şi, abia mai târziu, am început să scriu pentru ei. Totul se datorează pasiunii mele precoce pentru astronomie. Când eram o <<mătuşică>> abia ieşită din şcoala primară, le povesteam nepoţilor mei, de care nu mă despărţeau decât câţiva ani, despre stele". La revista "Viaţa românească" l-a cunoscut pe George Topârceanu. Între ei s-a legat o strânsă prietenie şi o adevărată poveste de dragoste.

Premii şi distincţii
Pentru bogata sa activitate literară a primit numeroase premii şi distincţii: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Naţional pentru Literatură (1937), Ordinul Muncii (1954)


Volume de versuri
A publicat aproape 60 de volume de poezii. Din creaţia sa se detaşează câteva titluri:

Jucării,
Baba iarna intră-n sat,
Lumini şi umbre,
Fluturi de noapte,
Cântec de comoară,
Poezii,
Versuri

Proza autobiografică

Grădină cu amintiri,
Prietenii mei, scriitorii,
A murit Luchi
"Cumatra vulpe"
(sursa-wapediamobi.ro)

nicoletamihaela
01.02.2009, 10:18
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/180px-GeorgeTopC3AErceanu1.jpg


George Topârceanu (1886 - 1937)

Date biografice
George Topîrceanu s-a născut pe 21 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul "Doamna Elena ", amândoi din părţile Sibiului.
Era cel de-al doilea copil al soţilor Ion si Paraschiva Topârceanu.
În 1893 a mers pentru prima oară la şcoală; una mărginaşă din Bucureşti.
Ultimele clase ale şcolii primare le-a făcut la Suici-Argeş, între anii 1895-1898. Tot atunci şi tot la Argeş au avut loc şi primele încercări literare.
În 1898 se înscrie la liceul "Matei Basarab" din Bucureşti de unde mai apoi, în 1901 se transferă la liceul "Sf. Sava".
Adevăratul său debut literar se produce în 1904, la revista umoristică; "Belgia Orientului".
Din 1905până în 1907 publică versuri sentimental-epigonice în revistele: "Duminica", "Revista noastră", "Revista ilustrată" şi altele.
Îşi incheie studiile liceale în 1906, după care se înscrie la Facultatea de drept, pe care însă nu o va termina.
Anul 1907 îl găseşte colaborator la "Viata literară si artistică", revistă condusă de George Coşbuc.
În 1909 părăseşte Facultatea de drept şi se înscrie la Facultatea de litere. Totodată publică în "Viaţa românească" şi, sporadic, în alte reviste.
Poeziile: «Noapte de mai», «Balada chiriasului grăbit» şi «Balada popii din Rădeni» le publică în 1910.
Se stabileşte la Iaşi (1911), unde devine secretar de redacţie la revista "Viaţa românească". Publică proză, poezii, cronici teatrale etc.
Se căsătoreşte cu Victoria Iuga (1912), în acelaşi an i s-a născut primul fiu, pe care l-a botezat cu numele Gheorghe.
Împreună cu M. Sevastos redactează revista "Teatrul" în 1912-1913, activitate întreruptă din cauza războiului balcanic, la care ia şi el parte.
Primele volume ale lui G. Topârceanu, «Balade vesele» şi «Parodii originale», apar abia în 1916.

Mobilizat, participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916) şi rămâne în captivitate până în 1918. Experienţa celor două campanii şi a prizonieratului va fi evocată în proza sa.

În 1918 colaborează la ziarul "Lumina" al lui Constantin Stere (Bucureşti). Publică «Balada morţii» şi «Note memorialistice». Un an mai târziu, 1919, se întoarce la Iaşi. În colaborare cu Mihail Sadoveanu redactează revista «Însemnări literare». Publică «Balada munţilor» şi «Rapsodii de toamnă».
Volumul: «Balade vesele si triste» apare un an ami târziu: 1920 ca în 1921 să-i apară ediţia a II-a a Parodiilor originale, care va fi republicat în 1927 (ediţia a III-a).
În 1926 George Topârceanu devine laureat al Premiului naţional de poezie. La 7 mai, acelaşi an, este numit director al Teatrului Naţional din Chişinău.
Volumele: «Migdale amare» (prima ediţie) şi «Balade vesele şi triste» (ediţia a III-a), îi apar în 1928. Doi ani mai târziu (1930) este numit inspector general teatral pentru Moldova.
«Balade vesele si triste» apar în a IV-a ediţie în anul 1931. Un an mai târziu, 1932, apare a IV-a ediţie a Parodiilor originale.
În 1933 rosteşte la Bucureşti conferinţa: «Cum am devenit moldovan?» iar la Iaşi, doi ani mai târziu o conferinţă asemănătoare, intitulată: «Cum am devenit ieşean?». În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat). Este ales Membru corespondent al Academiei (1936). Evoluând de la sentimentalismul epigonic al începuturilor către o poezie impregnată de un umor parodic, autoironie şi uşoară melancolie, Topîrceanu este o voce distinctă în poezia românească. Ironizând contrafacerea, poncifele poetice, moda "modernistă", el cultivă cu fantezie tradiţii mai vechi ale lirismului românesc, situându-se în prelungirea unor filoane din George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghel stăpân pe o tehnică rafinată a versificaţiei.

Este ales membru corespondent al Academiei Române în 1936, an în care îi apare volumul: «Pirin-Planina».
La 7 mai, 1937 la Iaşi, se stinge din viaţă răpus de cancer la ficat. Este înmormântat în cimitirul «Eternitatea», din Iaşi.

Opere
Balade vesele Şi triste, Bucureşti (1916)
Parodii originale, Bucureşti (1916)
Amintiri din luptele de la Turtucaia, Bucureşti (1918)
Strofe alese. Balade vesele şi triste, Iaşi (1920)
În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, Iaşi (1920)
Migdale amare, Bucureşti (1928)
Scrisori fără adresă, proză umoristică şi pesimistă, Bucureşti (1930)
Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate, Bucureşti (1936)
(sursa-wikipedia si agonia.ro)

nicoletamihaela
02.02.2009, 16:50
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/MarinPreda1.jpg


Marin Preda


Naştere – 5 august 1922
Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman
Deces – 16 mai 1980 (57 ani)
Mogoşoaia
Profesiune – nuvelist, romancier şi scriitor
Naţionalitate – român
Genuri – roman
Marin Preda (n. 5 august 1922, Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman — d. 16 mai 1980, Mogoşoaia) a fost un nuvelist, romancier, scriitor şi director de editură român.


Copilăria
La 5 august 1922, în comuna Siliştea-Gumeşti, plasa Balaci, judeţul Teleorman, se naşte Marin Preda, fiu al lui Tudor Călăraşu „de profesie plugar" şi al Joiţei Preda. Copilul va purta numele mamei, întrucât părinţii nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joiţa Preda putea primi pensie în continuare ca văduvă de război. Joiţa venea cu două fete din prima căsătorie: Măria (poreclită Alboaica - după numele bărbatului) şi Miţa (Tita). Tudor Călăraşu avea şi el trei băieţi cu prima soţie care-i murise: Ilie (Paraschiv), Gheorghe (Achim) şi Ion (Nilă). În familia celor doi soţi se mai nasc: Ilinca, Marin şi Alexandru (Sae).[1]

Copilul Marin Preda îşi petrece copilăria în această familie numeroasă care - în ciuda celor două loturi de pământ „primite la împroprietărire” — nu este lipsită de griji.

În septembrie 1929 învăţătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin Preda în clasa I, însă tatăl, care şi-a dat copiii la şcoală numai la vârsta de 8 ani, nu-l lasă să frecventeze. Anul următor este reînscris în clasa I, la Şcoala primară din satul natal. Dar, ca în orice familie de la ţară, copilul participă şi la treburile gospodăreşti (păzitul vitelor, munca la câmp), ceea ce face ca în primele clase să absenteze adesea de la şcoală. Dar treptat - treptat, se dovedeşte printre elevii cei mai buni din seria sa, obţinând premiul cu coroniţă (scenă evocată în Moromeţii).

Anul 1933 — 1934 (clasa a IV-a) este unul dintre cei mai grei din viaţa şcolarului: tatăl nu-i mai poate cumpăra cărţi şi se îmbolnăveşte de malarie. Învăţătorul îi arată multă bunăvoinţă, îl ajută să termine anul şcolar şi-i împrumută cărţi. Când nu găseşte cărţi noi în sat, merge să împrumute în comunele vecine: „Cum adică - exclamase odată tatăl surprins - să faci treizeci de kilometri până la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Şi să-l fi pus la o treabă mai mică decât asta, ar fi ieşit gălăgie mare...”. Cu rugăminţi repetate şi insistenţe, obţine de la mama sa promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la „şcoala de învăţători”.

Între 1934 - 1937 urmează clasele V - VII, având ca învăţător pe Ion Georgescu din Balaci, un sat vecin. Dascălul îşi va reaminti la bătrâneţe că elevul Marin Preda „era un visător în clasă” dar „se descurca bine, la scris”, la o temă dată despre Unirea Principatelor făcând o „lucrare senzaţională”.

Plecarea din satul natal
În 1937, evitând Şcoala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reşedinţa judeţului Teleorman), unde taxele erau prea mari, se prezintă la Şcoala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei. (Fiecare judeţ având o şcoală de învăţători, erau preferaţi la examene cei din judeţul respectiv.) Tatăl intenţionează acum să-l dea la o şcoală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroşi, de la care elevul Marin Preda îşi procura cărţi, şi îl duce la Şcoala Normală din Abrud, unde reuşeşte la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieţii de normalist internist, este mulţumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni, ba chiar vacanţa de iarnă a anului 1939 şi-o petrece la un coleg din Abrud.

În toamna lui 1939 este transferat la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei, unde îşi continuă studiile încă un an. Ca şi la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română şi chiar matematici. În şedinţele Societăţii literare din şcoală este remarcat de profesorul Justin Salanţiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societăţii scrie şi citeşte câteva schiţe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista şcolii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viaţă transilvană vor fi evocaţi în „Viaţa ca o pradă” şi în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primeşte o repartiţie pentru o şcoală similară din Bucureşti.

În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare şi ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiaţii ardeleni şi se întâlneşte cu siliştenii lui stabiliţi în Bucureşti. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” şi în „Viaţa ca o pradă”.

La sfârşitul anului şcolar 1940-1941 (urmat şi cu ajutorul directorului şcolii), susţine examenul de capacitate, însă datorită greutăţilor materiale se hotărăşte să renunţe la şcoală.

În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereuşind să publice nimic şi nici să-şi găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc şi să înţeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna şi toată iarna lui 41 - 42. Doar lucruri fără legătură, nefireşti... N-aveam unde dormi, era lapoviţă prin tot Bucureştiul, şi umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua şi toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.

În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obţine viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.

nicoletamihaela
02.02.2009, 16:53
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/Cel_mai_iubit_dintre_pam_238_nteni_.jpg

Activitatea literară
În aprilie 1942 debutează cu schiţa „Părlitu'” în ziarul Timpul (nr. 1771 şi 1772 din 15 şi 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schiţele şi povestirile: „Strigoaica”, „Salcâmul”, „Calul”, „Noaptea”, „La câmp”.

În septembrie părăseşte postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcţionar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”.

1943 martie, îi apare „Colina” în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” pubică schiţa „Rotila”. Ia parte la câteva şedinţe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenţi o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani. Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeţii. Ea este construită pornind de la tehnica „muştei pe perete“ (o naraţiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.

Între 1943-1945 este luat în armată, experienţă descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viaţa ca o pradă şi Delirul. În 1945 devine corector la ziarul România liberă. Apoi din 1952 devine redactor la revista Viaţa românească. În 1956 primeşte premiul de stat pentru romanul Moromeţii. Un an mai târziu, în 1957, scriitorul efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se opreşte la Beijing. În 1954 se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum. Au divorţat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franţa la începutul anilor 70. Cu cea de-a treia soţie, Elena, a avut doi fii: Nicolae şi Alexandru.

În 1960-1961, citeşte marii romancieri ai lumii. Este fascinat de William Faulkner, cu care proza lui are evidente afinităţi. În 1965 traduce romanul Ciuma de Albert Camus. În 1968 este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare din 1980. În 1970 - traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii. Romanul său, Marele singuratic, primeşte premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.

În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.

Apare ediţia a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică Viaţa ca o pradă, un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea conştiinţei unui artist.

În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni. O lună mai târziu este ales deputat în Marea Adunare Naţională (parlamentul).

Pe 16 mai 1980 moare la vila de creaţie a scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia. Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS ar fi dispărut. Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni şi a survenit în condiţii oculte.


Lista selectivă a operelor antume

Marin Preda1948 - Întâlnirea din pământuri, volum de povestiri
1949 - Ana Roşculeţ
1952 - Desfăşurarea
1955 - Moromeţii, volumul I
1956 - Ferestre întunecate
1959 - Îndrăzneala
1962 - Risipitorii
1967 - Moromeţii, volumul II
1968 - Intrusul
1972 - Imposibila întoarcere
1972 - Marele singuratic
1973 - Întâlnirea din pământuri (ediţia a 2-a)
1975 - Delirul
1977 - Viaţa ca o pradă
1980 - Cel mai iubit dintre pământeni

(sursa-wikipedia)

nicoletamihaela
03.02.2009, 16:37
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/703_328831.jpg


Isac Peltz (n. 12 februarie 1899, Bucureşti - d. 10 august 1980, Bucureşti) a fost un scriitor şi jurnalist român de naţionalitate evreiască. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. A scris numeroase romane şi nuvele, între care mai cunoscute sunt: „Calea Văcăreşti”, „Foc în hanul cu tei”, „Moartea tinereţilor”. Între anii 1951 şi 1954 a fost arestat abuziv de către securitate şi trimis la o serie de închisori politice şi lagăre de muncă forţată. A fost tatăl pictoriţei Tia Peltz.


Cărţi publicate
Horoscop, 1932
Calea Văcăreşti, 1933
Nopţile domnişoarei Mili, 1935
Ţara bună
Foc la Hanul cu Tei
Actele vorbeşte!
Am scris numai pentru promovarea omeniei - amintiri şi evocări
Fiori
Stafia roşie
Paiaţe
Fantoşe vopsite
Amor încuiat

(sursa-Wikipedia)


Scriitorul Isac Peltz se considera, mai in gluma mai in serios, un Balzac al ulitei evreiesti. Eugen Lovinescu gloseaza cu umor pe aceasta tema, exprimandu-si totodata admiratia fata de literatura talentatului prozator. Analizand romanul “Foc in hanul cu tei”, George Calinescu afirma despre arivistul Micu Braun, unul dintre personajele romanului, ca este un autentic personaj balzacian, intarind astfel caracterizarea ce si-o facuse Peltz. Tot despre acestea, marele critic scrie in vasta sa “Istorie a literaturii romane”: “Peltz este un impecabil cunoscator al limbii romane, fiind mai mult un roman de nuante ebraice decat un evreu”. Consideratii la fel de pozitive gasim la numerosi alti critici si sa nu uita, ca, la numai 30 de ani, i se acorda Premiul Societatii Scriitorilor Romani “Viata cu haz si fara a numitului Stan”.
Dorel Dorian si-a impus o sarcina extrem de grea atunci cand s-a decis sa realizeze o lucrare dramatica inspirata deopotriva din romanele “Calea Vacaresti”, “Foc in hanul cu tei” si din insasi biografia scriitorului, folosind si alte carti ale acestuia. Dupa ce a asteptat o vreme destul de indelungata in sertarele secretariatului literar al Teatrului Evreiesc, care, din lipsa de mijloace, a fost nevoit sa tot amane punerea in scena a spectacolului, iata ca sub bagheta inspirata a regizorului Bogdan Dragulescu, cu un efort laudabil al interpetilor teatrului ca si al corpului tehnic, “Foc in Calea Vacaresti” a vazut lumina scenei. A fost intampinat cu numeroase aplauze, spre multumirea autorului si nu ma indoiesc, a directorului teatrului - Harry Eliad, fara a carui indarjire, Teatrul Evreiesc nu ar fi inregistrat un nou succes. Desi Dorel Dorian vorbea despre un “musical”, spectacolul se incadreaza, dupa parerea mea, mai mult in genul lucrarilor brechtiene, in care “songurile”, desi sunt importante, joaca un rol adiacent in raport cu actiunea dramatica, ceea ce in marile “musicaluri” este exact invers. In prima parte a lucrarii este evocat Ficu - personaj principal din romanul “Calea Vacaresti”. Ficu - adolescent are o intalnire imaginara cu Ficu adult, in prezenta mamei, a lui Esther. Suferintele lui Ficu, copil sau adult, sunt fara indoiala, cele ale lui Peltz, chiar daca anumite amanunte biografice difera, pentru ca adevaratul Peltz este “cel din carti”, asa cum avea sa marturiseasca fiica scriitorului - Tia Peltz. Tanara actrita Raluca Robu a izbutit cu sinceritate si emotie sa realizeze un Ficu adolescent, credibil, trezind o reala compasiune pentru visurile lui, pentru ca stim cat de trist va fi finalul. Esther, interpretata de Luana Stoica, ne reda, fara note melodramatice, o mama chinuita de o boala necrutatoare, stiind bine ca o sa moara, dar care e nespus de ingrijorata de viitorul lui Ficu, o mama care lucreaza necontenit, 20 de ore pe zi, la blestemata masina de cusut pentru a-si inretine familia, caci tatal, Soifer, un betiv inveterat, nu numai ca nu o ajuta, dar o si maltrateaza. Aparitia sa e scurta, dar bine sustinuta de Nicolae Predica. Ficu adult, insusi Peltz, scriitorul poarta palarie cu boruri largi, lavaliera si are nuanta grava a omului in a carui inima s-au acumulat toate durerile omenesti. Incercatul actor Cornel Ciupercescu, cu glasul sau minunat, da personajului sau o prestanta si o desavarsita eleganta, poate asa cum si-ar fi dorit Esther sa devina Ficu al ei, dar deosebita de reala infatisare a lui Isac Peltz, pe care l-am cunoscut in casa tatalui meu, scriitorul asigurandu-ma de afectiunea sa, intr-o dedicatie chiar pe cartea “Foc in hanul cu tei”. As dori ca cele spuse de mine sa nu fie considerate un repros adus actorului Ciupercescu, ci dimpotriva, caci “adevaratul Peltz” este cel din carti, si acum - cel de pe scena. Tot in prima parte a spectacolului o intalnim si pe Eugenia Balaure, in rolul Leiei, care, desi are o partitura redusa, manifestata mai ales prin taceri, reuseste sa creeze o certa bunica, evreica, o “idise baba”. In partea a doua apare Peltz insusi, fara vreo schimbare fata de Ficu adult, aceasta stand in chiar in intentia autorului. Actiunea se desfasoara insa mai ales in jurul lui Ioina Gott, om ajuns la 45 de ani, fara a fi realizat nimic. Este poet nepublicat si vanzator de viori in magazinul lui Micu Braun, om cu visuri spulberate, ca majoritatea eroilor lui Peltz. Dorel Dorian, in piesa sa, facand lista personajelor, sugereaza ca acelasi actor sa-l interpeteze si pe Peltz si pe Ioina, cel din urma fiind de fapt o alta fateta a autorului “Caii Vacaresti”. Cred insa ca bine a procedat regizorul, distribuind un alt actor pentru acest rol si evitand astfel confuziile ce s-ar fi putut produce. Andrei Finti se achita excelent de sarcina interpretarii lui Ioina. Acesta penduleaza intre doua iubiri: cea a sofisticatei Liza Blum, o frumusete tulburatoare, dar cu apucaturi bovarice, fiica a bogatasului impertinent si vicios - Micu Braun, si a Lisei Blum, modesta fata batrana, care nazuieste sa se implineasca in iubire, constienta ca Ioina nu o doreste pe ea ci pe cealalta Liza. Poetul se zbate in universul sufocant al unei slujbe pe care o urmareste si al unei camarute mizere ca o celula de inchisoare din care risca sa fie dat afara, pentru ca nu va avea cu ce plati chiria. In ciuda dorintei de a scrie, Ioina isi simte taiate aripile cu care candva fusese gata sa zboare. Cele doua Lize, atat de deosebite si totusi asemanatoare, capata viata prin dezinvoltura cu care frumoasa Natalie Ester o interpreteaza pe fata bogata si totusi nefericita si jocul retinut al Arabelei Neazu, ele completandu-se perfect una pe alta. George Robu, interpretandu-l pe Micu Braun, isi incarca personajul cu toata mitocania, ingamfarea si dispretul fata de cei nevoiasi, ca unul ce provine din clasele de jos, dar a izbutit sa se imbogateasca peste noapte, prin mijloacele cele mai ignobile. Plin de pitoresc este si personajul Rubin interpretat de Alex Mihai. Rubin este un mic meserias, dar care viseaza sa deschida o scoala de dans, vis iluzoriu asa cum nutresc si toate celelalte personaje. Comperii spectacolului sunt Boris Petroff (care-l interpreteaza si pe Mehala), cu umorul sau hatru, mustos, izvorat parca din intelepciunea Talmudului; si Ema, cantareata de cabaret, careia ii da viata Leonie Waldman Eliad. Am lasat-o la urma pentru ca merita o mentiune speciala. Cu vocea ei atat de limpede, care-si pastreaza nealterata intreaga tinerete, in ciuda anilor ce au trecut poate prea repede, Leonie singura, sau cateodata in duet cu Petroff, da glas frumoaselor songuri, rod al colaborarii dintre incercatul compozitor Edmond Deda si tanarul Radu Caftari, cei doi imbinand armonios traditii ale vechilor melodii evreiesti cu tonalitati ale muzicii din anii ‘30, cand se desfasoara si actiunea piesei. De altfel este interesant ca in afara negativului inregistrat pe banda, pe scena este si o mica orchestra care, ca si interpretii, canta live. Am regretat doar ca in majoritate songurile sunt foarte scurte, nepermitand retinerea lor. Daca momentele coregrafice concepute de Violeta Captari nu exceleaza prin performanta, ele nefiind incredintate unor balerini profesionisti, ci cazand tot in sarcina actorilor, costumele amintesc, prin fantezia si gratia lor, de imagini desprinse parca din filmele felliniene. As sublinia aici expresivitatea extraordinara a mastilor din momentul dedicat sarbatorii de “Purim”. Cred ca ele sunt tot creatia scenografei Daniela Dragulescu, care a realizat un decor simplu dar potrivit atmosferei generale a spectacolului.
Cu “Foc in Calea Victoriei”, Teatrul Evreiesc de Stat inscrie un nou succes in bogatul sau palmares.

(sursa-cronica romana)...

nicoletamihaela
06.02.2009, 13:06
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/200px-Octavian_Goga1.jpg
Octavian Goga (1 aprilie, 1881 - 7 mai, 1938) a fost un politician şi poet român.
Prim-ministru al României între 1937 şi 1938.
Poezie:
Poezii (1905)
Ne cheamă pământul (1909)
Din umbra zidurilor (1913)
Cântece fără ţară (1916)
Din larg (1939)
Publicistică
* Spiritualitatea româneasca
* Ideea naţională fragment
* Autobiografic
* Basarabia
* În vinerea patimilor...

La 1881 1 aprilie se naste, la Răsinari, judetul Sibiu, Octavian Goga, întâiul mare poet al generatiei Unirii de la 1918.
1883 15 septembrie Se naste Victoria, sora lui Octavian Goga.
1886 18 octombrie Se naste Claudia (Maria), sora lui Octavian Goga.
1888 11 decembrie Se naste Eugen Iosif Goga, care va fi si el scriitor (e autorul romanului Cartea făcerii).
1892 Octavian Goga intră în internatul liceului unguresc din Sibiu.
1893 14 mai Goga scrie primele versuri dedicate românului, care "de dimineata pănă seara tot lucra necontenit /Dar cu toată osteneală/ tot este nepretuit".
1894 Are loc la Cluj procesul Memorandumului.
1898 Apare prima poezie a lui Goga, semnată Octavian, în Revista ilustrata (an. I, nr. 5-6, mai-iunie, p. 107).
Apare a doua poezie a lui Goga în "Familia" lui Iosif Vulcan (Oradea, an XXXIV, nr. 44, p. 13, noiembrie).
1899 Goga trece la liceul românesc din Brasov.
1900 Goga îsi ia bacalaureatul.
Vara Goga vizitează pentru prima dată Bucurestiul.
11 septembrie Se înscrie student la Facultatea de litere si filozofie de la Universitatea din Budapesta.
1902 1 iulie Apare la Budapesta revista "Luceafărul", unde Goga îsi publică majoritatea poeziilor.
Apare în "Luceafărul" (nr. 11, 1 decembrie) poezia devenită romantă, Batrăni.
1903 Vara La Răsinari, Goga începe să traducă si să publice în "Luceafărul" celebrul poem dramatic al lui Madach Imre, Tragedia omului. Apare poezia Casa noastră, semnată Nic. Otavă, în "Luceafărul" (an. II, nr. 14-15, 1 august).
1904 Moare învătătoarea Victoria, sora poetului, care i-a inspirat poezia Dăscălita, publicată în "Luceafărul".
Goga termină studiile. Facultatea de litere si filozofie a Universitătii din Budapesta îi eliberează un Absolutorium. Apare în "Luceafărul" (an. III, nr. 4, 15 februarie, p. 91-92) celebra poezie Oltul, semnată Nic. Otavă. Despre geneza acestei poezii Goga scrie în Fragmente autobiografice. Poezia i-a făcut lui Caragiale o impresie exceptională. Apare poezia Dăscălita, semnată Nic. Otavă ("Luceafărul", an. III, nr. 7, 10 aprilie, p. 151).
1905 Apar în "Luceafărul" antologicele poezii: Plugarii, Lăutarul, Dascalul, Rugăciune, Clacasii.
Apare volumul Poezii, Budapesta, Institutul tipografic si de editură "Luceafărul". Volumul cuprinde 48 de poezii si pe copertă poartă anul 1906. Volumul acesta a fost reeditat apoi de "Minerva", Bucuresti, 1907; în "Biblioteca pentru toti", nr. 286, Sibiu, 1910, si în primul volum antologic, tipărit de "Cultura Natională", Bucuresti, 1924, care cuprinde si volumele Ne cheama pământul (1909), Din umbra zidurilor (1913), Cântece fără tară (1916). A fost apoi introdus în toate editiile ce au urmat. Cuprinde 48 de poezii: Rugăciune, Plugarii, Noi, Oltul, Casa noastră, Apostolul, Dascalul, Dăscălita, Bătrăni, Reîntors, Departe, Dorinta, Zadarnic, De-o să mor, În codru, Dimineata, Pe înserate, De la noi, Căntăretilor de la oras, Sara, Lăutarul, A murit..., La groapa lui Laie, Căntece, I, II, III, IV, V, VI, VII, Pribeag, Pace, Cade-o lacrimă, Singur, Părăsiti, Ruga mamei, Zadarnic, La stănă, Toamna, Copiilor, I, II, Părăsit, Despărtire, Învins, Solus ero, Noapte, Clacasii, Asteptare.
24 decembrie Moare Iosif Goga, tatăl poetului, care a fost probabil prototipul preotului din poezia Apostolul.
1906 Apare în "Viata românească" poezia cu o puternică notă socială Un om. 16 iunie Are loc logodna lui Octavian Goga.
1907 Au loc răscoalele tărănesti, care-i vor inspira lui Goga mai multe poezii, precum: Cain, O tară stiu, Cosarul si se vor resimti în întreaga atmosferă a volumului Ne cheamă pamăntul, publicat în 1909.
1908 Apare revista lui Octavian Goga "Tara noastră".
1909 Apare volumul de versuri Ne cheama pamăntul, în Editura "Minerva", 1909. A fost retipărit în volumul antologic de Poezii din 1924, precum si în toate editiile ce au urmat. Cuprinde 49 de poezii: Fecunditas, Prapastie, Căntecele mele, Înviere, Cosasul, Portret, De demult..., Colinda, Un om, Zile rele, Graiul păinii, Cain, Otara stiu, În munti, Prima lux, Cantorul Cimpoi, Străinul, Mi-a bătut un mos la poartă..., Scrisoare, Lacăs străbun..., Ion crăsmarul, Acasă, Nepotrivire, Asfintit, Carmen, 0 rază, Iubirea mea, Fior, Noi ne-ntălnim, Rapsodie, Trandafiri, Esti singură, Sufletul, A fost odat'..., Revedere, Răsuna toaca..., Căntece, I, II, III, IV, V, VI, Mos Crăciun, Sonet, Sonet, E sărbătoare, Tempora, Frumoasa cea din urmă, Poezie.
1912 Goga e închis în temnita din Seghedin pentru îndrăznetele sale articole patriotice. Acolo scrie poeziile Eu stiu un basm si Poetul.
Semnată Octavian Goga, cu indicatia Seghedin, poezia Poetul a apărut în "Luceafărul", an. XI, nr. 10, 4 martie 1912, p. 196, si a fost reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913). Nu numai indicatia Seghedin, care o însoteste, ne indică faptul că a fost scrisă în temnită, ci si următoarea însemnare, cu titlul Goga în temnita, publicată în "Luceafărul", nr. 7, din 12 februarie 1912: "În sfărsit, după multe amânări din cauza hartuielilor cu d-1 Vaida, poetul Goga a intrat în temnita Seghedinului, pentru a-si împlini pedeapsa de o lună. A plecat în tăcere, fără alai si fără sa-1 însotească strigatele de durere si de indignare ale poporului a cărui patimire a învesnicit-o în poeziile lui." O. Goga a fost închis pentru un articol publicat în revista "Tara noastră", în care "scria răspicat, se spune în însemnarea respectivă, despre mizeriile noastre interne si despre asupririle clasei feudale din Ungaria".
1913 Apare volumul de versuri Din umbra zidurilor în Editura "Minerva", Bucuresti, 1913. A fost introdus în volumul de Poezii, 1924, si în toate editiile ce au urmat.
Cuprinde poezia Revedere si alte 62 de poezii, împărtite în patru cicluri: a) Din umbra zidurilor: Oaspe vechi, Agonie, Paris, Ziva, Notre Dame, Felinarul, În muzeu, Cinquecento, Mama, Mătusa mea, Oameni; b) Cântă apele: La mal, Aeternitas, Furtuna, Mare moartă, De profundis, Lacul, Mama Venerei eterne, Eu stau la mal, Scrisoarea ta..., Găndeste-te, Scirocco; c) Coarde vechi: Poet, Vorbeau azi-noapte două ape, Doina, Voi veniti cu mine, Inima, Strămosii..., Carmen laboris, Scrisoare, Mos Craciun, Eu stiu un basm...; d) Clipe: Trage-ti oblonul..., Căntecele mele, Poetul, Mi-am făcut un căntec, Un trandafir se stinge, Păcat, Taină, Toamna nouă, Ma-ntorc din nou, Lacrimi, Căntece, I, II, III, IV, V, VI, VII, Tăcerea ta..., Singurătate, Coboară toamna..., Singur, Sonet, Amurg, În brazi, Blestem, O lacrimă, La moarte, Cum zbori cu trenul, În drum, Mostenire, O clipă, Asteptare, Noapte, Apus, Pe-un album, Mors magna.
1914 Apare în volum piesa Domnul Notar si se joacă pe scena Teatrului National din Bucuresti.
1916 Apare volumul Căntece fără tară, în Editura C. Stefea, Bucuresti, 1916. A fost retipărit în volumul de Poezii, 1924, si în toate editiile ce au urmat.

nicoletamihaela
06.02.2009, 13:18
Urmează apoi cele 35 de poezii pe care le cuprinde volumul: Fără tară, Asteptare, Pajurei cu două capete, Tara mea de suflet, Săngele, În pacea mută, 10 mai 1915, Atunci, Portretul, Trenurile, Apostolul, Flamma mundi, În mormănt la Arges, Bal la palat, Pribeag străin, Latinitatea strigă din transee, Neutralul, Unui orb, Lupul, Boboteaza, Trecea convoiul mortuar, Aducerile-aminte, În suflet simt o teamă cum s-asterne, Lui Petofi, Unui scriitor văndut, Noapte, I, II, III, Doi frati, Pribeag, Hora valurilor, I, II, Poveste, Sufletul, Dies illa. Octavian Goga ia parte la primul război mondial si scrie ciclul de versuri Război.
1919 Goga e ales ministru al Instructiunii în guvernul de Uniune Natională. Văduva poetului ungur Ady Endre îi oferă spre vânzare proprietatea minunată de la Ciucea (între Cluj si Oradea).
1923 Goga e ales membru al Academiei.
1924 Goga obtine premiul national de poezie.
1928 Apare piesa Mesterul Manole.
1928-1938 Goga scrie foarte rar versuri, e absorbit de politică si de gazetăria la zi.
1938 Întors de la Cluj, la Castelul sau de la Ciucea, poetul suferă un puternic atac cerebral, paralizându-i partea dreaptă a corpului. Peste două zile, la 7 mai, se stinge din viată (58 de ani). 28 mai Moare Aurelia Goga, mama poetului.

(sursa-artzone)

nicoletamihaela
06.02.2009, 13:40
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/Mihail_Sebastian1.jpg

Pseudonim – Victor Mincu
Naştere – 18 octombrie 1907
Brăila
Deces – 29 mai 1945 (37 ani)
Bucureşti
Profesiune – Scriitor, dramaturg, eseist
Naţionalitate – scriitor român de origine evreiască
Perioadă activă
ca scriitor – interbelică
Mişcare literară – Modernism
Operă/e de debut – Fragmente dintr-un carnet găsit
Influenţe – André Gide, Marcel Proust
Mihail Sebastian (la naştere Iosif Hechter, alt pseudonim Victor Mincu; n. 18 octombrie 1907, Brăila, d. 29 mai 1945, Bucureşti) a fost un romancier şi dramaturg român.

Biografie
Născut cu numele de Iosif Hechter într-o familie evreiască din Brăila, Mihail Sebastian face studii universitare de drept şi filozofie la Bucureşti. Are o tentativă de a-şi da doctoratul în drept la Paris, soldată cu un eşec. Lucrează apoi ca secretar la o importantă casă de avocatură din epocă, fiind şi avocat pledant. Descoperit de Nae Ionescu, preşedintele comisiei sale de bacalaureat, a fost invitat de acesta să colaboreze la revista Cuvântul, unde îl cunoaşte pe Mircea Eliade, unul din viitorii săi prieteni. Odată cu explozia antisemitismului, i s-a interzis să mai funcţioneze ca jurnalist şi i se retrage şi licenţa de avocat pledant. Reprezentarea pieselor sale a fost interzisă din cauza faptului că era evreu. Jocul de-a vacanţa este interzisă, iar pentru a putea reprezenta piesa Steaua fără nume a folosit un al doilea pseudonim, Victor Mincu.
Moare strivit de un camion în 1945, la numai câteva luni după ce naziştii fuseseră alungaţi din România, în plină tinereţe creatoare.
Cariera literară
A debutat în literatură în 1932 cu un volum foarte scurt, Fragmente dintr-un carnet găsit, apoi în acelaşi an a publicat un volum de nuvele, Femei. A publicat mai multe romane, Oraşul cu salcâmi (1935) (roman al adolescenţei), Accidentul(1940) (roman de dragoste), influenţate de Marcel Proust, Gustave Flaubert şi de alţi romancieri francezi. În anul 1934 publică un alt roman, De două mii de ani, de această dată despre ce înseamnă să fii evreu în România. Cartea a căpătat o celebritate nedorită, mai ales în urma prefeţei semnată de magistrul lui Sebastian şi al generaţiei Criterioniste, profesorul Nae Ionescu. Textul lui Nae Ionescu încerca să fundamenteze antisemitismul din perspectivă teologală, conchizând că evreii nu au nici o putinţă de salvare întrucât sunt evrei. La scurt timp va publica şi Cum am devenit huligan, în care adună articolele apărute în presă, care reprezintă un dosar al receptării operei sale. Procedeul foarte modern îl reia pe cel folosit de romancierul André Gide în romanul Falsificatorii de bani.
Sebastian se impune în literatura română ca dramaturg cu piesele de teatru Steaua fără nume, Jocul de-a vacanţa, Ultima oră. Piesa Insula a rămas neîncheiată.
Manuscrisul iniţial al romanului Accidentul, cuprinzând cinci capitole, i-a fost furat lui Mihail Sebastian în Franţa, iar autorul nu l-a mai găsit. A fost obligat să-l rescrie de la zero.
Fenomenul receptării lui Sebastian a fost unul dintre cele mai spectaculoase, atât în timpul vieţii scriitorului, cât şi în posteritate. Scandalul generat de prefaţa lui Nae Ionescu la volumul "De două mii de ani" (1934) a făcut ca autorul, discret plasat până atunci pe scena literară, unde se impusese mai ales prin foiletoane critice, să ajungă brusc în centrul atenţiei. Capriciile istoriei nu l-au putut împiedica pe Sebastian să aibă succes şi ca dramaturg, încă din timpul vieţii. După moartea sa prematură în 1945, la nici 38 de ani, el rămâne în atenţia publicului mai ales ca autor de teatru. Piesele i se joacă din când în când, dar tinerii îl ignoră. Atât criticul cât şi romancierul din el intră în umbră pentru o jumătate de secol, până când, în 1996 (anul publicării Jurnalului său din perioada 1935-1944), se redeşteaptă interesul cititorilor pentru tot ce a scris Mihail Sebastian. Piesele sale Steaua fără nume, Ultima oră şi Jocul de-a vacanţa au fost chiar ecranizate, prima dintre ele transformându-se într-o coproducţie româno-franceză ("Mona, l'étoile sans nom" - 1965), în care rolul principal feminin era interpretat de actriţa Marina Vladi.
Jurnalul intim
Jurnalul său intim ţinut în anii unei sălbatice resurecţii a antisemitismului, adică în perioada 1935-1944, a fost publicat, postum, abia în 1996. Originalul a fost scos din ţară prin curier diplomatic de fratele său mai mic, Andrei Benu Sebastian, şi a fost dus la Ierusalim. În prezent originalul se găseşte la Universitatea din Ierusalim, fraţii săi aflându-se în posesia unor copii fotografice. Medicul Pierre Hechter, stabilit în Franţa, la Sceaux, s-a implicat personal în chestiune prin crearea unei fundaţii „Mihail Sebastian”. Leon Volovici, profesor şi critic literar israelian originar din România, a prefaţat ediţia publicată la Editura Humanitas şi îngrijită de Gabriela Omăt, cartea fiind un document de mare valoare istorică care documentează antisemitismul societăţii româneşti în anii războiului (care a dus la masacrarea a circa 100.000 evrei[1]). Între timp, Jurnalul a fost publicat şi în Franţa, SUA, Olanda şi de curând şi în Germania. Opera sa este pe cale de a fi (re)descoperită atât în ţară cât şi în străinătate. 2007 fiind anul centenarului naşterii sale, în ţară şi în străinătate vor fi publicate noi studii despre Mihail Sebastian.
Jurnalul intim. Ultima oră
În Germania Jurnalul a fost publicat sub numele Voller Entsetzen, aber nicht verzweifelt / Tagebücher 1935-1944 şi a apărut în editura Claassen Verlag, Berlin 2005. Pentru acest Jurnal, foarte recent, la 20 noiembrie 2006, lui Mihail Sebastian i s-a conferit postum la München importantul premiu de carte "Geschwister Scholl" pe anul 2006, premiu ce este conferit în fiecare an începând din 1985 de către Börsenverein des Deutschen Buchhandels. Premiul de 10.000 de euro a intrat în posesia celor două nepoate de frate ale scriitorului, Michelle şi Dominique Hechter, care locuiesc în Franţa şi în Israel.

Opere publicate
Proză
Fragmente dintr-un carnet găsit (1932)
Femei, nuvele, 1932
Oraşul cu salcâmi (1935), roman
Accidentul (1940), roman. A fost reeditat la Editura EST-Samuel Tastet Editeur, in 2001
De două mii de ani. Texte, fapte, oameni (1935), roman, şi Cum am devenit huligan, dosarul receptării sale
Piese de teatru
Jocul de-a vacanţa (1939)
Steaua fără nume (1942)
Ultima oră
Insula - text neterminat, a scris doar primele două acte, cel de-al treilea fiind completat de prietenul său Mircea Ştefăne
Jurnal intim
Jurnal, 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omăt. Prefaţă şi note de Leon Volovici, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995;
Publicistică
Corespondenţa lui Marcel Proust (1939)
Cronici. eseuri. Memorial, ediţie de Cornelia Ştefănescu, Editura Minerva, 1972
Opere, vol. I, ediţie de Cornelia Ştefănescu, Editura Minerva, 1990
Jurnal de epocă. Publicistică
Jurnal indirect, 2006, ediţie de Teşu Solomovici
(sursa-wikipedia)

nicoletamihaela
06.02.2009, 14:18
http://i118.photobucket.com/albums/o108/nicoletamihaela/eugen1.jpg

„Imitatia este felul cel mai obisnuit de a fi original”....-Eugen Lovinescu...

Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni - d. 16 iulie 1943) a fost critic şi istoric literar, teoretician al literaturii şi sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier şi nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu. Este autorul teoriei Sincronismului şi al Mutaţiei valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că şi-a susţinut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din Bucureşti.
Este tatăl criticului Monica Lovinescu şi unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu şi al criticului literar şi specialistului în ocultism Vasile Lovinescu.
Studii
Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile Liceului internat din Iaşi (1896-1899). Este licenţiat al Facultăţii de limbi clasice a Universităţii din Bucureşti, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor de liceu la Ploieşti (1904-1906) şi la Bucureşti.
Activitatea publicistică
Debutează publicistic în suplimentul literar al Adevărului (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 îşi începe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu, şi continuând în 1905 tot cu articole despre scriitori sămănătorişti şi poporanişti (Octavian Goga, Şt.O.Iosif, Alexandru Brătescu-Voineşti, Popovici-Bănăţeanu, I.Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volume de debut Paşi pe nisip..., apărute în 1906. În această perioadă a activităţii sale, preocupat fiind de mişcarea literară de la Sămănătorul, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga şi Garabet Ibrăileanu.
Activitatea de cercetare
Între 1906-1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obţine titlul de doctor în litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire; lucrare suplimentară: Les voyageurs français en Grece au XIX-e sičcle (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet.
Colaborează la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu între anii 1907-1909 şi publică primele două volume de Critice (I, 1909; II, 1910).
În această perioadă publică monografiile Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), „Gh. Asachi„ (1921). Încearcă, dar fără succes, să intre în învăţământul universitar, la Iaşi (unde în iunie 1912, în urma unui concurs, îi este preferat Garabet Ibrăileanu) sau la Bucureşti (unde în 1913 criticul îl suplineşte pe Pompiliu Eliade cu un curs despre romantism).
Patronează - până la sfârşitul vieţii - cenaclul Sburătorul şi este director al revistei literare Sburătorul(1919-1922; 1926-1927).
Anii de ucenicie
Puţini au avut de la început şi într-o măsură atît de hotarîtoare, ca E. Lovinescu, conştiinţa vocaţiei critice. Adolescent aproape, citise foiletoanele lui Emile Faguet din Revue de deux mondes şi crescuse, cum singur mărturiseşte undeva, cu Criticele lui Maiorescu pe masă. Critica a fost, aşadar, pentru el o fatalitate. La vîrsta cînd alţi tineri sînt atraşi de poezie (de cele mai multe ori din necesităţi pur sentimentale) sau devoreaza proza cu subiecte poliţieneşti, singuraticul elev de la Liceul Internat din Iaşi urmarea cu prematură seriozitate dezbaterile literare şi întocmea el însuşi note şi cugetării critice, dovedind pasiune pentru o disciplină în contradicţie, de pe acum, cu temperamentul lui elegiac, contemplativ, E. Lovinescu ne invită să căutăm originea criticii sale în straturile... muzicale ale sufletului, în stările de conştiinţă nediferenţiate, misterioase: chip de a spune că în alcătuirea unei personalităţi critice intră, în afara de informaţia bogată, inflexibilitatea morală şi un element afectiv, muzical, fără de care voinţa de a scrie e paralizată şi orice activitate literară fără sens.
Concepţia sa critică
Criticul nu e cum crede toată lumea produsul unei culturi, ci, înainte de orice, expresia unei sensibilităţi originale, un creator care se caută pe sine comentînd pe alţii. E. Lovinescu vorbind de vocaţia sa critică, în sensul de mai înainte, indica izvorul misterios, stările chinestezice din care pornesc toate construcţiile sale critice şi ideologice. Exagerînd în sensul impresioniştilor, Lovinescu tinde de fapt să destrame concluzia după care, atunci ca şi acum, criticul nu e, în cel mai fericit caz, decît fructul unui sistem ideologic, un individ cu ochelarii bine înfipţi pe nas. În judecata celor mai mulţi, el e sticletele care, venit tîrziu în faţa creatorului biblic, după ce culorile primordiale se sfîrşiseră, a fost uns cu ceea ce rămăsese de la celelalte păsări mai norocoase.
Avînd despre sine şi, în genere, despre critică altă înţelegere şi preţuire, Lovinescu a respins de la început prejudecăţile unei activităţi facile care parazitează pe marginea textelor. Convingerea lui sigură e că un critic se naşte, şi nu se face. Cultura desăvîrşeşte ceea ce natura însămînţase de mult, şi între poet şi critic nu e o diferenţă esenţială din moment ce în orice rînd scris intră cu necesitate un accent muzical. În ceea ce priveşte expresia, critica are, iarăşi, posibilităţile oricărui alt gen: talentul individual dă, singur, măsura originalităţii cu observaţia că, spre deosebire de poet, criticul operează cu simboluri intelectuale, aduse la înţelegerea cititorului prin alegorii spirituale, disocieri, comparaţii edificatoare uşor de prins.
Cu aceste convingeri, critica lui E. Lovinescu va porni nu numai dintr-o conştiinţă ideologică şi estetică, ci din necesitatea de a elibera, sub forma expresiei critice, un fond de nelinişti spirituale şi afective, dintr-o necesitate — altfel spus — de confesiune. Sensul tragic al acestei experienţe iese din contradicţiile ce apar, în chip fatal, între rigorile genului critic şi disponibilităţile sufleteşti elegiace ale intelectualului moldovean care poartă în celula intimă a fiinţei sale morale spiritul de resemnare şi plăcerea purei contemplaţii. Dar cum şi altădată au ieşit din suflete elegiace mari polemişti, fu dat şi lui E. Lovinescu să învingă, prin exerciţiu critic, piedicile pe care temperamentul le-a pus în calea unei profesiuni aspre. Din moldoveanul resemnat, copleşit de ideea morţii, cu o reală inapetenţă de viaţă, a ieşit un polemist în linie maioresciană, rar egalat în epocă. Scepticismul moral şi relativismul estetic sînt, cu adevărat, expresii ale spiritului său hrănit de operele antichităţii, dar, printr-o paradoxală convertire de valori, în comentariu critic ele s-au transformat din forţe defensive în pîrghiile unei acţiuni critice agresive, negatoare, la început, în opoziţie mai totdeauna cu opiniile curente. Peste această dramă temperamentală pe care o lungă carieră critică n-o va destrăma cu totul, se va ridica alta ce ţine de condiţia generală a criticului. E. Lovinescu reprezintă, într-un anumit sens, expresia ei cea mai tragică.

Primele studii
Cea dintâi manifestare critică a lui E. Lovinescu e o dizertaţie asupra Perşilor lui Eschil(o lucrare de seminar publicată în foiletonul literar al Adevărului din 1904, condus de Radu Rosetti). Criticul a debutat, aşadar, ca... ploieştean.
În studiile sale clasice, tînărul moldovean, copleşit prematur de ideea zădărniciilor lumeşti, aflase o preocupare spirituală potrivită temperamentului său. Critica aduce cu sine un spirit activ în contradicţie cu inerţiile morale ale omului. De la întîiul rînd despre contemporani, criticul a trebuit, aşadar, să se disocieze, să înăbuşe aspiraţii de alt ordin şi să se decidă la o grea jertfă. Critica nu se poate ridica decât pe un sacrificiu de sine.
În toate însemnările biografice ale criticului (Memorii, Aqua forte— schiţa biografică din 1942 semnată Anonymus Notarius) revine, în ceea ce priveşte axa sa morală, ideea izolării şi a nevoii de interiorizare încît, cunoscînd afecţiunea şi plăcerea de a comunica a criticului care a condus timp de două decenii un cenaclu zgomotos şi a primit în fiecare după-amiază veleitari de toate chipurile, vine întrebarea dacă omul avea, cu adevărat, dorinţa de a trăi retras şi dacă nu e vorba de obişnuitul bovarism al scriitorului.
Cine citeşte însă întinsa operă a lui E. Lovinescu constată că melancoliile nu sînt simulate: omul nu poartă mască, şi seninătatea lui se ridică pe mari nelinişti, sugerate şi în romanele sale, pe nedrept ignorate. Depăşind condiţia genului, criticul împinge reflecţia peste marginile analizei, gîndind lucrurile în perspectiva eternităţii.

nicoletamihaela
06.02.2009, 14:23
Dar cum pe acest teren faptele capătă mari umbre, individul apare ca o cugetătoare furnică în imensitatea universului. La scepticismul moral al tînărului, se asociază, prin frecventarea culturii şi meditaţia asupra destinului individual, o filozofie în faţamecanismelor complicate ale existenţei. De aici decurge o atitudine de rezervă principală faţa de orice fapt, transformată, în critică, într-o atitudine neîncrezătoare faţă de valori. Ar fi desigur o exagerare a explica scepticismul critic al lui E. Lovinescu, în faza de început a activităţii sale, printr-o atitudine morală, e drept, constantă, şi, deci, esenţială. Scepticismul are mai întii, izvoare spirituale; porneşte dintr-o neîncredere în eternitatea valorilor, dar relativismul său estetic, stimulat şi de Emile Faguet şi Anatole France e hrănit şi de rezerva morală, a omului timorat de fenomenele vitale.
Prin chiar profesiunea lui, criticul duce o viaţă retrasă, el nu are propriu-zis prieteni ca toată lumea şi trece, cînd atitudinea lui morală e inflexibilă (şi nu poate fi altfel!), drept om rău, deoarece sacrifică relaţiile amicale în favoarea judecăţii estetice. Cu rare excepţii, E. Lovinescu nu s-a abătut de la această linie, fundamentală pentru destinul criticii, începînd prin a formula rezerve faţă de opera foştilor camarazi de şcoală. De la primele comentarii el îşi cîştigă, astfel, o libertate a opiniilor, fără de care autoritatea critică e de neînţeles. Îndată după Titu Maiorescu el devine în cîmpul criticii personalitatea cea mai proeminentă. Dar autoritatea lui nu s-a impus, ca aceea a lui Maiorescu, de la început. Mai trăia încă, la 1905, spiritul director al junimiştilor şi se impusese Nicolae Iorga, personajul central al mişcării literare din primul deceniu al veacului nostru.

Universitatea
În momentul în care Eugen Lovinescu se înscrie la Universitatea din Bucureşti (1899), secţia clasică, învăţământul bucureştean era dominat de figurile unor profesori ca T. Maiorescu şi N. Iorga. Cel dintîi cunoştea faza regalităţii sale critice, cel de al doilea oferea, cum va spune E. Lovinescu mai tîrziu, “spectacolul impresionant al unei adevărate gigantomanii intelectuale. Tînărul”, descins în sala de cursuri a viforosului istoric, asistă, fascinat, la prăbuşirea lui Tocilescu, Urechia, Xenopol, Haşdeu, sub biciul de foc al noului profet hotârît să alunge „fariseii" din templul culturii. Opus şi ca temperament şi ca mod de a înţelege acţiunea criticului în cultură, T. Maiorescu se impunea prin claritatea şi echilibrul cugetării, frumuseţea clasică a limbajului. Fără a avea obligaţii stricte, E. Lovinescu urmăreşte ambele cursuri, fără a recunoaşte, acum şi mai tîrziu patronatul spiritual al vreuneia dintre personalităţile epocii. De structură maioresciană, el îşi păstrează o libertate de spirit care îi va pune, nu o dată, în contradicţie cu opiniile junimiştilor.
Împrejurările l-au pus în cîteva rânduri în contact cu Titu Maiorescu, mai întâi la un congres al profesorilor de latină, apoi timpul colaborării la Epoca: întâlniri nerevelatorii, aproape protocolare, fără angajamente din nici o parte. Formaţia maioresciană a lui E. Lovinescu va ieşi din contactul nu cu omul sobru, încă în cercul prieteniilor sale politice şi literare, ci cu opera critică, singura de altfel esenţială. A trăi în preajma unei mari personaltăţi e, desigur, un privilegiu, dar nu hotărâtor pentru destinl intelectual. Nu totdeauna elevii cei mai buni sînt şi cei mai apropiaţi. Continuatorii în linie estetică ai lui Maiorescu nu s-au recrutat din rîndul tinerilor care, la 1900, înconjurau cu mare stimă pe profesorul de logică şi se bucurau de sprijinul lui în cariera universitară. Dintre aceştia au ieşit cîţiva istorici, geografi, organizatori de reviste, etnografi şi memorialişti, dar, cu excepţia lui Dragomirescu, aproape nici un critic literar notabil. Adevăratul maiorescian este E. Lovinescu, colaborator fără pasiune al Convorbirilor literare, reticent la început faţă de numeroşii elevi ai criticului, adversarul lor necruţător, mai tîrziu. Sînt, apoi, puţine senmnele de preţuire din partea lui Maiorescu faţă de incomodul foiletonist de la Epoca. Cîteva adnotaţii favorabile pe marginea dramei ibseniene De peste prag (1906) şi... cam atît.
E. Lovinescu, în schimb, crescut în stima şi admiraţia lui Maiorescu, format intelectualiceşte în spiritul junimismului, va pune preţuirea sa pe singurul teren posibil pentru un critic: acel al ideilor fundamentale. Maiorescianismul său e, deci, structural. Încă din foiletoanele din Epoca despre Sadoveanu şi literatura romantică ţărănească se observă spiritul Criticelor maioresciene în problemele estetice esenţiale. În formaţia critică a lui Lovinescu au intrat insă şi alte elemente. Contactul cu literatura franceză a fost, după acela cu opera critică a lui Maiorescu şi scrierile antichităţii, decisiv pentru orientarea gustului său. Pînă a ajunge la Paris, pentru a face studii de specialitate, călătoreşte în Grecia (1902 — într-o excursie organizată de Gr. Tocilescu) şi în Germania, la München.
Îl atrăgea aici cursul lui Furtwangler şi are în vedere un studiu asupra lui Horaţiu în decursul veacurilor, abandonat în circumstanţe pe care le va nara în Bâizu — roman în bună parte autobiografic. Se îmbolnăveşte de piept şi ideea morţii pînă atunci doar temă de meditaţie, devine o realitate sîcîitoare. Sentimentul zădărniciei, cunoscut mai dinainte, se adînceşte şi, împăcat cu omul aşteaptă fără să dispere împlinirea sorţii. Iarna şi-o petrece la Florenţa, iar în 1906, toamna, se pregăteşte să plece la Paris. Scrisese, între timp, mult, iar în 1906 apare cu două volume de critică: Paşi pe nisip...; o dramă în trei acte: De peste prag şi o Carte de citire şi gramatică pentru clasa a III-a..
Plecarea la Paris
Una peste alta, Lovinescu era, în momentul plecării sale în Franţa, autor a cîteva volume de specialitate, a două volume de critică şi a unui manual şcolar, primul dintr-o lungă serie. Boala şi conştiinţa morţii apropiate nu-l vor împiedica, aşadar, să scrie într-un ritm care în epoca maturităţii va duce la producţia de trei-patru volume pe an. Ritm normal de lucru pentru alte literaturi, neobişnuit la noi unde criticul îşi epuizează dialectica lui cea mai fină în discuţiile de cafenea. Şi din acest punct de vedere E. Lovinescu va impune în critica românească o etică a muncii, va face din critică o profesiune intelectuală, cu indatorirea de a se pronunţa despre toate scrierile literare dintr-o epocă.
Pasi pe nisip
Era, la 1906, E, Lovinescu, un critic format, cu o concepţie estetică fixată în elementele ei de bază? Cine citeşte "Paşi pe nisip...", opera diletantică, de frivolitate galică, cum îi zice chiar autorul, are surpriza de a descoperi un Lovinescu sceptic şi facil, totuşi nu atît încît să nu se observe fineţea gustului şi mobilitatea spirituală: două însuşiri esenţiale pentru critică, totuşi nu suficiente pentru a da şi autoritate. Concepţia lui Lovinescu porneşte mai degrabă din neîncrederea în orice concepţie organizată într-un sistem. El face operă de beletrist în critică, vehiculînd cîteva idei sănătoase. Impresionismul său se va structura în anii studiilor la Paris, rodnici pentru E. Lovinescu (publică la Convorbiri critice, Viaţa românească, incidental la Protestareaşi Viaţa literară şi artistică).

nicoletamihaela
06.02.2009, 14:33
Ajungînd la acest punct, să cădem de acord dimpreună cu criticul că biografia se confundă cu bibliografia operei. Documentele dinafară scrierilor nu relevă alte elemente în ceea ce priveşte viaţa omului, fixată la temelia construcţiilor critice. Aceasta nu înseamnă că omul nu interesează şi că viaţa lui interioară e comună. Sincer e să recunoaştem că sînt scriitori care au biografie şi alţii care nu au. Eminescu, Macedonski au o biografie, Bacovia — nu. Cunoaşterea vieţii de zi cu zi a celui din urmă nu aduce nimic revelator pentru înţelegerea operei. Biografia lui reală e opera, în straturile căreia s-au zidit evenimentele intime. Are, mă întreb, criticul, în genere, biografie? Dacă participă ca Maiorescu şi N. Iorga la viaţa politică: da — opera nu explică totul şi biografia se poate întocmi. Maiorescu are şi o biografie intimă, cea din însemnările zilnice, alta decît cea pe care o exprimă Criticele.
Lovinescu e zidit întreg în opera lui, critică, şi viaţa intimă nu explic aproape nimic Biografia lui reală nu e, deci, cea care înregistrează data naşterii, a căsătoriei şi a morţii, ci viaţa operelor în care intelectualul a intrat cu toate-emoţiile sale. Contemporanii semnalează un Jurnal, necunoscut azi, în care criticul îşi nota impresiile. Pot fi ele altele decât acelea din Memorii, Aqua forte şi celelalte scrieri critice în care cea mai însemnată parte a biografiei (viaţa morală şi spirituală) intră ca o jertfă voluntară în alcătuirea lor intimă? Greu de acceptat că E. Lovinescu e altul în intimitate, decît cel din cărţile sale, unde schimbările de umoare sunt totdeauna vizibile. Confundîndu-se cu viaţa cărţilor, singura biografie reală pentru cititor, biografia lui Lovinescu înregistrează câteva momente capitale sau, cum le va spune criticul, faze ale activităţii. Nu le putem analiza aici, în amănunt. Să reţinem, înainte de a vedea mai în-deaproape concepţia critică a lui Lovinescu în lungul ei proces de elaborare, cîteva date din viaţa spirituală a criticului.
Doctoratul parizian
În anii pregătirii doctoratului, la Paris, colaborează la Convorbirile critice ale lui Mihail Dragomirescu cu foiletoane de un graţios scepticism intintelectual. Acestea vor intra, apoi, în primele volume de Critice. Lucrarea de doctorat (Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire) e prefaţată de Emil Faguet, punctul de atracţie, la acea dată, în viaţa intelectuală a Parisului. Ca lucrare complementară, Lovinescu prezintă volumul Les voyageurs français en Grčce au XIX-e sičcle], prefaţat şi aceasta de o autoritate universitară, Gustave Fogčres. Din comisia de doctorat face parte şi celebrul critic literar Gustave Lanson. Titlul i se acordă, şi, în 1910, Lovinescu se întoarce definftiv în ţară. În vara anului 1909 scrisese, în vacanţa petrecută la Fălticeni, un studiu mal întins despre Grigore Alexandrescu, în intenţia, bănuim de a-şi netezi calea spre universitate. Lovinescu intuieşte utilitatea sintezelor critice şi înaintea lui G. Călineseu, introduce în studiul autorilor clasici examenul estetic. După Grigore Alexandrescu, alţi doi autori sînt citiţi şi comentaţi cu un ochi critic mai atent: Costache Negruzzi (monografia apare în 1913) şi Gheorghe Asachi (1921).
Arta impresiei
În 1910, ţine la Universitatea din Bucureşti o lecţie de deschidere privitoare la Critica şi istoria literară, unde defineşte metoda impresionistă (arta de a surprinde, în operă caracteristicul - semnificativul şi de a-l reliefa printr-o expresie adecvată) şi rigorile istoriei literare, o ştiinţă, aceasta, complexă, la îndemîna spiritelor cultivate. Sînt, aici, idei pe care Lovinescu le va abandona mai tîrziu. În faţa spiritelor academice (decanul facultăţii era Ion Bianu) criticul se arată mai concesiv, dar simpatia pe care o arată metodelor tradiţionale ale istoriografiei şi preţuirea pentru scriitori mai vechi nu înduioşează împietritul suflet universitar. Lovinescu, intrind de la început în conflict cu puternicul N. Iorga şi cu alte autorităţi universitare (perseverent împotriva lui Lovinescu va fi Ovid Densuşianu) nu e acceptat, nici acum, nici mai târziu, deşi avea mai mult poate decît oricare altul din generaţia sa însuşirile necesare. E pentru puţină vreme profesor la Iaşi (în circumstanţe pe care criticul le va povesti, cu lux,de amănunte, în Memorii), dar în 1912 e înlocuit, în urma unor aranjamente politice locale, cu Garabet Ibrăileanu.
Marginalizarea sa
De la această dată relaţiile cu animatorul Vieţii româneşti se înrăutăţesc şi, pînă la sfîrşit ele vor cunoaşte toate formele polemicii autohtone. E. Lovinescu a rămas însă un simplu profesor de latină la liceul Matei Basarab din Bucureşti toată viaţa sa. Nu ştim, azi, dacă trebuie să regretăm sau nu ţinerea lui Lovinescu departe de Universitate şi de Academie. E, desigur, la mijloc o mare nedreptate, nu singura, fireşte, ce s-a făcut în cultura română, căci în timp ce nume azi cu desăvîrşire uitate au ocupat fotolii academice sau au ţinut în faţa amfiteatrelor goale lecţii plicticoase, mediocre compilaţii, multe spirite înalte au fost sistematic respinse de la orice recunoaştere. Cînd Tudor Arghezi e respins (în 1927, anul apariţiei Cuvintelor potrivite), de la premiul naţional de poezie în favoarea obscurului Alfred Moşoiu, faptul ne poate umple de înţelepciune. I s-a făcut, deci, lui Lovinescu o mare injustiţie, prima dintr-o lungă serie. Dar poate că această nedreptate să fi hotărît mai repede spiritul său să îmbrăţişeze cariera de critici literar.
Dezlegat de obligaţii protocolare, Lovinescu s-a dedicat unei discipline care nu se poate înţelege fără auzonomie morală. A fost deci critic, nimic mai mult, dar nici mai puţin, va spune chiar el, odată, într-o clipă de confesiune amară. A dus adică o existenţă socială obscură (simplu profesor secundar de limba latină), n-a făcut politică şi-nu s-a bucurat-de nici o favoare oficială. A scris articole în fiecare săptămînă şi după război, cînd omul a ajuns la un echilibru moral mai durabil şi situaţia materială i s-a consolidat, ritmul său de lucru e de trei-patru volume pe an. A creat astfel o operă întinsă, neegalată, ca volum, în critica romănească şi rar egalată şi în ce priveşte calitatea speculaţiei şi a expresiei critice. In ce priveşte obiectul
foiletonului, Lovinescu nu are prejudecăţi: scrie despre tot şi comentează, la început, orice îi cade sub ochi: Matilde Serao, Panait Cerna, Benvenuto Cellini şi I. A. Bassarabescu, Antoi Fogazzaro şi Vasile Pop, Contesa Ana de Noailles şi Mihail Sadoveanu, într-un stil disociativ, fluent, agreabil la lectură. Colaborează, la Convorbiri literare, la Noua revistă română, Flacăra, Rampa. Volumele Critice III şi IV (1915, 1916), în care adună comentariile publicate în aceşti a se concentrează în jurul a cîtorva idei estetice mai generale. Concepţiile de mai tîrziu ale criticului, privitoare la obiectivarea epică şi intelectualizarea poeziei, le aflăm aici.
Lucrări de sinteză
După 1922, Lovinescu trece la lucrări de sinteză, şi cea dintîi e Istoria civilizaţiei române moderne (1924 – 1925), în trei volume solid documentate. Criticul explică, aici, procesul de formaţie şi de evoluţie a civilizaţiei române, din alt punct de vedere decît acela al junimiştilor. La baza acestui proces se afla legea imitaţiei, potrivit căreia societăţile înapoiate suportă o fecundă influienţă din partea celor avansate. E vorba de un proces în doi timpi: mai întîi simularea şi, în aldoilea rînd, stimularea. Tendinţa e ca popoarele mici să devină sincronice, să ajungă adică, din urmă, prin imitaţie, popoarele aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. Luată din sociologia lui Gabriel Tarde (Les lois de l’imitation), idea imitaţiei e aplicată la fenomenul românesc, şi din cercetarea actelor politice şi culturale Lovinescu deduce că civilizaţia română modernă începe în clipa în care pătrund în Principatele Române primele semne ale spiritului occidental. Procesul de formaţie debutează, aşadar, printr-o imitaţie a formelor, odată cu penetraţia ideelor înnoitoare ale Apusului. Societatea românească întoarce atunci spatele inerţiei orientale şi, împrumutînd formele, creează premisile pentru a apărea fondul. Fenomenul fomelor fără fond, de care vorbesc şi junumiştii, e, aşadar, real dar, spre deosebire de aceştia, Lovinescu îl consideră inevitabil şi creator.
Junimiştii, socialiştii, mai tîrziu poporaniştii şi sămanatoriştii s-au opus acestui proces, fatal în condiţiunile noastre, de unde, observă Lovinescu, lipsa de convergenţă dintre dezvoltarea socială şi evoluţia culturii. Această din urmă e, prin rezistenţă faţă de noile forme, reacţionară, în contra timp cu tendinţa de evoluţie a societăţii.
Acestea sînt, pe scurt, ideile lui Lovinescu, argumentate pe larg în Istoria civilizaţiei. Lucrarea întîmpină, de la început, protestul specialiştilor. Autorul e declarat, de îndată, amator, neprecepător adică, în materie, şi întinsa istorie e trecută la capitolul curiozităţilor „beletristice". Alţii o ignoră, iar sociologii din cercul Vieţii româneşti o consideră o replica „voluminoasă" la spiritul critic al lui Garabet Ibrăileanu. Cu această Lovinescu se înîlneşte, e adevărăt, în cifevă puncte, dar se desparte în numeroase altele.

nicoletamihaela
06.02.2009, 14:40
Sînt, fireşte, discutabile multe idei în această sociologie scrisă într-un stil ce cucereşte de la început şi menţine trează curiozitatea noastră pînă la sfîrşit, deşi lucrări de această natură nu incită, de regulă, spiritul nostru la contemplaţie. Există totuşi, ca să ne referim la una din ideile cărţii, o tradiţie... a progresului, să-i spunem aşa, în Ţările Române, şi contactul cu Occdentul începe cu cîteva secole în urmă. Penetraţia ideilor revoluţionare nu e, apoi, fără legătură cu apariţia de factori stimulatori în cîmpul social. O civilizaţie nouă nu poate apărea pe un teren gol, şi, fiind vorba de civilizaţie română modernă trebuie spus că ea s-a constituit nu prin negaţia radicală a tradiţiei (puternică în straturile de jos ale poporului), ci prin integrarea ei.
Interpretarea lovinesciană e şi în alte puncte discutabilă, dar cum în astfel de chestiuni soluţia satisfăcătoare pentru toţi nu e cu uşurinţă de aflat, să ne mulţumim a observa, din punctul nostru de vedere, puterea ei de seducţie intelectuală. E, în fond, un poem al speculaţiei ideologice, şi, de o privim şi alt fel, ca încercare de a crea o doctrină unitară, cu legi care să explice fenomene din mai multe domenii, ea reprezintă un fapt spitual impunăzor. Preocuparea lui Lovinescu e dea pune în acord evoluţia socială cu cea culturală, artistică, şi punctul său de vedere e că acestea două relaţii se supun, deopotrivă, legii sincronismului.
Istoria literaturii române contemporane, (I, II, III, IV, VI, 1926 - 1929) sintetizată, apoi, într-un singur volum 1937, urmăreşte consecinţele acestei legi în literatura de după 1900. Sinteza se constituie în bună parte din materialul Criticelor, reluate, acestea din urmă, în mai multe ediţii. Se adaugă puncte de vedere noi asupra autorilor şi portrete critice pe care, sub latura morală, Lovinescu le va dezvolta în Memorii, I, II, III (1930, 1932, 1937) şi Aqua forte. În acestea din urmă, criticul îşi urmăreşte formaţia sa, într-un chip care surprinde prin luciditatea sipiritului. E vorba, în fapt, de o operă delectabilă de moralist. Ce izbeşte de la început scepticizmul superior al memorialistului, ideea mai adîncă a zădărniciei şi conştiinţa foarte acută (în Aqua forte, mai ales) a morţii. O confesiune amară se constituie în aceste pagini pline, altfei, de verva, de ironie fină şi atingătoare.
Memorialistul
S-a discutat despre subiectivitatea memorialistului şi cîteva dintre spiritele mai inclemente (între ele Camil Petrescu) au protestat în articole de o descurajantă agresivitate. Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile (1933) e un asemenea pamflet, nici primul, nici ultimul de care Lovinescu a trebuit, în lunga sa carieră, să ia cunoştinţă cu o amărăciune ce ştie să se convertească — însă, la timp — într-o atitudine de luptă. Adesea, adversarii se recrutează din rîndul foştilor sburăturişti, iritaţi, într-o pricină sau alta, de opiniile criticului. Ion Barbu contestă ideia sincronismului şi pune sub semnul întrebării armătura teoretică a volumului despre evoluţia poeziei române. G. Călinescu indică obiecţiuni asupra metodei critice lovinesciene, şi, în ce priveşte studiile junimiste, e de părere că acestea sînt cu desăvîrşire fără valoare (T. Maiorescu e „mai degrabă o eroare") etc. Îi contestă priceperea şi, coborînd la pamflet, numesc pe Lovinescu „marele-eunuc" al literilor române. Duşmanii reali ai criticului îi urmăresc articolele, cu o intere tradusă, tot aşa, în e agresive, insultătoare. La acestea criticul răspunde totdeauna stăpînire de sine şi superioară ironie îngăduitoare. Efectul neînchipuit, şi chiar atunci cînd dreptatea nu e întru totul partea sa argumentaţia e seducătoare. Lovinescu e, indiscutabil, mare polemist, şi Memoriile cuprind pagini de o savoare unică in literatura română.
Alte preocupări literare. Romancierul, dramaturgul
După 1930, preocupările lui Lovinescu merg, în afara memoralisticii, spre literatura propriu-zisă şi spre istoriografia literară, interesul pentru beletristică era mai vechi, şi după drama ibseniana: De peste prag (1906) urmează volume de nuvele, scenete, poezii, romane unele reluate sub diverse titluri (Aripa morţii, Comedia dragostei, Lulu, Viaţa dublă).
Două cicluri sunt, de reţinut: ciclul Bâzu (Bâzu, 1932; patru, 1932; Diana, 1956; Acord final, publicat în Revista Fundaţiilor Regale) şi ciclul Eminescu, cuprinzînd Mite (1934) şi Bălăuca
(1935). Cele dintâi sînt, pînă la un punct, opere autobiografice: în solitarul, inadaptabilul Bâzu, scriitorul mărturisind a se prefigura pe sine. Materia epică de aici e aceea a nuvelisticii române de la începutul secolului, tratată însă cu mai mare luciditate estetică. Aceasta face ca faptele să se organizeze într-un simbol mai general, cum e acela al morţii sau al ratării în iubire. În cele două cărţi despre Eminescu sînt folosite documente, dar şi numeroase legende în legătură cu viaţa sentimentală a poetului. G. Călinescu găsea cărţilor meritul de a comunica graţios profanilor documente rare, greu accesibile altfel.
E, în fapt, o negaţie inteligentă, cordială a romanelor, şi Lovinescu, înţelegînd seriozitatea obieoţiei şi, poate, temeinicia ei, a simţit nevoia să le apere. Să recunoaştem, oricite obiecţii am avea faţă de speţa uşuratică a biografiei romanţate, preocuparea la E. Lovinescu de a surprinde o dramă metafizică în circumstanţele vieţii comune. Pusă mai mult teoretic, acestei drame nu i se află totdeauna expresia literară adevărată, şi cartea împinge curiozitatea noastră spre alte lucruri mai lumeşti, cum ar fi iubirea pentru Mite Kremnitz, uşoara rivalitate a lui Maiorescu, pasiunea pentru Veronica Micle sau pasiunile adiacente, pasagere, pe care poetul nu le dispreţuia. Astfel de întîmplări, pe care legenda poetului le-a dat un caracter aproape sacru, trezesc, cînd le vedem puse în carte, un sentiment de nedumerire. Eminescu selenar, imaginat de noi, se confruntă neîncetat cu acela pe care prozatorul îl pune în faţa noastră să mănânce, să se vaite de mizeria gazetăriei, să bîrfeaseă, să facă curte femeilor frumoase şi să converseze cu Maiorescu sau I. L. Caragiale pe teme de loc metafizice. Opiniile lui Lovinescu despre poezia lui Eminescu trec în paginile romanelor şi nu fără surpriză descoperim, iarăşi, ideile criticului formulate de poet într-o conversaţie cu Maiorescu sau Mite Kremnitz. În fapt, Mite şi Bălăuca sînt, într-un chip mai profund, nişte opere lirice, şi în destinul tragic al poetului criticul îşi citea propria nefericire.
Studiile junimiste
Spre sfârşitul vieţii, părăsind aproape de tot foiletonul critic, Lovinescu se dedică studiilor junimiste, şi hotărirea sa nu e fără legătură cu temperatura morală a momentului. Agitaţiile politice din deceniul al IV-lea îl neliniştesc, şi, văzînd ce înfumurate, intolerante confuzii ameninţă din nou cultura română, criticul se gîndeşte să reactualizeze spiritul clarvăzător al lui Maiorescu. Cele două tomuri ale monografiei T. Maiorescu (1940), urmate de T. Maiorescu şi contemporanii lui, I, II (1943, 1944), T. Maiorescu şi posteritatea lui critică(1943), de broşura Petre Carp (1941) şi de o Antologie a ideologiei junimiste constitue o operă critică impresionantă, comparabilă cu aceea a lui Sainte-Beuve despre Port-Royal.

Moartea
Lovinescu se află, acum, în pragul morţii şi toate ideile sale, de o limpezime şi o gravitate nefirească, răzbat într-un tărîm metafizic. Deşi împăcat de timpuriu cu ideea dispariţiei, omului care citise atîtea opere pline de ideea zădărniciei vieţii îi e totuşi teamă să privească negurile de dincolo de porţile negre. Bolnav, el se gîndeşte la izbăvire, şi gestul de tandreţe al unui confrate îl mişcă pînă la lacrimi. „Uluit — răspunde el lui Tudor Arghezi, în Informaţia zilei (31 mai 1943), cu cîteva săptămâni înaintea morţii — mă ţin acum de zidurile prăbuşite, ca după un cutremur, căci în timpul ei mi s-a arătat atîta interes, dragoste, devotament din partea atîtor persoane mai de aproape sau mai de departe, cărora nu le acordasem decît... răbdare şi cifre de evaluări, încît întregul meu univers moral s-a zguduit din temelii... Mă simt sărac şi umil, ruşinat de mine însumi şi mai nevrednic decît toţi cei ce mă înconjoară .. înfioraţi, ne strângem uneltele sărace de lut şi ascultăm torsul stelelor."

nicoletamihaela
06.02.2009, 14:42
Posteritatea operei sale
Fiica sa, Monica Lovinescu emigrează în Occident şi lucrează la postul de Radio Europa liberă. După moartea lui Lovinescu, soţia sa Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu este arestată la o vârstă înaintată, peste 70 de ani şi condamnată să execute închisoare politică. Reuşeşte să salveze de percheziţii unul dintre manuscrisele volumelor de Memorii publicat postum. Întreaga poveste se găseşte în volum non fiction alcătuit de Doina Jela, Această dragoste care ne leagă, dar şi în volumele autobiografice ale Monicăi Lovinescu, La apa Vavilonului sau sunt presărate în Jurnalele acesteia. Biblioteca lui Eugen Lovinescu a fost confiscată şi cărţile au fost arse într-o casă conspirativă a Securităţii Statului din centrul Bucureştiului. Motivul real al arestării soţiei lui Eugen Lovinescu pare să fi fost unul strict locativ, procurorul care s-a ocupat de caz s-a mutat imediat în apartamentul din blocul situat în faţa Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti. El a eliberat acest apartament abia în anul 2001, după un proces lung şi obositor, iar în el funcţionează în prezent fundaţia "Casa Lovinescu".
Opere selective
Criticul literar
Istoria civilizaţiei române moderne, (1924-1925);
Istoria literaturii române contemporane, (I-VI, 1926-1929);
Critice, ediţie definitivă (1925-1929);
T.Maiorescu, (I-II, 1940),
T. Maiorescu şi contemporanii lui, (I-II, 1943-1944);
T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, (1943);
În anul 2003 revenirile sale critice asupra unor scriitori sunt publicate la Editura Paralela 45 în volumul Revizuiri, într-o ediţie îngrijită de Ion Simuţ.
Memorialistul
Memorii, (I-III, 1932);
Agende literare, (postume);
Romanicierul si nuvelistul
Nuvele florentine, 1906, cunoscute şi sub titlul ediţiei a doua, Crinul, 1912,
Aripa morţii, roman, 1913
Viaţa dublă, roman, 1932
Ciclul de romane în care erou este Mihai Eminescu: Mite(1934) şi Bălăuca(1935), despre iubirile poetului pentru Mite Kremnitz si Veronica Micle.
Ciclul Bizu (alcatuit din romanele Bizu, 1932; Patru, 1932; Diana, 1956(postum); Acord final, publicat iniţial în Revista Fundaţiilor Regale)
Dramaturgul
De peste prag, 1906
Lulu, 1924, în colaborare cu Hortensia Papadat- Bengescu
(sursa-wikipedia)

lebada
06.03.2009, 02:27
http://i137.photobucket.com/albums/q213/mushatini/stefan_augustin_doinas.jpg

STEFAN AUGUSTIN DOINAS

ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ s-a născut la 26 aprilie 1922 în comuna Caporal Alexa (judeţul Arad). A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Cluj.
Deşi a debutat în 1939 în „Jurnalul literar" al lui G. Călinescu, iar în 1947 i s-a decernat premiul „Eugen Lovinescu", pentru volumul în manuscris Alfabet poetic, Doinaş şi-a publicat versurile destul de târziu, în anii maturităţii, în volumele: Cartea mareelor (1964), Omul cu compasul (1966), Seminţia lui Laokoon (1967), Alter ego (1970), Anotimpul discret (1974); Alfabet poetic (1978).
Interesul pentru fenomenul poetic contemporan s-a materializat în volumele de eseuri: Lampa lui Diogene (1970), Poezie şi modă poetică (1972), Orfeu şi tentaţia realului (1974). Papirus (1974), Anotimpul discret (1975), Hesteria (1979), Ontopoeme (1983), Vânătoare cu şoimi (1985), Interiorul unui poem (1990), Arie şi ecou (1992), Lamentaţii (1993). A tradus din lirica franceză şi germană.
A fost un poet de factură neoclasică, reflexiv, manifestând tendinţa de a conceptualiza sentimentele şi a imprima universului ordine şi echilibru. în creaţia lui lumea este un spectacol, iar poetul o conştiinţă contemplativă şi senină. Preocupat de temele mari ale artei, Doinaş a fost un poet echilibrat, aproape rece, care îşi purifică emoţiile printr-o disciplinare prozodică remarcabilă.

OPERA
Poezie
Cartea mareelor, Buc., EPL, 1964
Omul cu compasul, Buc., EPL, 1966
Semintia lui Laokoon, Buc., Tin., 1966
Ipostaze, Buc., Tin., 1967
Alter ego, Buc., CR, 1970
Ce mi s-a întâmplat cu doua cuvinte, Buc., CR, 1972
Papirus, Buc., CR, 1974
Anotimpul discret, Buc., Em., 1975
Hesperia, Buc., CR, 1979, Poeme, Buc., CR, 1983
Vânatoare cu soim, Buc., CR, 1985
Interiorul unui poem, Buc., CR, 1990
Arie si ecou, 1991
Lamentatii, 1993
Aventurile lui Proteu, Buc., Hum., 1995
Psalmi, Buc., ALB., 1997.
Critica literara si eseistica
Lampa lui Diogene, BUC., EPL, 1970
Poezie si moda poetica, Buc., Em., 1972
Orfeu si tentatia realului, Buc., Em., 1974
Lectura poeziei, Buc., CR, 1980
Mastile adevarului poetic, Buc., CR, 1992
Poeti români, Buc., Em., 1999.
Literatura pentru copii
Povesti cum altele nu-s, Buc., IC, 1974
Povestea celor zece frati, Buc., IC, 1976.
Teatru
Brutus si fiii sai, tragedie, 1996.
Proza
T de la Trezor, proze, Buc., Ed. Fundatia Culturala "Secolul 21", 2000.
Antologii
Versuri, Buc., Em., 1972,
Versuri, Buc., Alb., col. "CMFP", 1973,
Alfabet poetic, pref. de Aurel Martin, Buc., Min., col. "BPT", 1978,
Locuiesc într-o inima, Buc., Mil., 1978,
Foamea de unu, Buc., Em., 1987,
Nascut în Utopia,

sorin
13.04.2009, 12:40
http://img.photobucket.com/albums/v709/sorinp/Hasdeu_poza_semnatura.jpg
Bogdan Petriceicu Hasdeu, născut Tadeu Hasdeu, (nascut la 16 februarie 1836, Cristineşti, Hotin (azi Ucraina) — decedat la.7 septembrie 1907, Câmpina) a fost un scriitor şi filolog român din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei şi istoriei româneşti. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric şi om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române din toate timpurile.
Biografie
S-a născut la Hotin (http://ro.wikipedia.org/wiki/Hotin), în Basarabia (http://ro.wikipedia.org/wiki/Basarabia) ocupată de Imperiul Ţarist (http://ro.wikipedia.org/wiki/Rusia), şi a studiat la universitatea din Harkov (http://ro.wikipedia.org/wiki/Harkov), după terminarea studiilor slujind ca ofiţer în armata rusă. La 1856 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1856), când sudul Basarabiei a revenit la Moldova (http://ro.wikipedia.org/wiki/Moldova), a trecut în acest ţinut pentru a scăpa de împilarea şi deznaţionalizarea forţată practicată de administraţia de ocupaţie. Ruşii i-au cerut extrădarea, iar la refuzul autorităţilor române, i-au anulat dreptul de moştenire pe care-l avea asupra unor moşii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei. Mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.
La 1857 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1857) a fost numit membru al tribunalului din [[Cahul (http://ro.wikipedia.org/wiki/Cahul). După şapte luni a demisionat. În 1858 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1858) s-a mutat la Iaşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C5%9Fi), ca profesor de liceu şi bibliotecar al universităţii. A donat bibliotecii universitare 4.000 de volume. În acest timp Hasdeu a pus bazele mai multor publicaţii, între altele, revista „Din Moldova” (1862 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1862)-1863 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1863)) în care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.
Între 17 mai (http://ro.wikipedia.org/wiki/17_mai) 1876 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1876) şi 1 aprilie (http://ro.wikipedia.org/wiki/1_aprilie) 1900 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1900) a fost director al Arhivelor Statului (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Arhivele_Statului&action=edit&redlink=1) din Bucureşti (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C5%9Fti), în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” şi „Cuvente den bătrâni”, atât din arhivele româneşti, cât mai ales din cele străine, fiind primul conducător al Arhivelor Statului a început să publice cňpii după acte din arhivele străine privitoare la români.
În 1877 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1877) a fost ales membru al Academiei Române ca un omagiu al întregii sale opere de până atunci, dar şi ca recunoaştere a spiritului său enciclopedist.
Din 1878 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1878) a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti (http://ro.wikipedia.org/wiki/Universitatea_din_Bucure%C5%9Fti). A tipărit o parte din lecţiile sale pline de originalitate şi de cunoştinţe vaste asupra literaturilor străine şi a limbii române.
Hasdeu a cochetat şi cu politica. Partizan al lui Kogălniceanu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Kog%C4%83lniceanu), a susţinut lovitura de stat din 2 mai (http://ro.wikipedia.org/wiki/2_mai) 1864 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1864) a lui Alexandru Ioan Cuza (http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ioan_Cuza). Ulterior, a susţinut dinastia străină, de Hohenzollern (http://ro.wikipedia.org/wiki/Hohenzollern), apoi, pe aceeaşi linie a ideilor de factură paneuropeană, a devenit membru al Partidului Liberal (http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Na%C5%A3ional_Liberal), ajungând deputat liberal în parlamentul României.
După moartea singurei sale fiice, Iulia, în 1888 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1888), a devenit mistic (http://ro.wikipedia.org/wiki/Misticism) şi fervent practicant al spiritismului (http://ro.wikipedia.org/wiki/Spiritism), scop în care a construit Castelul Iulia Hasdeu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Castelul_Iulia_Hasdeu) de la Cânpina. A murit la 7 septembrie (http://ro.wikipedia.org/wiki/7_septembrie) 1907 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1907) la Câmpina (http://ro.wikipedia.org/wiki/C%C3%A2mpina), lăsând în urmă o operă vastă şi perenă. În ciuda criticilor, foarte dure uneori, asupra metodelor de lucru, Hasdeu rămâne un mare om de cultură, un neobosit cercetător şi un pionier al mai multor domenii ale filologiei şi istoriei României.

Lucrări
Filologie şi istorie
La Iaşi, a publicat Arhiva historică a României (1865 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1865)-1867 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1867)) în care multe documente vechi slavone şi româneşti au fost publicate pentru prima dată. În 1870 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1870) a inaugurat Columna lui Traian, cea mai bună revistă filologică din România. În lucrarea sa Cuvente den Bătrâni (2 volume, 1878 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1878)-1881 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1881)) a fost primul să contribuie la istoria literaturii apocrife din România.
În Historia antică a Românilor (1875 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1875)), deşi incompletă, începe investigaţiile critice asupra istoriei României. Hasdeu a editat Psaltirea lui Coresi din 1577, publicând-o în 1881 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1881).
Etymologicum Magnum Romaniae din 1886 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1886) a fost începutul unui dicţionar enciclopedic al limbii române (http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_rom%C3%A2n%C4%83), dar, din cauza dimensiunii monumentale a proiectului, a ajuns până la definiţia bărbat.
Literatură
Lucrările lui Hasdeu, între care drama Răzvan şi Vidra (http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zvan_%C5%9Fi_Vidra), dau impresia unei originalităţi a gândirii, iar autorul divaghează deseori purtat de erudiţia sa profundă şi imaginaţia vastă.
A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele cităm una satirică „Duduca mamuca” (1861 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1861)), pentru care a şi avut în Iaşi un proces legat de un fragment din această nuvelă, considerat imoral, chiar obscen, dar a fost achitat după ce s-a apărat singur in faţa instanţei. În urma acestui scandal ajunge în Bucureşti în 1863 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1863), unde publică în semn de protest varianta cenzurată a nuvelei, intitulată „Micuţa” (1864 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1864)). Volumul de poezii (1873 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1873)) cuprinde poezii ocazionale, fabule, poezii sociale şi politice, precum şi o traducere din Tristele lui Ovidiu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Ovidius_Naso). Cugetări profunde exprimate într-o „formă dură” (după cum a considerat însuşi autorul), versuri scrise în momente de supărare sau chiar de deznădejde: opera poetică a lui Hasdeu, care n-a avut un răsunet deosebit. El a caracterizat-o prin următoarele rânduri:
O poezie neagră, o poezie dură,
O poezie de granit,
Mişcată de teroare şi palpitând de ură,
Ca vocea răguşită pe patul de tortură
Când o silabă spune un chin nemărginit.
Teatru
Dintre piesele de teatru, cea mai însemnată este „Răzvan şi Vidra”, foarte criticată la vremea apariţiei (1867 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1867)) de criticii revistei Convorbiri literare. Ea zugrăveşte una din epocile zbuciumate ale trecutului românilor, sfârşitul secolului XVI, pline de lupte pentru tron între boieri şi de lupte între bogaţi şi săraci. Înfăţişarea epocii este arătată cu o cunoştinţă desăvârşită a oamenilor şi a lucrurilor; dialogul este natural şi foarte viu; se observă însă oarecare tendinţă spre declamaţie, mai ales în ce priveşte naţionalismul. Cu toate scăderile ei, piesa se reprezintă şi astăzi cu succes, mai ales din pricina căldurii şi simpatiei cu care este înfăţişată pătura ţărănească.
Conform datelor istorice, sunt prezentate întâmplările principale din viaţa lui Răzvan, aliatul lui Mihai, anume cum acest ţigan, căpitan de haiduci, ajunge ofiţer în armata poloneză, hatman în Moldova şi apoi domn. Modificările sunt prea puţine. Sfârşitul lui Răzvan, despre cronicile relatează că ar fi murit tras în ţeapă, este modificat, arătându-se că decesul survine din cauza unei răni căpătate într-o luptă cu polonezii. Răzvan apare înfocat, generos, eroic. Alături de el, Vidra este ambiţioasă şi trufaşă. Nepoată a marelui boier Moţoc, Vidra îl întâlneşte pe Răzvan în pădure şi se îndrăgosteşte de el şi îl vede în stare de fapte mari. Apoi îl determină să săvârşească rând pe rând toate isprăvile care aveau să-l conducă la o glorie atât de mult dorită, dar şi atât de scurtă.

sorin
13.04.2009, 12:41
Istoria si filologia
Cea mai mare parte a activităţii sale Hasdeu a consacrat-o istoriei şi filologiei. Dintre lucrările istorice: Ioan Vodă cel Cumplit (1865 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1865), ed. a II-a, 1894 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1894)), monumentala Arhivă istorică a României şi Istoria critică.
Începută în 1865, Arhiva este o colecţie în trei mari volume de documente străine şi interne privitoare la istoria românilor. Au fost publicate în premieră un marenumăr de acte inedite româneşti şi străine. Lucrarea a contribuit la înaintarea studiilor istorice de istoriografie, ducând mai departe opera începută de Cronica lui Şincai (http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_%C5%9Eincai), de „Magazinul istoric” al lui Nicolae Bălcescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_B%C4%83lcescu) şi Laurian (http://ro.wikipedia.org/wiki/August_Treboniu_Laurian) şi de letopiseţele lui Kogălniceanu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Kog%C4%83lniceanu).

Istoria critică
Istoria critică (1873-1874) îşi propune studierea secolului al XIV-lea, epoca înfiinţării formaţiunilor statale româneşti din nordul Dunării (http://ro.wikipedia.org/wiki/Dun%C4%83re). Au apărut numai un volum şi un fascicul din al doilea volum.
Volumul I cuprinde trei studii: Întinderea teritorială, Nomenclatura, Acţiunea naturii asupra omului.
Întinderea teritorială dovedeşte că Muntenia în secolul XIV şi XV se întindea foarte mult: cuprindea (în afară de ce înţelegeam în veacul trecut prin Muntenia) şi ţinutul Făgăraşului, sudul Moldovei până la Bârlad şi Bacău, sudul Basarabiei, Dobrogea, ţinutul Haţegului şi o parte din Temişana. Numai o asemenea întindere explică faptele mari ale muntenilor şi rezistenţa contra atâtor duşmani puternici: sârbi (http://ro.wikipedia.org/wiki/S%C3%A2rbi), unguri (http://ro.wikipedia.org/wiki/Unguri), turci (http://ro.wikipedia.org/wiki/Turci). Creşterea s-a făcut treptat. La început sâmburele coloniei romane cuprindea: Oltenia (http://ro.wikipedia.org/wiki/Oltenia), Haţegul (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ha%C5%A3eg) şi partea orientală a Temişanei, alcătuind Banatul (http://ro.wikipedia.org/wiki/Banat) Severinului (http://ro.wikipedia.org/wiki/Severin). În secolul XII s-a întins pe malul Dunării până la Chilia (http://ro.wikipedia.org/wiki/Chilia) şi în al XIII-lea şi-a adăugat ducatul Amlaşului (http://ro.wikipedia.org/wiki/Amla%C5%9F).
Nomenclatura explică originea multor termeni întrebuinţaţi ca să arate teritoriul Munteniei (http://ro.wikipedia.org/wiki/Muntenia). Tot aici se tratează şi chestiunea fundării principatului Ţara Românească (http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%A2ara_Rom%C3%A2neasc%C4%83), socotindu-se nu că descălecătorii au venit de peste munţi, ci românii din Banatul Severinului (http://ro.wikipedia.org/wiki/Banatul_Severinului) s-au întins la nord şi răsărit.
Acţiunea naturii asupra omului este titlul studiului al III-lea. Natura (atmosferă, hidrologie, topografie) are o mare influenţă asupra omului. Omul din sud e mai inteligent, dar mai lipsit de sânge, omul din nord mai puţin inteligent, dar mai bogat în sânge; de aci mai puţină vitalitate la acela, mai multă la acesta. Acţiunea naturii nu e absolută şi inatacabilă; ea poate fi modificată. În primul rând o poate modifica gintea. De exemplu: familii olandeze, stabilite de trei secole în sudul Africii (http://ro.wikipedia.org/wiki/Africa) nu şi-au schimbat culoarea. Aceste două elemente, natura şi ginta, nu sunt suficiente ca să explice diferenţierea unei naţiuni de alta, ci trebuie să fie adăugate şi alte elemente.

Criticii de la „Convorbiri literare”
A avut însă şi critici: astfel au fost articolele publicate de Gheorghe Panu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Panu) în „Convorbiri literare (http://ro.wikipedia.org/wiki/Convorbiri_literare)” şi o broşură a lui Ion C. Massim (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_C._Massim). Cercetările ulterioare au modificat multe din concluziunile lui Hasdeu, dar opera sa prezintă interes de a fi citită nu numai pentru a se vedea starea studiilor istorice din acea vreme, ci şi pentru a se constata talentul autorului în felul acesta de scrieri.

Filologie
Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt: Cuvente den bătrâni (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cuvente_den_b%C4%83tr%C3%A2ni&action=edit&redlink=1) şi Etymologicum Magnum Romaniae (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Etymologicum_Magnum_Romaniae&action=edit&redlink=1).
Sub titlul arhaic Cuvente den bătrâni (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cuvente_den_b%C4%83tr%C3%A2ni&action=edit&redlink=1) (1878-1879) a publicat o serie de documente şi de studii de o mare valoare. Volumul I se ocupă cu limba dintre 1550-1600. Din acest timp noi posedăm un număr foarte restrâns de opere, mai toate bisericeşti şi mai toate traduceri. Hasdeu şi-a dat seama că ar fi mai interesante pentru istoria limbii compuneri româneşti propriu-zise. Compuneri literare n-a găsit, dar a găsit acte publice şi particulare, scrisori etc. în care - dacă nu se putea urmări dezvoltarea unor idei - se pot vedea fazele evoluţiei limbii. El nu s-a mulţumit să le transcrie, ci le-a însoţit de observaţii felurite despre care marele filolog german Schuchard a zis: "Pătrunderea şi erudiţia lui Hasdeu se pun în evidenţă aici în modul cel mai splendid". Volumul al II-lea poartă titlul special de Cărţile poporane ale românilor în sec. XVI. În el se publică colecţia de texte cunoscute sub numele de Codex Sturdzanus (http://ro.wikipedia.org/wiki/Codex_Sturdzanus). Textele sunt publicate cu transcrierea în litere latine şi cu un studiu asupra fiecăruia. Volumul se termină cu o serie de monografii asupra diferitelor chestiuni de ligvistică, precum reduplicarea şi triplicarea articolului definit ş.a.
Etymologicum Magnum Romaniae (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Etymologicum_Magnum_Romaniae&action=edit&redlink=1) (1887-1898), operă monumentală, are în vedere nu anume limba literară de azi, ci mai cu seamă limba vorbită şi limba veche şi de aceea a şi fost intitulat: dicţionarul limbii istorice şi poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dicţionar s-a oprit când d-abia începuse şi nimeni nu l-a continuat, căci Academia a stabilit alte norme pentru noul dicţionar. Hasdeu voia să facă din fiecare cuvânt o monografie. La fiecare vorbă ne dă forma cea mai răspândită şi formele dialectice vechi şi noi; - diferitele însemnări ale cuvântului, cu exemple; - derivarea cuvântului. Autorul a avut în vedere răspunsurile la un chestionar trimis preoţilor şi învăţătorilor ca să poată şti cum se pronunţă sunetele în diferite ţinuturi, care sunt formele, care sunt numirile date diferitelor obiecte, care sunt deosebitele credinţe ale poporului. În cele 4 volume pe care le-a publicat n-a ajuns decât până la cuvântul bărbat.
Alături cu aceste opere de istorie şi filologie, trebuie să aşezăm revista Columna lui Traian (http://ro.wikipedia.org/wiki/Columna_lui_Traian) (1870-1877) în care a pus, prin studiile sale, baza ştiinţei etno-psihologice în ţara noastră.
Ultimii ani ai vieţii, i-a consacrat Hasdeu altor preocupări: acum a scris articole şi poezii filozofice, multe satire literare (Sarcasm şi ideal 1897), şi, de la moartea fiicei sale, Iulia, s-a dedicat cu totul cercetărilor asupra spiritismului (Sic cogito 1892).
Spirit cu o cultură vastă, cu o vioiciune rară, Hasdeu are adesea sclipiri geniale în combinarea detaliilor pentru a închega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor celor mai grele şi mai obscure. Din nenorocire, el nu a urmărit vreme îndelungată studiul unei chestiuni pentru a da o operă desăvârşită, ci a trecut în cursul vieţii, prea de multe ori, de la o serie de preocupări la altele, încât cele mai de frunte din operele lui rămân neterminate.

Sursa: Wikipedia

sorin
21.04.2009, 13:49
http://img.photobucket.com/albums/v709/sorinp/Titu_Maiorescu.jpg
Titu Liviu Maiorescu (nascut la 15 februarie (http://ro.wikipedia.org/wiki/15_februarie) 1840 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1840), Craiova (http://ro.wikipedia.org/wiki/Craiova) – decedat la 18 iunie (http://ro.wikipedia.org/wiki/18_iunie) 1917 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1917), Bucureşti (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C5%9Fti)) a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1912) şi 1914 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1914), ministru de interne, membru fondator al Academiei Române (http://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Rom%C3%A2n%C4%83), personalitate remarcabilă a României sfârşitului secolului al XIX-lea (http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_XIX) şi începutului secolului XX (http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_XX). Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului (http://ro.wikipedia.org/wiki/Junimism) politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu), Ion Luca Caragiale (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale) sau Ioan Slavici (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Slavici).

Biografie
Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova (http://ro.wikipedia.org/wiki/Craiova), la 15 februarie (http://ro.wikipedia.org/wiki/15_februarie) 1840 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1840). Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte şi, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Maiorescu), fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucerdea_Gr%C3%A2noas%C4%83,_Alba), se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior (http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Maior). Teolog prin formaţie (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învăţământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia (http://ro.wikipedia.org/wiki/Oltenia), profesor la Şcoala Centrală din Craiova (http://ro.wikipedia.org/wiki/Colegiul_Na%C5%A3ional_Carol_I_din_Craiova). În timpul revoluţiei de la 1848 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C5%A3ia_de_la_1848) a stabilit legătura dintre revoluţionarii munteni şi ardeleni şi a activat ca agent al Guvernului provizoriu lângă Dieta germană din Frankfurt (http://ro.wikipedia.org/wiki/Frankfurt). În acest timp, familia lui, constând din soţia, Maria, născută Popasu, şi cei doi copii, Emilia şi Titu, a călătorit la Bucureşti (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C5%9Fti), Braşov (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bra%C5%9Fov), Sibiu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Sibiu) şi Blaj (http://ro.wikipedia.org/wiki/Blaj), rămânând mai mult timp la Braşov (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bra%C5%9Fov), unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena (http://ro.wikipedia.org/wiki/Viena), Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români şi redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în ţară după Unire, a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Obşteştii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei Instrucţiunii Publice şi profesor la Şcoală Superioară de Litere din Bucureşti (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C5%9Fti).

Copilăria
Între 1846 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1846) şi 1848 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1848) Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova (http://ro.wikipedia.org/wiki/Craiova). În zilele revoluţiei, Ioan Maiorescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Maiorescu) plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu copiii pribegeşte la Bucureşti, Braşov, Sibiu. Prin decembrie (http://ro.wikipedia.org/wiki/Decembrie) 1848 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1848) sub conducerea lui Avram Iancu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Avram_Iancu), familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj (http://ro.wikipedia.org/wiki/Blaj). Din nou la Braşov (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bra%C5%9Fov). Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1848)/1849 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1849) şi 1849 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1849)/1850 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1850)) la şcoala protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.
Între 1850 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1850) - 1851 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1851) – absolvind şcoala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul românesc din Schei-Braşov, gimnaziu înfiinţat în 1850 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1850) prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop (http://ro.wikipedia.org/wiki/Protopop) al oraşului. Clasa întâi a gimnaziului românesc din Braşov (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bra%C5%9Fov). În casa protopopului (http://ro.wikipedia.org/wiki/Protopop) Popazu îl vede pe Anton Pann (http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Pann) care îi va lăsa o impresie de neşters.

La Academia Theresianum
În septembrie (http://ro.wikipedia.org/wiki/Septembrie) 1851 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1851) familia Maiorescu se stabileşte la Viena (http://ro.wikipedia.org/wiki/Viena), unde tatăl era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie (http://ro.wikipedia.org/wiki/Octombrie) Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Theresiane. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov (http://ro.wikipedia.org/wiki/Bra%C5%9Fov) şi este trecut în clasa a II-a.
În timpul şederii familiei sale la Viena (http://ro.wikipedia.org/wiki/Viena), Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene (http://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Terezian%C4%83). În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ţinut până în iulie (http://ro.wikipedia.org/wiki/Iulie) 1917 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1917), în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române (http://ro.wikipedia.org/wiki/Biblioteca_Academiei_Rom%C3%A2ne) şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1858) absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană (http://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Terezian%C4%83) reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

sorin
21.04.2009, 13:51
Studiile universitare
Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin (http://ro.wikipedia.org/wiki/Berlin) obţine la Giessen (http://ro.wikipedia.org/wiki/Giessen) doctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licenţa în litere şi filosofie la Sorbona (http://ro.wikipedia.org/wiki/Sorbona) şi, după încă un an de studii universitare la Paris (http://ro.wikipedia.org/wiki/Paris), licenţa în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.
Trimite la 3 ianuarie (http://ro.wikipedia.org/wiki/3_ianuarie) 1857 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1857), semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania (http://ro.wikipedia.org/wiki/Gazeta_de_Transilvania) cu intenţia de a servi ca prezentare unor traduceri ale sale din Jean Paul (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Jean_Paul&action=edit&redlink=1), pe care le trimitea revistei. În numărul următor este publicată traducerea unei povestiri de Jean Paul (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Jean_Paul&action=edit&redlink=1), intitulată "Noapte de Anul Nou". Deşi traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureşianu în Gazeta cărţilor, nr. 1, 1934 este considerată totuşi „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a şi fost retipărită. În 1858 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1858), pe lângă activitatea universitară, predă psihologia (http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologie) la pensioane particulare şi franceza (http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_francez%C4%83) în casa Kremnitz (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Kremnitz&action=edit&redlink=1).
Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecţii celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soţie), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soţul lui Mite Kremnitz (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mite_Kremnitz), n. Bardeleben) şi Hermann. Titu Maiorescu îşi trece doctoratul în filozofie la Giessen (http://ro.wikipedia.org/wiki/Giessen), magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în ţară, publică articolul „Măsura înălţimii prin barometru” în revista Isis sau natura.

Doctorat
În decembrie (http://ro.wikipedia.org/wiki/Decembrie) 1860 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1860) îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona (http://ro.wikipedia.org/wiki/Sorbona) prin echivalarea doctoratului de la Giessen. In anul urmator ii apare la Berlin (http://ro.wikipedia.org/wiki/Berlin) lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Einiges_Philosophische_in_gemeinfa sslicher_Form&action=edit&redlink=1) („Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Feuerbach&action=edit&redlink=1).
La 17 decembrie (http://ro.wikipedia.org/wiki/17_decembrie), în urma consultării lucrării Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Einiges_Philosophische_in_gemeinfa sslicher_Form&action=edit&redlink=1) (Ceva filosofie pe înţelesul tuturor (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ceva_filosofie_pe_%C3%AEn%C5%A3ele sul_tuturor&action=edit&redlink=1)), şi după „o apărare verbală făcută înaintea facultăţii în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé čs lettres“. În continuare Titu Maiorescu îşi va pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârşitul lui 1861 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1861), când va părăsi Franţa (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C5%A3a).

Cariera universitară
În vara anului 1862 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1862) este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror, Se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Universitatea_din_Ia%C5%9Fi) şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.
În 1863 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1863) i se încredinţează cursul de istorie (http://ro.wikipedia.org/wiki/Istorie) la Universitate, cu tema „Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie (http://ro.wikipedia.org/wiki/Februarie) până în luna septembrie (http://ro.wikipedia.org/wiki/Septembrie) este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Universitatea_din_Ia%C5%9Fi). Pe 18 septembrie (http://ro.wikipedia.org/wiki/18_septembrie) 1863 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1863) este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie (http://ro.wikipedia.org/wiki/Octombrie) este numit director al Şcolii Normale „Vasile Lupu“ din Iaşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C5%9Fi). Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Creang%C4%83).
În 1863 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1863) Titu Maiorescu publică la Iaşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C5%9Fi) „Anuariul Gimnasiului şi Internatului din Iaşi pe anul şcolar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertaţia lui: „Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie (http://ro.wikipedia.org/wiki/28_martie) se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1946). La 8 octombrie (http://ro.wikipedia.org/wiki/8_octombrie) Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C5%9Fi), care se cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Odobescu), el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin (http://ro.wikipedia.org/wiki/Berlin), întorcându-se la Iaşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C5%9Fi) pe 4 ianuarie (http://ro.wikipedia.org/wiki/4_ianuarie) 1864 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1864).
Între 1863 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1863)—1864 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1864) Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C5%9Fi).

sorin
21.04.2009, 13:52
Fondarea Junimii
Anii 1860 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Anii_1860) au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecţiunile populare“ (conferinţe asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii (http://ro.wikipedia.org/wiki/Junimea) împreună cu prietenii săi I. Negruzzi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Iacob_Negruzzi), Petre P. Carp (http://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_P._Carp), V. Pogor (http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Pogor) şi Th.Rosetti (http://ro.wikipedia.org/wiki/Teodor_Rosetti), începerea activităţii de avocat, directoratul la Şcoala Normală „Vasile Lupu“ din Iaşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C5%9Fi), înfiinţarea, în 1867 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1867), a revistei Convorbiri Literare (http://ro.wikipedia.org/wiki/Convorbiri_Literare).
Deşi perioada care a urmat Unirii din 1859 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1859) a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor paşoptiste, totuşi unele accente se schimbaseră, condiţiile erau altele decât pe vremea tinereţii romantice a lui Heliade Rădulescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade_R%C4%83dulescu), Alecsandri (http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Alecsandri) sau Bălcescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_B%C4%83lcescu). Maiorescu reprezintă noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluţii naturale, organice şi temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1868), În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în care condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român..

Titu Maiorescu, critic literar
Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1848), când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade_R%C4%83dulescu) să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX (http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_XIX) ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.
Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă Maiorescu întreaga viaţă, împărţită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la funcţia de prim-ministru, dar şi să piardă un prieten din tinereţe, pe P.P. Carp (http://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_P._Carp)), universitară (ca profesor a avut şi a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-Motru (http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_R%C4%83dulescu-Motru), P.P. Negulescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/P.P._Negulescu), Pompiliu Eliade (http://ro.wikipedia.org/wiki/Pompiliu_Eliade) şi alţii), de avocat şi de critic literar. I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu), Creangă (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Creang%C4%83), Caragiale (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale), Slavici (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Slavici), Duiliu Zamfirescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Duiliu_Zamfirescu) şi alţii.
În privinţa comportării, a felului de a fi i s-a reproşat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga (http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga): „Cald şi frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii (http://ro.wikipedia.org/wiki/Junimea) şi discipolilor său, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea (http://ro.wikipedia.org/wiki/Dobrogeanu-Gherea), într-un moment important din viaţa acestuia, ne relevă însă un om de o mare şi, în acelaşi timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu) bolnav, care îşi făcea scrupule în legătură cu provenienţa mijloacelor materiale permiţând întreţinerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ober-D%C3%B6bling&action=edit&redlink=1), dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicateţe sufletească:
„Vrei să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvântul exact, deşi este mai tare), admiraţia adeseori entuziastă ce o am eu şi tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toţi prietenii d-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţi materiale ce le reclama situaţia. Şi n-ai fi făcut şi d-ta tot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.


Selecţiuni din opera literară


cercetare critică asupra poeziei române (http://ro.wikipedia.org/wiki/O_cercetare_critic%C4%83_asupra_poeziei_rom%C3%A2n e) (1867 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1867))



În contra direcţiei de astăzi în cultura română (http://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8En_contra_direc%C5%A3iei_de_ast%C4%83zi_%C3%A En_cultura_rom%C3%A2n%C4%83) (1868 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1868))
Direcţia nouă în poezia şi proza română (http://ro.wikipedia.org/wiki/Direc%C5%A3ia_nou%C4%83_%C3%AEn_poezia_%C5%9Fi_pro za_rom%C3%A2n%C4%83) (1872 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1872))
Comediile domnului Caragiale (http://ro.wikipedia.org/wiki/Comediile_domnului_Caragiale) (1885 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1885))
Eminescu şi poeziile sale (http://ro.wikipedia.org/wiki/Eminescu_%C5%9Fi_poeziile_sale) (1889 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1889))
Povestirile lui Sadoveanu (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Povestirile_lui_Sadoveanu&action=edit&redlink=1) (1906 (http://ro.wikipedia.org/wiki/1906))
Poeziile lui Octavian Goga (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Poeziile_lui_Octavian_Goga&action=edit&redlink=1) (1906)
Retori, oratori, limbuţi (http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Retori,_oratori,_limbu%C5%A3i&action=edit&redlink=1)
Beţia de cuvinte (http://ro.wikipedia.org/wiki/Be%C5%A3ia_de_cuvinte)


Sursa: Wikipedia

sorin
21.04.2009, 13:53
http://img.photobucket.com/albums/v709/sorinp/Ion_Heliade_Radulescu.jpg
Ion Heliade-Radulescu - (nascut la 6 ianuarie 1802, Targovişte – decedat la 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic roman, membru fondator al Academiei Romane si primul sau presedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura romana prepaşoptista.

După obiceiul şi în spiritul vremii, Ion Heliade Radulescu invata limba greaca, inainte de a invaţa să citeasca romaneşte, din istoria pentru începutul romanilor în Dachia a lui Petru Maior (asemeni lui C. Negruzzi, în Moldova). În 1818, el devine elevul lui Gh. Lazar, căruia îi va urma la conducerea scolii de la "Sf.Sava". Este membru activ al asociatiilor culturale din epoca: "Societatea Literara" (din 1827), "Societatea Filarmonica" (din 1833), intemeietor al presei din Tara Romanească: Curierul Romanesc (1829) şi Curierul de ambe sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În 1846, Heliade propune planul unei "biblioteci universale", menita sa inzestreze cultura noastra cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, intreprindere uriaşa, ce depaşea cu mult chiar puterile unei generatii, oricat de ambiţioase.

I s-a zis parintele literaturii române si i s-a ridicat o statuie la Bucuresti. Este, a doua mare personalitate a literaturii române dupa D. Cantemir" (G. Calinescu). Vede lumina zilei la Târgoviste, ca fiu al lui Ilie Radulescu. Urmeaza Scoala greceasca de la Schitu Magureanu. Trece la Colegiul Sf. Sava, ajutându-l pe Gh. Lazar si devenind, la retragerea acestuia, succesor de nadejde. Va preda aici româna si matematica. Publica la Sibiu Gramatica Româneasca (1828). Înfiinteaza primul ziar Curierul românesc (1829), urmat de suplimentul literar Curierul de ambe sexe (1837). În 1836, îsi aduna productia literara în volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze si de poezie. Participa la pregatirea Revolutiei de la 1848, redacteaza proclamatia ce s-a citit la Izlaz, e membru al guvernului provizoriu si e silit a se expatria, traind 10 ani departe de tara la Paris, Constantinopol si Insula Chios. Abia în 1859 se înapoiaza din exil.
Cel care pregatise revolutia n-a împartasit ideile radicale, violente ale confratilor politici. În opozitie cu aripa radicala a revolutionarilor, I.H.R. era adept al actiunilor moderate, pentru a feri tara de interventia straina. S-a pronuntat în potriva împroprietaririi clacasilor, pentru desprinderea totala de sub influenta Rusiei si pentru o întelegere cu Turcia. Multi din fostii prieteni i-au devenit adversari. Îsi ia aere de profet, împroscându-si adversarii cu furie nestapânita.
Scriitor, filolog si îndrumator cultural, Heliade domina o jumatate de secol de poezie româneasca. Îsi face planuri mari, dar nu le duce la îndeplinire. Încearca toate speciile genului liric, însa productiile literare sunt inegale: unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit înzestrat pentru poezia satirica si fabula. Si în proza, unde are talent, se distinge spiritul sau satiric. Cea mai importanta opera este Echilibru între antiteze, prima schita româneasca a unui sistem filosofic.
Capodopera literara a lui H. ramâne Zburatorul:

"Vezi, mama, ce ma doare! si pieptul mi se bate,
Multimi de vinetele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, racori ma iau din spate,
Îmi ard buzele, mama, obraji-mi se palesc!"

Porneste de la mitul folcloric, de care vorbeste si Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae. Acelasi mit îl inspira si pe Eminescu în Calin (File de poveste) si în Luceafarul.
Poetul nostru national îl admira astfel în Epigonii:

"Eliad zidea din visuri si din basme seculare
Delta biblicelor sfinte, profetiilor amare, -
Adevar scaldat în mite, sfinx patrunsa de-nteles.
Munte cu capul de piatra de furtune detunata,
Sta si azi în fata lumii o enigma nesplicata,
Si vegheaz-o stânca arsa dintre nouri de eres."

Surse: ici.ro si Wikipedia